În ultima perioadă, datorită noului context geopolitic european și mondial, Marea Britanie revine în prim-plan, după ce în 2016, scena politică europeană a fost zguduită de Brexit.
Rădăcinile istorice ale excepționalismului britanic
Ceea ce diferențiază în mod esențial sistemul instituțional și politic britanic față de cele europene este prezența cutumei juridice și a precedentului judecătoresc printre izvoarele principale ale dreptului. Dar, aceasta este posibil într-un climat unde fair-play-ul și gentlemen agreement-ul sunt sacrosante.
Citește și: Motivele pentru care ANAF-ul este de vină pentru majorarea taxelor din 2025
Marea Britanie nu are Constituție clasică scrisă, cum au celelalte state europene. Magna Charta Libertatum din 1216 nu poate fi considerată o constituție, deși este baza sistemului politic și juridic britanic.
Ca unul din efectele Magnei Charta, Marea Britanie poate fi considerată patria parlamentarismului clasic și liberalismului, politic și economic.
Franța este mai mult patria socialismului, utopismului, a egalitarismului și celorlalte excese de stânga, idei care au dus la moartea a milioane de oameni și la stagnare economică, socială și intelectuală.
O dovadă în acest sens este și comparația între Revoluția engleză de la 1649 și cea franceză de la 1789. Revoluția engleză a fost o revoluție moderată și parlamentară, îndreptată împotriva absolutismului monarhic, pe când Revoluția Franceză a înlocuit absolutismul monarhic cu absolutismul maselor neinstruite, prefigurând Revoluția Bolșevică din 1917.
Nu trebuie să ne mire în acest context entuziasmul pueril de astăzi al unor politicieni francezi în fața exceselor lui Vladimir Putin.
Un imperiu construit pe pragmatism și liberalism
Explicația acestui fapt este că monarhia britanică și nobilimea au fost mai liberale și mai pragmatice în mentalitate. Viața politică britanică nu a cunoscut convulsiile celei franceze. Monarhia constituțională este foarte solidă și populară, iar nobilimea britanică și-a păstrat un rol important, în politică mai puțin, dar mai mult în forțele armate, diplomație, magistratură și în administrația publică.
Un alt aspect este faptul că Parlamentul britanic este unicameral în practică din 1911, după Parliament Act, în urma căruia Camera Lorzilor a rămas cu un rol mai mult ceremonial (la fel ca și Bundesrat-ul din Germania).
O altă originalitate britanică este prezența unei Curți Supreme clasice abia din 2009. Până atunci, un număr de membri ai Camerei Lorzilor (12 law lords) îndeplineau rolul unei instanțe supreme. Din punct de vedere istoric, „perfidul Albion” s-a implicat în conflictele europene când era direct amenințat sau când era vorba despre disputarea supremației asupra coloniilor.
În 1553 Anglia a fost primul mare regat european care a acceptat accesul femeilor la tron, spre deosebire de statele latine. Conflictul cu Spania s-a datorat dorinței regelui Filip al -II-lea de a cuceri Anglia și de o readuce în lumea catolică. Implicarea în Războiul de 7 ani (1756-1763) a avut drept cauză rivalitatea în ceea ce privește stăpânirea Indiei și Canadei.
Războiul Crimeii a vrut să elimine Rusia din competiția pentru coloniile din Orient.
Participarea la războaiele napoleoniene și la cele două conflagrații mondiale s-a datorat în mare măsură pretențiilor Franței, respectiv Germaniei la supremație maritimă, la extinderea imperiului colonial și la ocuparea Belgiei.
Drumul sinuos către Europa Unită
Întârzierea aderării până în 1973 nu poate fi imputată Marii Britanii, ci mai ales opoziției Franței și președintelui Charles de Gaulle, prin aplicarea celebrei „politici a scaunului gol”. Acesta este un aspect cam ocolit, pentru a menaja susceptibilitățile puerile francofone ale elitelor noastre intelectuale. Concomitent au aderat Irlanda, Danemarca și Norvegia. Danemarca a aderat efectiv tot în 1973, după referendumul popular (referendumul britanic având loc în 1975), iar aderarea Norvegiei a fost respinsă prin două referendumuri populare, în 1972 și 1994.
Atunci politicienii britanici au fost mai inteligenți.
Aderarea la Uniunea Europeană întâi a fost ratificată de către Parlament și abia apoi supusă referendumului popular.
Marea Britanie vs. Politica Agricolă Comună
Președintele francez avea motive personale și economice care îi explicau atitudinea. În primul rând, nu avea încredere în britanici, deoarece îi suspecta că erau mereu de partea americanilor.
Alte divergențe importante se refereau la agricultură. În acea perioadă Franța avea peste două milioane de ferme, dintre care trei sferturi erau prea mici și prea sărace pentru a fi rentabile. Dar acestea cuprindeau aproape o cincime din populația franceză.
Soluția a fost Politica Agricolă Comună (PAC). Aceasta prevedea o piață unică pentru produsele agricole la prețuri garantate, un sistem de preferințe comunitare împotriva importurilor și solidaritate financiară.
Iar mai recent, un fost comisar pentru Agricultură și fost prim-ministru a fost poreclit „al doilea comisar al Franței”.
Marea Britanie, datorită măsurilor din timpul războiului, avea una dintre cele mai eficiente sectoare agricole din lume. Agricultura reprezenta 25% din economia franceză și doar 4% din economia britanică.
Un aspect mai puțin cunoscut este că fostul prim-ministru britanic Winston Churchill a fost un susținător timpuriu al paneuropenismului, cerând înființarea „Statelor Unite ale Europei”, într-un articol publicat în 1930. El a susținut crearea Consiliului Europei în 1949 și a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în 1951, dar nu dorea ca Marea Britanie să se alăture unei federații.
Thatcherismul și rolul Marii Britanii în Europa
Principiile generale ale integrării europene ale Marii Britanii și ale acțiunilor concrete în acest sens au fost fundamentate, în mare măsură, de Margaret Thatcher (prim-ministru timp de 11 ani și 6 luni).
Margaret Thatcher a fost nu numai unul dintre cei mai mari prim-miniștri britanici, ci și unul dintre liderii vizionari ai Lumii Libere în timpul Războiului Rece. Poate ar fi bine ca actualii lideri occidentali să lase tiparele și miturile europene răsuflate și să se inspire puțin din ideile și acțiunile „Doamnei de fier”.
În alte state, așa-zisele „doamne de fier” încearcă în mod stupid să-și impună soții în funcții publice.
Datorită ei, Marea Britanie a redevenit o mare putere economică, politică și militară, mai ales după victoria obținută în 1982, în războiul din Malvine (Falkland).
Euroscepticismul ei crescând, care a intervenit ulterior, a fost unul dintre factorii care au contribuit la părăsirea postului de șef al guvernului.
Brexitul și alternativele post-europene
După Brexit, Marea Britanie avea mai multe alternative. O primă alternativă era întărirea legăturilor cu Norvegia, dacă Marea Britanie va fi membră a AELS sau a SEE.
AELS (Acordul European al Liberului Schimb – Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Elveția) reprezintă mai mult o zonă de liber schimb decât o uniune vamală, cum e UE.
SEE (Spațiul Economic European – UE, Norvegia, Islanda și Liechtenstein) permite un acces mai cuprinzător pe piața internă unică.
O alternativă importantă putea fi considerată orientarea spre lumea anglofonă (Commonwealth).
În acest context nu trebuie uitat că India, cea mai mare democrație din lume, este o copie mai mult sau mai puțin fidelă a democrației engleze (principala diferență fiind aceea că India este republică parlamentară).
Relația specială cu SUA a rămas și va rămâne una dintre axiomele de bază ale politicii externe britanice, indiferent de guvernele de la Londra și Washington.
Este foarte probabil ca și Irlanda să copieze atitudinea britanică. Nu trebuie uitat faptul că în „Insula de smarald“ au fost necesare două referendumuri populare pentru validarea Tratatului de la Lisabona.
Citește și: Tinerii nu-și pot imagina o Românie izolată
Ieșirea arhipelagului britanic în afara spațiului european a încurajat și atitudinea de independență a Poloniei. Polonezii văd în americani și britanici cei mai puternici aliați ai lor pe plan extern, deși, în ultimul timp, încrederea în administrația americană este în scădere (arată sondajele de opinie).
Cea mai puțin fezabilă alternativă ar fi fost adoptarea modelului elvețian, ceea ce ar fi implicat încheierea unui mare număr de acorduri bilaterale cu UE. După cum se poate vedea, nu s–a concretizat nici una dintre acestea. Poate ceva mai mult legăturile cu lumea anglofonă.
În umbra Rusiei: reconfigurarea geopolitică și revenirea pe scenă
Atitudinea guvernului britanic și a opiniei publice față de Brexit s–a schimbat destul de mult în ultimul an. Destui și–au dat seama că în 2016 au cedat în fața unor tentații populiste.
Marea Britanie a reînceput să abiă un rol din ce în ce mai mare în NATO și în anumite politici ale UE, în primul rând cele legate de securitate și apărare. Guvernul britanic dă semne că dorește să se implice militar pe continentul european. Vorbim aici de o armată foarte bună și de o putere nucleară. Numai britanicii și francezii dispun pe plan european de un arsenal nuclear.
Premierul britanic Keir Starmer s–a implicat foarte mult în rezolvarea conflictului ruso–ucrainean și a dovedit că știe să negocieze cu președintele american Donald Trump.
Toate acestea ne fac să intuim o creștere a rolului Marii Britanii pe plan mondial și european. Chiar dacă aceasta ar nemulțumi tandemul franco–german, pericolul rusesc este mult mai mare, iar Europa trebuie să fie unită în fața inamicului comun.
„Politica este aproape la fel de pasionantă ca și un război, și la fel de periculoasă. În război poti fi ucis o singură dată, în politică, de mai multe ori.” – Winston Churchill
„Niciodată nu trebuie să lupți contra cuiva, ci doar pentru a putea impune o idee.” – Margaret Thatcher
„Mai bine un drac știut, decât unul nevăzut.” – proverb britanic
„Cuvintele puţine sunt cele mai bune.” – proverb britanic
„Să vorbești fără să gândești este ca și cum ai trage cu pușca fără să ochești.” – proverb britanic
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
