Europa vorbește tot mai des despre securitate, autonomie și apărare, dar evită cu grijă întrebarea care le leagă pe toate. Uniunea construiește infrastructură militară, interoperabilitate și capacități comune, în timp ce deciziile politice rămân naționale. Undeva între NATO, autonomie strategică și tăcerile instituționale, se conturează o întrebare pe care Europa încă nu vrea să o formuleze pe deplin.
Prolog: Fantoma Armatei Europene
Într-o cameră mobilată auster și abia încălzită, din inima cartierului european al Bruxelles-ului, un grup de persoane discută în șoaptă, în clar-obscurul unei lumini setate la minimum. E ora prânzului, dar lumina soarelui va mai fi accesibilă abia peste patru zile. Totul este pe economie, nimic extravagant, în mod programatic. Temperatura este fixată la 18 grade, lumina abia pâlpâie, iar prânzul constă din sandwich-uri olandeze și iaurt la cutie.
Reprezentantul francez a mârâit nemulțumit la vederea mâncării, evident neconforme cu orice standard pe care și l-ar fi putut imagina vreun hexagonez. A pufnit și le-a spus tuturor că, dacă vor accepta Mercosurul, vom ajunge cu toții să mâncăm boterham met kaas.
Dar să revenim la oculta europeană. Pe vremuri era oculta mondială, dar acum asistăm la o restrângere a ocultei la adulatorii regulamentelor și ai statului de drept. De altfel, nu este exclus ca economia de căldură și lumină din instituțiile europene să fie un efect secundar al acelorași practici dubioase atribuite, cu suspiciune ritualică, „greendealerilor”.
„Avem nevoie de un Pete Hegseth”, se aude din capul mesei.
Din cauza luminii difuze, e greu de spus cine a formulat ideea, dar ea provoacă o agitație neașteptată printre reprezentanții ocultei care cred în consens pentru că 2000 de ani de europenism au demonstrat că el exista, dar că e practic imposibil de obținut.
„La ce ne-ar trebui un prezentator TV lipsit de talent, dar capabil să facă mai multe tracțiuni la bară decât oricare dintre comisarii noștri?”, se murmură în semiobscuritatea camerei. Wopke Hoekstra, comisarul olandez pentru climă, deja afectat de remarca referitoare la boterham met kaas protestează. „Mă antrenez de cinci ori pe săptămână și practic fit boxing”.
„Nu. Ne trebuie un comisar pentru război, continuă vocea. A venit vremea să încetăm să mai avem comisari pentru egalitate. Ajunge cu atâta egalitate.”
Din spatele camerei se aude zgomotul unui corp care îmbrățișează podeaua rece. Este comisara belgiană Hadja Lahbib, titulara portofoliului pentru egalitate, care deși a fost jurnalistă mai bine de 20 de ani nu s-a gândit niciodată că e important să faci multe tracțiuni la bară.
„Ca să ne ocultăm adevăratele intenții, prin care încercăm să impunem pacea mondială, trebuie să avem un comisar pentru război. Nu a auzit nici unul dintre voi că dacă vrei pace, pregătește-te de război?”
Limitele Europei
Dincolo de ironie, miza acestui text nu este să ironizeze instituțiile europene, ci să clarifice una dintre limitele lor fundamentale. Europeanul de rând trăiește într-un spațiu care a cunoscut aproape două milenii de conflicte și doar câteva decenii de pace, iar această pace nu este rezultatul unui reflex moral, ci al unor arhitecturi de putere extrem de precise. Tocmai de aceea, orice discuție despre Europa, și mai ales despre o eventuală Armată Europeană, nu poate fi purtată în registrul conspirației sau al dorinței, ci în cel al instituțiilor, suveranității și deciziei politice. Există o diferență esențială între ceea ce am vrea să fie Europa și ceea ce poate fi ea fără a se transforma într-un alt tip de stat. Armata este locul în care această diferență devine imposibil de evitat.
Ce este armata pentru un stat
În simbolismul existențial al unui popor, armata și religia ocupă un loc special pentru că ele concentrează, mai mult decât orice altă instituție, ideea de continuitate dincolo de individ. Ambele operează cu noțiuni-limită, viață, moarte, sacrificiu, comunitate, sens, și le transformă în apartenență. Armata face acest lucru prin jurământ, disciplină și disponibilitatea explicită pentru sacrificiul suprem în numele statului. Religia operează prin credință, ritual și promisiunea unei ordini care depășește timpul prezent. Spre deosebire de instituțiile administrative sau economice, ambele se transmit generațional nu doar prin reguli, ci prin narațiuni, simboluri și practici ritualice care leagă trecutul de viitor. De aceea, în momente de criză existențială, națiunile se întorc instinctiv la aceste două repere. Armata și religia dau sens rezistenței, justifică sacrificiul și afirmă continuitatea comunității atunci când ordinea cotidiană se destramă.
O armată națională nu este doar o structură de apărare. Este certificatul de existență al statului în momentele în care dreptul, economia și diplomația nu mai sunt suficiente. Ea reprezintă capacitatea statului de a-și apăra teritoriul, cetățenii și ordinea constituțională atunci când toate celelalte instrumente ale puterii publice se opresc. Armata nu este un atribut opțional al statalității, ci condiția ei ultimă, aceea care transformă suveranitatea din principiu juridic în realitate politică.
Chiar și când armata face excese în ciuda jurământului față de constituție, sau când nu se subordonează față de puterea civilă, continuitatea instituțională și simbolică sunt atât de puternice încât fac din armată una dintre puținele structuri care traversează generațiile fără a-și pierde legitimitatea. Ea poate fi criticată, transformată, reformată, dar nu eradicată din construcția instituțională a aunui stat. Monopolul legitim al forței, exercitat prin armată, delimitează clar cine are dreptul să decidă folosirea violenței în numele comunității politice și cine nu.
Simbolic, armata concentrează elementele cele mai sensibile ale statalității. Drapelul, uniforma, insigna, jurământul și ceremonialul militar nu sunt doar tradiții, ci expresii codificate ale suveranității. Ele leagă individul de stat într-un raport excepțional, în care sacrificiul personal poate fi cerut în numele continuității colective. Armata este singura instituție din lume care poate cere acest sacrificiu. Tocmai de aceea, aceste simboluri sunt atent reglementate și încărcate de semnificație politică, nu lăsate în zona arbitrarului sau a spectacolului.
În acest cadru, orice discuție despre integrarea sau transferul controlului asupra forței armate depășește nivelul tehnic al cooperării militare. Ea atinge nucleul dur al statului, acolo unde se decid suveranitatea, responsabilitatea și legitimitatea supremă. De aceea, dezbaterea despre armate comune sau structuri supranaționale nu este, în esență, despre eficiență militară, ci despre cine garantează existența politică a statului atunci când ordinea normală se suspendă.
De ce armata nu poate fi europeană în sens clasic
Pentru cetățeanul obișnuit, Uniunea Europeană este o realitate cotidiană, nu un construct juridic. Tratatatele care îi reglementează funcționarea sunt, în cel mai bun caz, necunoscute și abstracte, iar în cel mai frecvent caz, pur și simplu inexistente din orizontul preocupărilor zilnice. Nimănui nu îi pasă în mod direct de articole, alineate și competențe, cu excepția unor funcționari de la Bruxelles care le apără cu rigoare aproape teologică sau a unor funcționari naționali însărcinați politic să găsească formule de rezistență față de decizii europene. În rest, UE este percepută ca un spațiu al regulilor, al banilor, al libertății de circulație, nu ca un sistem de putere.
În acest context, atunci când oamenii vorbesc despre „Armata Europeană”, ei nu vorbesc, de fapt, despre ceea ce înseamnă să decizi existența unei armate. Pentru majoritatea, expresia este un slogan vag, un simbol al protecției sau al unității, nu o decizie constituțională despre suveranitate, comandă, sacrificiu și responsabilitate supremă. A avea o armată nu înseamnă doar cooperare sau eficiență, ci asumarea explicită a dreptului de a decide asupra folosirii forței, asupra vieții și morții, asupra loialității ultime a cetățenilor în uniformă. Acestea sunt decizii care, în statele naționale, aparțin nucleului dur al puterii politice.
De aceea, ruptura dintre discursul public și realitatea instituțională este atât de mare. O „armată europeană” nu este o extensie naturală a pieței unice sau a politicilor comune, ci un salt existențial care ar transforma Uniunea dintr-un cadru juridic și economic într-o entitate politică cu monopol asupra forței. Când oamenii simpli discută despre acest subiect, ei discută, fără să știe, despre o schimbare de natură a Uniunii, nu despre o reformă tehnică. Iar această neînțelegere explică de ce dezbaterea este adesea superficială, emoțională și decuplată de la implicațiile reale ale unei decizii care ar rescrie raportul dintre stat, cetățean și putere.
Pentru conspiraționiștii care cred că oculta europeană domiciliază în Berlaymont, trebuie spus că în arhitectura actuală a Uniunii, apărarea este explicit exclusă din competențele executive ale Comisiei. Tratatele stabilesc că politica de securitate și apărare comună ține de domeniul interguvernamental, aflat sub controlul statelor membre, nu al instituției supranaționale.
Mai exact, Executivul european rămâne deliberat exclus din orice decizie privind folosirea forței, rolul său fiind limitat la condițiile materiale ale apărării. Un eventual „Comisar pentru Apărare” în sens clasic ar presupune o competență asupra monopolului forței, ceea ce ar încălca direct principiul suveranității statelor și litera tratatelor. Plus că există și o barieră democratică. Comisia nu are legitimitatea politică pentru decizii de viață și de moarte. Comisarii nu sunt aleși direct, iar Parlamentul European nu deține competențe de tip militare. Atribuirea apărării unui comisar ar crea un vid de responsabilitate democratică între decizia politică și sacrificiul uman, lucru considerat inacceptabil în majoritatea capitalelor europene.
Ce face Uniunea atunci când nu poate avea o armată
Întrebarea centrală a momentului definit de invadarea Ucrainei de către Rusia și de incertitudinile legate de direcția strategică a Statelor Unite nu este dacă Europa își dorește o armată comună, ci dacă își mai poate permite să funcționeze fără una. Uniunea a ajuns într-un punct în care deciziile sale produc consecințe strategice reale, însă securitatea acestor decizii continuă să fie garantată de o alianță a cărei funcționare politică nu mai poate fi considerată automată. În acest context, tot mai mulți analiști militari și politici pleacă de la aceeași premisă incomodă: nu este exclus ca Rusia să testeze funcționalitatea NATO printr-o acțiune limitată, calibrată, care să pună sub presiune mecanismele de solidaritate ale alianței.
Cu mult înainte de acest șoc, Europa începuse deja să își pună întrebări despre propria capacitate de apărare. La doi ani după anexarea Crimeei de către Rusia, la nouă ani in urmă față de ziua în care ne găsim, adică în 2016, Parlamentul European a adoptat o inițiativă privind Uniunea Europeană a Apărării. Ca toate inițiativele parlamentare, documentul nu avea forță executivă și nu obliga Comisia sau statele membre, fiind mai degrabă o declarație de direcție decât un plan de acțiune. Textul era însă semnificativ prin tonul său, vizionar, dar prudent, formulat într-un moment în care mediul de securitate se degrada vizibil, fără ca dimensiunea existențială a riscului să fi devenit încă evidentă. Parlamentul constata acumularea simultană de amenințări, de la terorism și riscuri hibride până la instabilitatea vecinătății estice și sudice, insecuritatea energetică și impactul climatic, și observa estomparea tot mai accentuată a graniței dintre securitatea internă și cea externă. Mesajul central a fost clar formulat. Deși cadrul juridic permite cooperare în materie de securitate și apărare, Uniunea evită constant pasul care ar transforma această cooperare într-o decizie politică asumată.
Executivul european confirmă un an mai târziu, în 2017, prin Federica Mogherini, vicepreședinte al Comisiei și Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, că respinge fără echivoc ideea că ar construi o forță militară supranațională. Declarația ei, formulată într-o dezbatere din Parlamentul European a fost clară. Nu se construiește o armată europeană, chiar dacă termenul continuă să fie folosit din motive politice sau propagandistice. Inițiativele care au urmat în Parlament au rămas, în mare parte, cantonate în zona discursului și a dezbaterii, dar au indicat existența unei presiuni politice constante pentru soluții comune.
În paralel cu această dezbatere, Comisia Europeană a acționat acolo unde tratatele îi permit. Uniunea a ales să trateze apărarea ca exercițiu de organizare materială, infrastructurală și industrială. Action Plan on Military Mobility, ajuns la versiunea 2.0, este expresia cea mai clară a acestei abordări. Documentul propune crearea unei zone europene de mobilitate militară până în 2027, un prim pas către ceea ce este descris politic drept un „Military Schengen”, în sens strict funcțional. Măsurile vizează armonizarea procedurilor de transport militar transfrontalier, digitalizarea autorizațiilor, reducerea termenelor de aprobare și instituirea unui cadru de urgență care să permită prioritizarea deplasărilor militare pe infrastructura civilă în situații de criză. În același timp, planul prevede o schimbare de scară în investițiile dual-use, prin integrarea mobilității militare în politica TEN-T, definirea unor coridoare prioritare și creșterea semnificativă a bugetelor dedicate în viitorul cadru financiar multianual.
Această logică se regăsește și în zona achizițiilor și a interoperabilității. Prin instrumente precum EDIRPA și ASAP, Comisia a început să folosească bugetul european pentru a stimula achizițiile comune de echipamente și muniții, în special după 2022, fără a decide ce se cumpără sau a deține capacități militare proprii. Condiția este cooperarea între state și consolidarea industriei europene de apărare. În mod similar, Fondul European de Apărare (EDF) finanțează proiecte comune de cercetare și dezvoltare, cu scopul explicit de a reduce fragmentarea și de a crește compatibilitatea sistemelor militare. Compatibilitatea militară europeană apare ca efect secundar al convergenței industriale, nu ca rezultat al unei decizii politice comune.
Problema acestor măsuri este că ele sunt aproape invizibile pentru opinia publică. Pentru cetățeanul obișnuit, nu este clar dacă Europa este mai sigură, mai pregătită sau mai capabilă să răspundă unui atac. Niciun lider european nu pune explicit sub semnul întrebării NATO și niciunul nu vorbește deschis despre o Armată Europeană. Și totuși, acumularea lentă și discretă de capacități arată că Uniunea încearcă să își construiască o soluție militară proprie, fără a trece linia politică a suveranității. Această discrepanță dintre ceea ce se face și ceea ce se spune explică de ce Europa e despre despre autonomia sa strategică, și de ce această formulă devine inevitabil un punct de tensiune pemtru o întreagă dezbatere.
Sorbona 2017 și europeanizarea gaullismului
Ideea de Autonomie Strategică a fost politizată de Emmanuel Macron. Conceptual, autonomia strategică înseamnăcapacitatea unui actor politic de a decide și acționa singur atunci când interesele sale vitale o cer, fără a fi blocat de dependențe externe. Nu presupune ruperea alianțelor existente. În cazul Uniunii Europene, autonomia strategică nu este despre izolare sau separare de aliați, ci despre libertatea de a alege. Libertatea de a acționa cu partenerii atunci când interesele coincid și libertatea de a acționa singură atunci când aceștia nu pot sau nu vor. Ea presupune capacități reale, militare, industriale, tehnologice, energetice, fără de care decizia politică rămâne simbolică.
Înțelegerea poziției lui Emmanuel Macron asupra apărării europene este imposibilă fără plasarea ei în tradiția gaullistă a statului francez, o tradiție care nu este anti-europeană, dar este profund suspicioasă față de delegarea suveranității militare. În anii ’50–’60, Franța a jucat un rol paradoxal pentru că a susținut inițial proiectul Comunității Europene de Apărare (propusă în 1950 de Primul Ministru francez, René Pleven ca răspuns la posibilitatea reînarmării Germaniei), dar l-a respins decisiv în 1954, tocmai din teama pierderii controlului asupra forței armate. Ulterior, sub Charles de Gaulle, Franța a refuzat integrarea militară supranațională și a părăsit structura militară integrată a NATO în 1966, nu pentru a ieși din alianță, ci pentru a-și păstra autonomia decizională totală asupra folosirii forței. Această doctrină a fost construită pe ideea că armata este expresia ultimă a statului și că niciun mecanism colectiv nu poate substitui responsabilitatea politică națională în materie de viață și moarte. Macron moștenește această matrice intelectuală, dar o proiectează într-un context european radical diferit.
Discursul său de la Sorbona din 2017 reprezintă momentul în care tradiția gaullistă este translatată la nivel european. Macron nu încearcă să construiască o armată europeană supranațională în sensul clasic al termenului și nu o face din prudență tactică, ci din convingere doctrinară. El știe că o armată comună, cu comandă politică supranațională și decizie colectivă asupra folosirii forței, ar declanșa exact aceleași reflexe care au dus la eșecul Comunității Europene de Apărare și la ruptura Franței cu structura militară integrată a NATO în anii ’60. De aceea, limbajul său este calculat. El nu vorbește despre transfer de suveranitate, ci despre autonomie operațională; nu despre înlocuirea NATO, ci despre complementaritate; nu despre comandă comună imediată, ci despre capacitatea Europei de a acționa atunci când aliații nu vor sau nu pot. În esență, Macron spune explicit că blocajul european nu este militar, ci decizional.
Soluțiile pe care le propune sunt construite deliberat pe o logică funcțională, nu constituțională. PESCO este gândit ca un mecanism de angajamente diferențiate, care permite avansarea fără unanimitate. Fondul European de Apărare este conceput pentru a crea dependențe pozitive între industriile naționale și pentru a forța convergența tehnologică. Inițiativele de intervenție și schimburile între armatele naționale sunt menite să creeze, pas cu pas, o cultură strategică comună, fără a impune o doctrină unică prin tratate. Chiar și atunci când evocă, pe termen lung, o forță comună, un buget comun și o doctrină comună, Macron nu vorbește despre un salt instituțional imediat, ci despre un orizont condiționat de maturizarea politică a statelor membre. Sorbona nu este un apel la federalism militar, ci o încercare de a reproduce la nivel european exact ceea ce gaullismul a făcut la nivel național, maximă autonomie de acțiune, fără pierderea controlului politic final.
Privită retrospectiv, Uniunea Europeană a preluat din Sorbona doar acele elemente care nu ating direct miezul suveranității militare. Capacitățile comune, industria de apărare, mobilitatea militară, interoperabilitatea, finanțarea cercetării și chiar achizițiile comune au fost integrate relativ rapid în politicile UE, pentru că ele nu cer statelor să renunțe la decizia de a folosi forța. În schimb, exact acele componente care ar fi transformat capacitatea în putere politică reală, decizia comună, forța permanentă, bugetul de apărare comun, doctrina unificată, au rămas blocate. Motivele sunt structurale și nu țin de lipsa de viziune. Statele din Est nu sunt dispuse să relativizeze rolul NATO. Statele din Sud nu împărtășesc aceeași percepție a amenințării. Parlamentele naționale nu acceptă delegarea deciziei de război. Tratatele UE nu oferă un cadru democratic legitim pentru o asemenea mutare. Europa a ajuns exact unde a ajuns și Franța în anii ’60, adică acceptă coordonarea instrumentelor, dar refuză delegarea deciziei asupra folosirii lor. Discursul de la Sorbona nu a eșuat, ci a demonstrat că limita apărării europene este aceeași limită istorică a proiectului european. Armata poate fi coordonată, dar suveranitatea asupra folosirii ei nu este încă negociabilă.
De ce Macron a devenit o țintă
Toate acestea explică și intensitatea campaniilor de dezinformare îndreptate împotriva lui Emmanuel Macron care nu sunt un simplu reflex politic sau o dezavuare personală. Ele apar exact în punctul în care discursul despre apărarea europeană atinge o zonă sensibilă a ordinii strategice post-Război Rece. Macron nu a cerut explicit crearea unei Armate Europene, dar a pus sub semnul întrebării dependența structurală a Europei de garanții externe și legitimitatea de a o depăși. Această repoziționare, chiar formulată prudent sub conceptul de autonomie strategică, a fost suficientă pentru a transforma mesajul său într-o țintă.
Dezinformarea a funcționat prin simplificare și caricaturizare. O construcție politică complexă, bazată pe capacitate, decizie și responsabilitate, a fost redusă la sloganuri ușor de mobilizat emoțional. Ideea autonomiei strategice a fost prezentată ca federalism militar, slăbire a NATO sau pregătire pentru război, tocmai pentru că aceste interpretări activează frici adânc înrădăcinate în societățile europene. În acest fel, Macron nu a fost atacat pentru ceea ce propunea, ci pentru ceea ce putea simboliza într-o dezbatere pe care mulți actori preferau să o evite.
Efectele nu s-au limitat la Franța. Mesajele au fost adaptate contextelor naționale pentru a descuraja orice aliniere politică la această viziune. În Europa Centrală și de Est, autonomia a fost echivalată cu abandonarea NATO; în Sud, cu o ambiție hegemonică franceză; în Vest, cu riscul militarizării și al pierderii controlului democratic. Astfel, Macron a devenit figura-simbol prin care însăși ideea de autonomie strategică a fost delegitimată preventiv. În acest sens, campania de dezinformare nu a întrerupt dezbaterea despre armata europeană, ci a arătat cât de incomodă a devenit.
Cum arată militar Europa în realitate
Nu avem o Armată Europeană, dar Europa este deja profund militarizată, într-un mod inegal și adesea greșit înțeles. Militarizarea nu se reduce la nivelul bugetelor, ci rezultă dintr-un cumul de factori care includ mărimea și structura forțelor, capacitatea de luptă, existența rezervelor, doctrina militară și baza industrială. Polonia este exemplul cel mai clar de militarizare accelerată, cu alocări ce depășesc 4% din PIB pentru apărare, forțe terestre numeroase, rezerve extinse și achiziții rapide de tancuri, artilerie și aviație, dar cu o doctrină predominant defensivă și o dependență ridicată de Statele Unite pentru tehnologie și intelligence. Statele Baltice și Finlanda investesc constant peste pragul de 2%, au mobilizare rapidă și rezerve semnificative raportate la populație, dar nu dispun de capacități de proiecție a forței. În contrast, Franța și Regatul Unit sunt singurele state europene care combină bugetul, doctrina și logistica necesare pentru operațiuni externe susținute, de la Sahel la Indo-Pacific, cu lanțuri de comandă autonome și capacități de descurajare nucleară. Germania ilustrează diferența dintre potențial și realitate, având o industrie de apărare majoră și un buget în creștere, dar confruntându-se cu probleme documentate de disponibilitate operațională și constrângeri politice legate de folosirea forței.
Diferența dintre militarizarea percepută și cea efectivă este adesea semnificativă. Polonia și România sunt frecvent percepute public drept state hipermilitarizate din cauza creșterilor bugetare și a prezenței NATO, dar nu pot susține operațiuni autonome pe termen lung fără sprijin aliat. În sens invers, Franța este mai puțin vocală în discursul public european, dar menține o prezență militară continuă în Africa și capacitatea de intervenție rapidă. Suedia, înainte de aderarea la NATO, era rar percepută ca stat militarizat, deși dispunea de o industrie de apărare completă, care acoperea domeniile aerian, naval și terestru, și de o doctrină de apărare totală. Aceste exemple arată că militarizarea reală nu este o chestiune de retorică sau de cheltuieli izolate, ci de capacitatea dovedită de a acționa, de a susține operațiuni și de a lua decizii militare autonome.
Interoperabilitatea operațională există deja în Europa, dar ea s-a construit în afara cadrului Uniunii, în principal prin NATO și prin cooperări bilaterale sau regionale stabile. Exemplele cele mai clare sunt brigada franco-germană, forța amfibie comună britanico-olandeză, corpul germano-olandez și integrarea aproape completă a unor unități olandeze în structuri germane. Statele baltice, Polonia, România și Germania operează constant în grupuri de luptă NATO și în structuri de tip Enhanced Forward Presence, folosind proceduri comune, lanțuri de comandă NATO și reguli de angajare testate în practică. În aceste cazuri, interoperabilitatea nu este doar doctrinară, ci demonstrată prin rotații permanente, misiuni reale și comandă integrată. Utilizarea acelorași platforme și sisteme, precum F-35, Patriot, HIMARS, infrastructura de comandă și control NATO și standardele STANAG, asigură compatibilitate tehnică imediată, indiferent de steagul național.
Aceeași interoperabilitate se observă în exerciții recurente de mare amploare, precum Defender Europe, Cold Response, Steadfast Defender sau BALTOPS, unde aceleași armate se antrenează anual pe scenarii similare, cu proceduri și lanțuri de comandă identice. În practică, NATO rămâne infrastructura reală a interoperabilității europene, în timp ce Uniunea joacă un rol secundar, axat pe sprijin material, industrie și mobilitate, nu pe comandă militară. Cooperările regionale funcționează adesea mai eficient decât mecanismele UE tocmai pentru că oferă claritate politică și militară, în sensul definirii fără ambiguități a responsabilităților de comandă și execuție. Din acest motiv, există deja o interoperabilitate de facto între numeroase armate europene, construită înaintea oricărei decizii politice comune, ceea ce explică paradoxul actual al Europei, aceea că dispune de armate capabile să lupte împreună, dar nu are încă un cadru politic comun care să decidă când și de ce să o facă.
Decizia care nu poate fi delegată
Construirea unui aparat centralizat de decizie pentru folosirea forței ar necesita, înainte de orice, rezolvarea întrebării pe care Uniunea o evită cu obstinație, aceea a dreptului legitim de a trimite oameni în război. În arhitectura actuală, această putere aparține statelor membre și este exercitată prin guverne, adesea condiționată de vot parlamentar național. Un model european ar presupune fie o decizie luată în Consiliu, ceea ce ar rămâne în fapt o decizie interguvernamentală, fie o delegare către o structură executivă comună, ambele variante ridicând probleme serioase de legitimitate. Unanimitatea ar bloca aproape sigur reacția rapidă. Decizia majoritară ar genera contestare politică internă în statele obligate să participe împotriva voinței lor, iar delegarea către un executiv ar presupune un transfer de suveranitate pe care tratatele și constituțiile naționale nu îl permit în prezent.
Pentru a evita paralizia, singurul model realist ar rămâne cel al coalițiilor de state dispuse să participe, cu posibilitatea retragerii celorlalți, exact ceea ce se întâmplă deja în practică. În acest punct apare întrebarea incomodă dacă o astfel de structură ar reprezenta cu adevărat o armată europeană sau doar o cooperare între câteva armate naționale sub o etichetă comună. Orice sistem coerent ar necesita clarificări la nivel de tratate și, probabil, modificări constituționale, deoarece ar muta decizia de la nivel național către unul comun. Cel mai dificil prag rămâne însă asumarea pierderilor, întrucât în democrații cei care decid războiul suportă costul politic al morții, iar Uniunea nu dispune încă de un mecanism legitim prin care o decizie comună să fie asumată ca atare, nu redistribuită înapoi către capitale.
Pentru statele cu armate mici sau resurse limitate, reacția față de ideea unei armate europene ar fi inevitabil ambivalentă. O structură comună ar putea fi percepută ca o garanție suplimentară de securitate, mai ales de către statele expuse geografic sau cu capacități militare reduse, pentru care protecția colectivă este vitală. În același timp, aceeași structură ar fi văzută ca o pierdere de control asupra uneia dintre puținele pârghii rămase ale suveranității naționale. În absența unor mecanisme clare de decizie, riscul real ar fi ca aceste state să fie chemate să contribuie cu trupe sau resurse fără a avea o influență proporțională asupra scopului, momentului sau limitelor operațiunilor. Experiența actuală din NATO arată că statele mici acceptă contribuții tocmai pentru că decizia finală rămâne națională, un echilibru dificil de replicat într-o structură europeană centralizată.
Într-o arhitectură comună, armatele mici ar risca să fie integrate funcțional, dar marginalizate politic, absorbite de prioritățile marilor puteri militare europene. Garanțiile împotriva unui astfel de scenariu ar trebui să fie explicite și credibile, sub forma dreptului de retragere fără sancțiuni politice, a participării reale la planificare, a rotației în funcțiile de comandă și a protejării rolului parlamentelor naționale. Fără aceste garanții, solidaritatea ar deveni rapid asimetrică. Statele cu armate mici ar dori să păstreze dreptul de a refuza misiuni fără a fi penalizate și să-și conserve armatele naționale ca instrumente de apărare teritorială, nu ca simple rezerve de personal. În lipsa acestor condiții, o structură comună ar fi percepută nu ca un multiplicator de securitate, ci ca un mecanism de diluare a influenței și identității militare naționale, ceea ce explică prudența constantă față de orice proiect de armată europeană.
NATO, scenariile-limită și limitele securității europene
Pentru a închide dezbaterea, trebuie să ne referim și la relația cu NATO, dar și la scenariile în care această relație nu mai funcționează așa cum a fost gândită. O eventuală armată europeană nu ar face ceva fundamental diferit din punct de vedere militar, dar ar genera probleme politice noi. În lipsa unei alternative politice europene, NATO continuă să fie singurul cadru cu decizie clară și descurajare credibilă. În condiții normale, în caz de conflict de priorități, statele europene ar alege aproape inevitabil NATO, deoarece acolo se află descurajarea credibilă. Decizia de a acționa sub steag european sau aliat ar rămâne una politică, luată de capitale, nu de Bruxelles, iar o decizie europeană independentă ar fi acceptată de Statele Unite doar în măsura în care nu subminează alianța.
Problema apare însă în scenariile pe care arhitectura actuală le tratează insuficient. Dacă Statele Unite s-ar retrage din NATO sau și-ar suspenda angajamentul politic față de Articolul 5, alianța ar continua să existe formal, dar și-ar pierde nucleul de descurajare. Într-un scenariu la fel de destabilizator, în care un stat membru UE și NATO ar fi atacat, iar Articolul 5 nu ar fi activat din lipsă de consens sau din calcul politic, Europa s-ar confrunta cu un vid strategic imediat. În ambele cazuri, Uniunea ar avea capacități militare fragmentate, interoperabile tehnic, dar fără un cadru politic comun de decizie, fără un lanț de comandă legitim și fără un mecanism clar de asumare a riscului. Tocmai aceste scenarii explică de ce autonomia operațională nu mai este suficientă și de ce dezbaterea se mută, inevitabil, spre legitimitate politică.
Aceasta este limita reală a proiectului european de securitate. Europa poate deveni mai autonomă în termeni de capacități, mobilitate și industrie, dar nu poate substitui o alianță de securitate atâta timp cât nu își asumă decizia politică ultimă și responsabilitatea care decurge din ea. De aceea, întrebarea finală nu este dacă Europa vrea o armată comună, ci dacă este pregătită să construiască legitimitatea democratică, politică și strategică necesară pentru a acționa într-un moment în care garanțiile externe nu mai sunt automate. Fără această legitimitate, orice forță comună rămâne o construcție incompletă, iar orice autonomie rămâne condiționată.
Și dovada că situația se afla într-un punct de majoră inflexiune și că toate părțile știu acest fapt este declarația de final de an făcută șeful NATO, fostul premier olandez, Mark Rutte, care respinge explicit ideea unei desprinderi militare a Europei de Statele Unite. Rutte insistă că Washingtonul rămâne „pe deplin angajat” față de NATO, subliniind în același timp că Europa trebuie să își asume mai multă responsabilitate pentru propria securitate, inclusiv prin creșterea cheltuielilor de apărare, dar în interiorul cadrului transatlantic, nu în afara lui. Mesajul său trasează limita actuală a proiectului european. Autonomia este acceptabilă ca efort, capacitate și responsabilitate sporită, dar nu ca ruptură politică sau militară. Europa este încurajată să devină mai puternică, dar nu să devină independentă în sensul deciziei ultime. Iar această distincție, dintre asumare și separare, este tocmai spațiul în care Armata Europeană rămâne imposibilă, iar autonomia strategică rămâne condiționată.
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului 2eu.brussels, o inițiativă a Euronium.Brussels, în parteneriat cu PRESShub, dedicată explicării modului în care legislația europeană influențează economia, companiile, societatea și cetățenii.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
