Premiul Grupului pentru Dialog Social pentru anul 2025 a fost acordat jurnaliștilor Recorder Andreea Pocotilă și Mihai Voinea pentru rigoarea, independența și curajul lor jurnalistic.
Cei doi jurnaliști Recorder au realizat documentarul „Justiție capturată”, care prezintă mecanismele complicate prin care sistemul judiciar, un pilon cheie al oricărui stat democratic, a ajuns să fie capturat de un grup de interese format din magistrați și politicieni.
Mărturiile adunate de Recorder din interiorul sistemului de justiție și pe care le prezintă în investigația jurnalistică sunt de o gravitate fără precedent. Ele vorbesc despre dosare de mare corupție în care judecătorilor li se sugerează să ia decizii favorabile inculpaților, despre încălcarea flagrantă a principiului repartizării aleatorii a dosarelor prin schimbarea discreționară a completurilor de judecată, despre cum magistrații care nu se supun sunt marginalizați, hăituiți prin anchete ale Inspecției Judiciare și uneori chiar excluși din magistratură.
Laudatio
„Există momente în viața unei societăți în care adevărul nu mai este pur și simplu ignorat, ci împins sistematic în margine, până când riscă să devină inaudibil. Nu pentru că nu ar exista, ci pentru că devine incomod. În astfel de momente, a spune adevărul nu mai este doar un gest profesional – devine un act de curaj.
Premiul pe care îl acordăm astăzi merge către doi jurnaliști care au înțeles exact acest lucru: Andreea Pocotilă și Mihai Voinea.
Ceea ce impresionează în demersul lor nu este doar calitatea investigației, deși ea este remarcabilă, nici doar rigoarea documentării, deși ea este exemplară. Ceea ce impresionează cu adevărat este perseverența de a rămâne în adevăr atunci când adevărul deranjează.
Pentru că a spune lucruri incomode este dificil; dar a le urmări până la capăt este și mai dificil. A nu te opri la revelație, ci a continua să observi ce se întâmplă după – cum se apără un sistem, cum se repliază, cum încearcă să transforme critica în zgomot – aceasta este o formă superioară de responsabilitate jurnalistică.
Dar pentru a înțelege pe deplin importanța demersului lor, trebuie să ne întoarcem la momentul inițial al acestei investigații.
Documentarul „Justiție capturată” a avut meritul rar de a reconstitui, cu o claritate aproape didactică, traseul unor mari dosare de corupție și de a arăta cum acestea se pierd, nu printr-un accident, ci printr-o succesiune de decizii, amânări și intervenții care, în timp, devin sistem.
Nu era vorba doar despre erori sau disfuncții punctuale, ci despre o arhitectură a eșecului: procese tergiversate până la prescriere, condamnări răsturnate, probe anulate, complete de judecată schimbate în momente decisive.
În centrul acestor dezvăluiri au stat chiar vocile din interiorul sistemului: judecători și procurori care au vorbit, uneori cu identitatea protejată, despre presiuni, despre mecanisme informale de control și despre felul în care decizia juridică poate fi influențată dincolo de litera legii.
Imaginea care s-a conturat a fost una profund neliniștitoare: aceea a unui sistem care, în loc să sancționeze abuzul, ajunge uneori să-l protejeze, în care justiția riscă să devină, nu un arbitru, ci un teren de joc pentru interese convergente.
Iar consecința ultimă, poate cea mai gravă, nu este doar eșecul unor dosare, ci erodarea încrederii publice — acel capital invizibil fără de care statul de drept nu poate funcționa. Într-o formulare care a făcut înconjurul dezbaterii publice, România apărea, în acest tablou, „mai aproape de un paradis al infractorilor decât de un stat de drept”.
Există un moment, în orice investigație autentică, în care jurnalistul nu mai este doar un martor. Devine, fără să vrea, un test pentru realitate: ceea ce dezvăluie el obligă instituțiile să se arate așa cum sunt. Iar reacțiile pe care le provoacă spun uneori mai mult decât faptele inițiale.
În cazul celor doi laureați de astăzi, tocmai această a doua etapă – reacția sistemului – a confirmat, cu o claritate neliniștitoare, justețea investigației lor. În locul unei reflecții instituționale, au apărut reflexe de apărare. În locul transparenței, opacitate. În locul dialogului, închidere. Adevărul nu a fost contrazis; a fost evitat.
Dar poate că tocmai aici se vede rostul profund al jurnalismului: nu în a produce confort, ci în a produce luciditate.
Andreea Pocotilă și Mihai Voinea practică un jurnalism care nu caută spectacolul, ci sensul; nu urmărește senzaționalul, ci mecanismele; nu se mulțumește cu aparențele, ci le străpunge. Este un jurnalism care nu face zgomot, dar lasă urme.
Într-o societate democratică, presa nu este doar un observator al puterii, ci una dintre formele ei de limitare. Iar atunci când această funcție este exercitată cu onestitate, rigoare și curaj, ea devine indispensabilă.
Premiul pe care îl acordăm astăzi este, desigur, o recunoaștere. Dar este și un semn de recunoștință. Pentru că, prin ceea ce fac, acești doi jurnaliști ne ajută să nu ne obișnuim cu ceea ce nu trebuie acceptat.
Adevărul, s-a spus adesea, nu are nevoie de multe cuvinte. Dar are nevoie de oameni care să nu-l abandoneze.
Într-o lume în care prea mulți se adaptează, ei au ales să reziste.
Într-un timp în care adevărul este negociat, ei au ales să-l spună.
Iar într-o societate în care uitarea vine repede, ei ne obligă să ținem minte.
Pentru rigoarea, independența și curajul cu care au făcut exact acest lucru, Grupul pentru Dialog Social acordă Premiul GDS pentru anul 2025 jurnaliștilor Andreea Pocotilă și Mihai Voinea.”
(Sursa foto: Revista22)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
