A trecut summit-ul ruso-american din Alaska, a trecut și întâlnirea președintelui Trump cu omologul ucrainean și cu un număr important de lideri europeni, iar pacea în Ucraina se lasă în continuare așteptată. De fapt, nu se desfășoară negocieri pentru a se ajunge la un acord de pace, nefiind întrunite nici măcar condițiile pentru o încetare a focului.
Este lesne de înțeles că formula promovată în ultimele două săptămâni (ca, de altfel, în tot cursul acestui an) nu este menită să aducă părțile aflate în conflict la masa negocierilor. În primul rând, pentru că Rusia nu vede de ce ar trebui să negocieze, își continuă în forță operațiunile militare și, drept urmare, are pretenții maximaliste. Cea mai importantă: potrivit lui Putin, Ucraina ar trebui să cedeze toată regiunea Donbas, chiar dacă aceasta nu este în clipa de față ocupată integral de ruși.
În ceea ce privește pretenția teritorială rusă, constat că există în continuare în spațiul public poziții care susțin că, în definitiv, Ucraina nu ar fi deținut niciodată Donbas-ul și Crimeea, și că le-ar fi primit în gestiune de la Moscova în timpul cât a existat URSS.
Aceasta este, de fapt, o teză a propagandei ruse, care are nevoie de o scurtă explicație.
Strict istoric, rușii au ocupat Crimeea la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în cadrul expansiunii teritoriale care a marcat domnia țarinei Ecaterina a II-a. În aceeași perioadă era lichidată și autonomia cazacilor, care controlau și teritoriul numit astăzi Donbas. Anterior Crimeea a fost deținută de tătari și de Imperiul Otoman, iar chestiunea Donbas-ului s-a aflat în cadrul mai amplu de probleme care au generat diverse conflicte cu participare suedeză, polonă, lituaniană, tătară, otomană și rusă. Dacă mergem mai departe în istorie, pot fi identificate și alte forme de dominație în zona care în prezent desparte Ucraina de Rusia din punct de vedere teritorial.
După cum se poate constata, istoria ne furnizează un cadru deloc simplu. Trebuie însă notat că în cursul unor eventuale negocieri de pace nu se va discuta despre istorie. La negocieri contează angajamentele internaționale asumate de părți, în acest caz mai ales cu privire la frontiera bilaterală ruso-ucraineană. Iar aici există un număr important de documente prin care Rusia s-a angajat să respecte independența și integritatea teritorială a Ucrainei.
Este cunoscut cazul Memorandumului de la Budapesta din 5 decembrie 1994 (titlul exact era Memorandum privind Asigurări de Securitate în legătură cu aderarea Ucrainei la Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare), document care a implicat angajamente și din partea SUA și a Marii Britanii. Astfel, articolul 1 din acest document nu lăsa loc pentru echivoc:
„Federația Rusă, Marea Britanie și SUA își reafirmă angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului Final al Conferinței privind Securitatea și Cooperarea în Europa, de a respecta independența și suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei”.
Nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că tratatul de bază ruso-ucrainean (Tratatul de prietenie, cooperare și parteneriat între Ucraina și Federația Rusă), semnat la Kiev la 31 mai 1997, dar denunțat de Ucraina după ocuparea Crimeii de către Rusia în 2014, cuprindea în articolul 2 o formulare care, la fel, nu era susceptibilă la interpretări:
„În conformitate cu dispozițiile Cartei ONU și cu obligațiile din Actul Final privind securitatea și cooperarea în Europa, înaltele părți contractante își respectă reciproc integritatea teritorială și reafirmă inviolabilitatea frontierelor existente între ele”.
În ambele cazuri, deci, frontiera ruso-ucraineană era definită ca inviolabilă, în conformitate cu ordinea internațională bazată pe reguli (adică acelea înscrise în Carta ONU și în Actul final de la Helsinki din 1975).
Dar pentru ca lucrurile să fie clare, este bine ca analiza să înceapă de la momentul care a generat situația teritorială de acum, anume de la dispariția URSS. Atunci, în decembrie 1991, republicile slave din fostul stat sovietic – Rusia, Ucraina și Belarus – au luat inițiativa constituirii pe ruinele URSS a unei noi forme de cooperare, cunoscută sub numele de „Comunitatea Statelor Independente”. Acordul de constituire a CSI a fost cuprins în Declarația de la Minsk din 8 decembrie 1991 (document circulat la ONU cu nr. A/46/771) și în Declarația de la Alma Ata din 21 decembrie 1991 (document circulat la ONU cu nr. A/47/60 – S/23329).
Din aceste documente trebuie extrase cel puțin trei angajamente:
a). Rusia urma să păstreze armele nucleare, iar Ucraina și Belarus acceptau să adere la Tratatul de Neproliferare Nucleară, ca state ne-nucleare (întrucât pe teritoriul acestor trei foste republici unionale, la care se adăuga și Kazahstan, se afla arsenalul nuclear sovietic). Dar despre posibilitatea folosirii armelor nucleare se preciza că „decizia referitoare la nevoia de a recurge la astfel de arme va trebui să fie luată cu consimțământul șefilor statelor participante la Acord de către președintele Rusiei pe baza procedurilor stabilite în comun de către statele participante”.
b). Celelalte foste republici sovietice acceptau ca „Rusia să continue statutul URSS de membru ONU, inclusiv de membru permanent al Consiliului de Securitate”. Decizia statelor rezultate din destrămarea URSS a fost acceptată tacit în cadrul ONU, iar Rusia a devenit membru permanent fără a se recurge la modificarea tratatului pe baza căruia s-a constituit organizația (Carta ONU).
c). Noile state independente desprinse din fosta URSS precizau că „recunosc și respectă în cadrul Comunității integritatea teritorială și inviolabilitatea frontierelor existente”. Aceasta implica, deci, transformarea liniilor de demarcare teritorială între republicile unionale în cadrul URSS în frontiere internaționale între state independente. Frontierele dintre fostele republici unionale – deci și aceea dintre Rusia și Ucraina – aveau, în consecință, o altă încărcătură juridică, adică nu se mai întemeiau pe dreptul intern al statului sovietic, ci pe prevederile dreptului internațional.
Aceste evoluții politice și de securitate aveau loc la sfârșitul Războiului Rece. Și ele sunt parte a istoriei, a unei istorii mai recente. Dar ele înseamnă întâi de toate angajamente politice și juridice aflate în vigoare. Aceste angajamente au fost recunoscute de celelalte state în cadrul comunității internaționale și au devenit parte a sistemului internațional actual.
Cu toate acestea, Rusia a călcat în picioare toate angajamentele luate față de foștii parteneri din cadrul CIS și a decis să rescrie regulile prin forță. Moscova vrea deci să înlocuiască forța dreptului cu dreptul forței.
Este important modul în care se va reglementa conflictul ruso-ucrainean? Cu siguranță. În primul rând pentru că soluția la această criză va avea consecințe nu doar pentru cele două state direct implicate. Dacă Rusia ar reuși să impună un acord teritorial care să îi recunoască achizițiile obținute prin agresiune, atunci o asemenea situație ar arunca în aer ordinea internațională întemeiată pe reguli. Mai mult, ar deveni un precedent pentru acțiuni similare în viitor.
Iar tot din studiul istoriei am putut afla că în cursul ultimului secol acceptarea încălcării regulilor nu s-a terminat bine pentru pacea Europei și a lumii.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
