Gala internațională de balet de săptămâna viitoare, „Balanchine’s Legacy”, 11 februarie, de la Sala Palatului, va fi evenimentul anului. Cel puțin din calendarul anunțat până acum, chiar dacă, da, știm cu toții, cuvântul „eveniment” a căzut în derizoriu după repetatele abuzuri la care a fost supus.
Dar, atenție! Aici, va fi exact cum se anunță, UNIC și DIVIN. Și nu spun asta doar pentru că eu știu bine cine și ce se dansează. Ci că e chiar Balanchine.
După câteva tentative, diferențe de fus orar și programul ultraglomerat al balerinilor la final și început de an, am reușit să vorbesc cu unul din protagoniștii galei, balerinul Angelo Greco, prim solist la Houston Ballet, probabil, cea mai „intrigantă” prezență. A avut privilegiul ca ani de zile să-l aibă mentor pe cel pentru care Balanchine, însuși, a creat momente de balet de o rară frumusețe și unul din balerinii preferați. Greco este el însuși un balerin rar. Îmbină școala europeană de clasic, prin formare, din Italia – La Scala, cu dezinvoltura și geometria neoclasică americană, feliată puternic pe muzică de jazz, prin experiența de peste zece ani de peste ocean. Cum se spune, un balerin exotic.
Despre cine a fost George Balanchine și cu ce a îmbogățit umanitatea e mult de vorbit. E inestimabil. Ca efect, pe scurt, e iubit de toți baletomanii pentru că a dat un nou suflu baletului. Americanilor le-a oferit clasicul care le lipsea și tuturor, influențat de muzica și tradițiile americane, ne-a oferit noi perspective. Lumea dansului îi datorează enorm.
Pentru noi, e mai mult decât o rară ocazie de a-l vedea interpretat de unii din cei mai buni balerini ai momentului, dar chiar de a vedea Balanchine în țară.
Houston, we’re waiting your stars!
Houston este un centru cultural foarte puternic în SUA. Nu mai departe de această duminică, Opera din Houston a fost recompensată cu al treilea Grammy pentru cea mai bună înregistrare de operă. Intelligence, compusă de Jake Heggie. „O zi importantă, un moment uriaș de bucurie și mândrie la Houston”, declara Angelo Greco.
Dana Cristescu: Bună dimineața. Ce faci, te pregătești să vii la București?
Angelo Greco: Da, în mai puțin de o săptămână vom fi acolo. Un zbor de, probabil, 15 ore, o nebunie, dar suntem foarte nerăbdători (Karina González, partenera de duet, este tot de la Houston Ballet). N-am fost niciodată la București și de-abia aștept să interacționez cu un public nou.
Ca dansator mergi în multe locuri iar publicul de fiecare dată reacționează diferit.
DC: Știu că pregătirea ta a fost eminamente clasică, școala La Scala, totuși ai ales, încă de la 20 de ani, America, acolo unde perioada de clasic, așa cum o știu europenii, aproape a lipsit.
Bănuiesc doar că, în paradigma clasicului, ești dintre cei mai buni.
AG: Mulțumesc, mulțumesc, dar nu știu dacă sunt cel mai bun. Într-adevăr, m-am mutat aici, în America, când aveam 20 de ani. Anterior, am lucrat la La Scala din Milano, m-am alăturat companiei când aveam 18 ani. Și am avut o experiență foarte frumoasă, am început cu Basile din Nureev, Don Quijote, am făcut Romeo din Romeo și Julieta din MacMillan, am făcut multe roluri frumoase și mi-a plăcut etica muncii pe care o aveam. Cred că am fost foarte norocos să-l am pe Massimo Murru (n.r. – una dintre legendele italiene ale dansului) ca maestru, pe care l-am admirat mereu ca artist și cred că este incredibil. Dar când am ajuns pe la 19 ani și ceva, simțeam că vreau mai mult, eram tânăr, voiam să experimentez mai mult. Și am ales să merg în America, care, de fapt, pe atunci era locul de care mă temeam cel mai mult, pentru că era foarte departe de familia mea și nu știam engleză. Da, și mai ales în San Francisco. În partea opusă a globului.
Aveam 20- 21 de ani, cred, când m-am alăturat acolo, în 2016. Și pur și simplu, la început, a fost foarte greu. După două luni, nu mai aveam bani, nici măcar să plătesc chiria, și voiam să mă întorc acasă. Dar atunci, tatăl meu, pe care îl iubesc foarte mult, mi-a spus: ai vrut să ai bicicletă, asta a fost alegerea ta! A fost alegerea mea să renunț la slujba de la La Scala și să mă mut în America. Și el a zis: ai ales bicicleta, acum pedalează (cunoscută expresie italienească „Hai voluto la bicicletta? Adesso pedala!”). Și mi-a închis telefonul. Atunci când faci alegeri, ai și responsabilitate. Și oricare ar fi alegerea pe care o faci, trebuie să o parcurgi.
Totul s-a petrecut cam așa: Eram în La Scala, făceam Manon. Și în timp ce lucram la Manon, mă gândeam să merg la audiții. Îl cunoșteam pe Patrick Armand, directorul școlii de balet din San Francisco (astăzi este directorul școlii de balet din Viena). Așa că am avut un prieten care m-a ajutat să organizez audiția cu San Francisco Ballet. Am zburat acolo, am urmat un curs, iar Helgi Tómasson, pe atunci director al San Francisco Ballet, m-a dus în birou. Aveam un traducător și mi-a oferit postul pe loc. Așa că, atunci când eram în avion în drum spre Italia, cred că știam deja că vreau să merg acolo.
DC: Practic, ai început o aventură. Nu știai limba, nu aveai nicio idee despre ce se face pe continentul american. Ca într-un film.
AG: Când m-am întors, încă nu știam foarte bine engleza și nici nu mă așteptam la cantitatea de muncă. Modul în care funcționează America este complet diferit față de cum eram obișnuit la La Scala. E mult mai rapid. Uneori e adevărat că atunci când mergi repede, uiți detaliile pașilor, mai ales dacă nu ești obișnuit. Încerci doar să ții pasul. Dacă ai mai mult timp, poți să intri în rolul pe care îl vei avea. Viteza, cred că asta a fost cea mai grea parte pentru mine, să mă mișc mai repede, să învăț mai repede. Dar trebuie să spun că am avut foarte mult noroc. Îl iubesc cu adevărat pe fostul director, Helgi Tómasson, și am avut norocul să-l am și pe Patrick Armand în școală. Inspirație de peste tot. M-am alăturat companiei când Sofiane Sylve, Taras Domitro, Davit Karapetyan (n.r. – foști primi soliști la SFB) încă dansau. Toți acești balerini emblematici, pe care îi priveam când eram copil și mă inspirau. Așa că am fost acolo cu ei. Cred că am avut noroc și pentru că directorul meu m-a ghidat cu adevărat prin toate momentele dificile pe care le-am trecut. Am fost mereu nesigur că voi reuși să trec prin proces. Dar mi-a spus că „nu ar trebui să-ți pese. O greșeală este mai bună decât să nu faci nicio greșeală. Din greșeli poți învăța. Trebuie să încerci.” Practic, mereu mi-a spus, „doar fă-o! Pur şi simplu, fă-o! E mai bine decât să nu o faci.” Asta mi-a oferit multe. Cariera mea a început să meargă mult mai repede. Credeam că voi sta în America doar un an sau doi și apoi mă voi întoarce în Italia. Dar asta nu s-a întâmplat.
DC: Nu cred că doar studiul și compania te-au ținut acolo?
AG: Nu știu, îmi plăcea stilul meu de viață aici. Iubesc San Francisco. Iubesc oamenii din jurul meu. Știu că familia mea nu a fost acolo. Dar au fost susținători. Au realizat că eram mult mai fericit când eram în America, cred că au realizat că eram mai motivat.
DC: De fapt, ești una dintre cele mai norocoase persoane de pe planetă pentru că ai lucrat cu Helgi Tómasson, care, practic, a respirat același aer cu Balanchine.
AG: Ai dreptate. Cred că este foarte important, ca dansator, sau în general ca persoană, să ai pe cineva în fața ta care să te ghideze, care are experiență de împărtășit. E întotdeauna mai bine să auzi că poate te înșeli, decât, mereu, oh, bravo, bravo, bravo! A fost incredibil, trebuie să recunosc. Când am deschis o companie (Angelo Greco & Company), acum aproape un an, și aveam îndoieli în privința asta, l-am sunat, când fac ceva, uneori îl sun, îi cer părerea, și el mi-a spus „fă-o, e bine că o faci, e un proces de învățare, vrei să dai înapoi tot ce ți s-a dat, urmează-ți visele, urmează-ți instinctele! Nu va fi niciodată ușor, te asigur, dar cu siguranță te va învăța multe.” Așa că a devenit ca un mentor pentru mine și m-a învățat cum să nu mă tem să fac lucruri.
DC: Totuși ai plecat la Houston?
AG: Da, pensionarea lui Helgi Tómasson însemna și o schimbare și atunci mi-am zis că o schimbare de 100% ar putea fi mai benefică, cum s-a întâmplat acum 10 ani.
DC: Cum reacționează publicul american comparativ cu cel european când vine vorba de clasic? Ce crezi că motivează dansatorul de clasic?
AG: De fiecare dată când faci balet clasic, oamenii îl adoră. Mai ales dacă există o poveste ca Romeo și Julieta sau Giselle sau, nu știu, Lacul Lebedelor, Don Quijote. Dar, da, aici repertoriile sunt puțin altfel. De altfel, cu compania mea vreau să dau cât mai multă voce baletului clasic. O dragoste necondiționată care vine din copilărie. Am avut un profesor minunat, Elias Garcia Herrera, care m-a învățat cu adevărat cum să execut și să iubesc această formă de artă. Este multă muncă și nu este ușor. Și în fiecare zi ești în fața oglinzii, te uiți în oglindă și nu-ți place să te vezi pe tine însuți. Este mult conflict în asta. Dar acel conflict îl face ceea ce este. Dacă nu există acel conflict, dacă nu e cineva în fața ta care să-ți spună, de ce faci asta, atunci, pur și simplu, nu o faci, pentru că e prea greu. Generația tânără trebuie susținută. Îi putem ajuta să aibă pregătirea potrivită, experiența potrivită și expunerea potrivită la această formă de artă.
DC: Când nu te antrenezi și dansezi, ce faci? Cum te vezi pe tine în relație cu ceilalți?
AG: Sunt foarte pozitiv. Încerc să găsesc motivații noi. Cu compania mea încerc să ofer oportunități celor mai tineri, dacă sunt talentați, dacă iubesc cu adevărat ceea ce fac.
În rest, îmi ocup timpul ca toată lumea. Îmi plac filmele, în special cele biografice.
Ascult muzică. Pe lângă interpreții italieni, Mia Martini, Riccardo Cocciante, îmi plac Frank Sinatra, Ray Charles, Aretha Franklin. Jazz. Atmosfera de jazz. Sigur, Billie Ellish.
DC: Par neobișnuite alegerile pentru cineva de vârsta ta. Operă asculți?
AG: Doar aparent, acești cântăreți sunt precum vinul (râde, doar e italian). Operă, da, am început în Italia, unde m-a dus prima dată un prieten, la Rigoletto, cu Leo Nucci și, pe-atunci, foarte tânăra Nadine Sierra, pe care, un an mai târziu, o reîntâlneam în San Francisco. Ca un semn sau surprizele vieții.
DC: Despre gala de la București și momentele tale ce ne poți spune?
AG: Știi, când ești blocat într-o companie atât de mult timp, uiți de tot ce se întâmplă în lume, de celelalte companii. Și cred că e foarte bine că ne reunim, ne adunăm din companii diferite într-o gală în care prezentăm o singură persoană, o moștenire, de fapt, cred că este incredibil. Cu alte cuvinte, nu numai pentru public e ceva extraordinar, ci, chiar pentru dansatori.
În ceea ce privește momentele noastre: Pas de Deux din Theme and Variations și Pas de deux din Rubies, le iubesc, sunt preferatele mele. Experimentez o nouă modalitate de a performa în Teme și Variațiuni și Rubine, într-o situație diferită, alt public. Și e destul de palpitant, îmi place. Rubine a fost subiect de studiu, interpretarea pe scenă va fi premieră. Teme și Variațiuni l-am dus pe scenă deja. Și sunt super entuziasmat să o fac alături de Karina Gonzalez, pe care o iubesc și ca persoană, și ca artistă. E atât de incredibilă. E atât de naturală. Îmi place când oamenii sunt naturali.
Am emoții, dar sunt entuziasmat să apar în fața unui public necunoscut. Și sper din tot sufletul să îi placă ce vom face cu toții acolo.
La finalul zilei, este și o experiență minunată să fii acolo cu mulți dansatori din companii diferite. Palpitant, puțin înfricoșător, fericit. Un adevărat schimb cultural intercontinental.
DC: Mulțumesc, mult succes, and See you soon!
AG: Mulțumesc mult pentru interviu, nerăbdător să ajung și să întâlnesc publicul românesc.
(Credit foto: Federica Capo)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
