Din 2011, UE are reguli clare, facturile se plătesc în 30–60 de zile, cu dobânzi și compensații automate pentru întârziere. În practică însă, multe companii (și unele autorități) au ocolit litera sau spiritul legii, iar după șocurile ultimilor ani problema s-a agravat. În 2023, ponderea firmelor afectate de plăți întârziate a urcat la cel mai ridicat nivel din ultimii 5 ani, mai ales în tranzacțiile dintre firme, în 21 dintre cele 27 de state membre, companiile au raportat că situația s-a înrăutățit și au înregistrat termene mai lungi, plăți amânate, datorii în lanț.
Potrivit datelor colectate de EU Payment Observatory și de asociațiile de afaceri, întârzierea medie a plăților în Europa s-a situat în 2023 la peste 14 zile după scadență, iar companiile pierd anual echivalentul a 73–74 de zile de muncă doar pentru urmărirea facturilor restante. Impactul este semnificativ: aproximativ 1 din 4 falimente în UE are ca factor declanșator întârzierile la plată, iar peste 60% dintre IMM-uri declară că lichiditatea lor este serios afectată de acest fenomen. În sectoare critice precum construcțiile, transporturile și agroalimentarul, întârzierile creează un efect de domino prin subcontractare, punând presiune pe întreg lanțul de furnizori. Aceste cifre arată nu doar dimensiunea unei probleme vechi, ci și urgența găsirii unei soluții comune la nivel european, în linie cu apelurile din rapoartele Draghi și Letta pentru o piață unică mai integrată și mai competitivă.
Pe scurt
Cadrul actual – Directiva 2011/7/UE prevede, ca regulă, max. 60 de zile între companii (cu flexibilitate dacă termenul nu e „inechitabil”), respectiv 30 de zile pentru autorități (60 de zile în sănătate). Ţările au transpus diferit, iar aplicarea e inegală.
Revizuirea propusă – Comisia a propus în 2023 un Regulament (COM(2023)533) cu termen fix de 30 de zile pentru toate tranzacțiile comerciale, dobândă și taxă fixă de 50€ datorate automat, autorități de aplicare dedicate și un Observator european al plăților. Parlamentul a relaxat parțial pentru B2B până la 60 de zile prin contract, menținând 30 de zile la G2B.
Stadiul politic – După primele lecturi, o majoritate de state în Consiliu s-a opus termenului unic; în 2024–2025, presa și asociații din industrie au relatat că inițiativa a fost pusă „pe hold”/shelved; oficial, dosarul nu a fost adoptat și rămâne blocat.
De ce contează – Întârzierile cresc nevoia de capital de lucru, costurile de finanțare, reduc investițiile și pot genera insolvențe: 1 din 4 falimente este legat de plăți întârziate.
În 2011, Parlamentul European și Consiliul au adoptat Directiva 2011/7/UE privind combaterea întârzierilor la plată în tranzacțiile comerciale, un instrument menit să uniformizeze și să disciplineze practicile de plată în interiorul pieței unice. Contextul era marcat de criza financiară, când multe întreprinderi mici și mijlocii (IMM-uri) sufereau din cauza întârzierilor la încasarea facturilor, adesea de la mari companii sau chiar de la autorități publice. Parlamentul European a susținut introducerea unor termene stricte: 30 de zile pentru autoritățile publice (cu posibilitatea de 60 de zile pentru spitale și unități medicale) și, ca regulă generală, 60 de zile pentru tranzacțiile între companii, cu sancțiuni clare sub formă de dobânzi de întârziere și compensații minime.
La momentul adoptării, eurodeputații au subliniat că legislația are o dimensiune de justiție economică, întrucât IMM-urile — coloana vertebrală a economiei europene — erau cele mai expuse la riscul de insolvență din cauza lanțurilor de datorii. Parlamentul a insistat ca directiva să fie transpusă uniform și să creeze un cadru care să prevină abuzurile clienților mai mari asupra furnizorilor mai mici. Totodată, s-a pus accent pe faptul că disciplina la plată nu este doar o chestiune de echitate contractuală, ci și un factor de competitivitate economică, influențând investițiile, locurile de muncă și funcționarea pieței interne.
După 12 ani de la adoptarea Directivei, Comisia Europeană a considerat că este momentul să treacă la adoptarea unui Regulament (explicație de ce Regulament și nu Directiva) pentru că Directiva 2011/7/UE nu a reușit să corecteze problema întârzierilor la plată. Deși prevedea termene maxime (30 de zile pentru autorități, 60 de zile pentru tranzacții comerciale), transpunerea a fost neuniformă, iar aplicarea slabă. În majoritatea statelor membre, IMM-urile continuau să raporteze întârzieri sistematice și lipsa sancțiunilor efective. Comisia a subliniat că, de fapt, diferențele de implementare națională au creat un „mozaic legislativ” care a perpetuat incertitudinea și a pus presiune pe companiile mici, cu efect direct asupra investițiilor și competitivității pieței interne.
În documentele de fundamentare, Comisia a explicat această necesitate a unui Regulament prin două elemente-cheie. În primul rând, doar un act cu aplicabilitate directă poate garanta că aceleași reguli se aplică simultan și identic în toate statele membre, fără excepții sau adaptări naționale care diluează efectul. În al doilea rând, lipsa unor mecanisme uniforme de sancționare și control a făcut ca regulile existente să fie adesea ignorate. Astfel, Regulamentul propus în 2023 a fost prezentat ca un instrument „robust” pentru a oferi certitudine juridică și a asigura condiții de concurență echitabile pe piața unică, prin eliminarea diferențelor de interpretare dintre legislațiile naționale.
Concret, diferența dintre cele două instrumente se vede în prevederile cheie. Directiva 2011/7/UE permitea termene de 60 de zile între companii, cu derogări dacă nu erau „inechitabile”, și lăsa sancțiunile la latitudinea statelor membre, ceea ce a dus la aplicare fragmentată. Regulamentul propus în 2023 a schimbat paradigma: a introdus un termen fix de 30 de zile pentru toate tranzacțiile, o compensație automată de 50 de euro pentru fiecare factură întârziată, dobânzi datorate de drept, precum și obligația statelor de a desemna autorități de aplicare și de a participa la un Observator european al plăților. Astfel, Comisia a încercat să transforme un cadru juridic permisiv într-unul strict și uniform, menit să producă efecte imediate și vizibile pentru companii.
În aprilie 2024, Parlamentul European a adoptat la prima lectură poziția sa asupra propunerii Comisiei privind Regulamentul pentru combaterea întârzierilor la plată. Textul Comisiei era foarte strict: un termen unic de 30 de zile pentru toate tranzacțiile comerciale, fără derogări, și aplicarea automată a dobânzii și a compensației forfetare. În timpul negocierilor parlamentare, însă, s-a constatat o rezistență puternică din partea unor sectoare economice și grupuri politice, care au subliniat că anumite modele de afaceri (precum construcțiile sau comerțul cu produse sezoniere) funcționează în mod tradițional cu termene mai lungi de plată.
Ca urmare, eurodeputații au introdus o flexibilitate pentru tranzacțiile B2B, permițând ca părțile să negocieze termene de până la 60 de zile, atât timp cât acest lucru este explicit prevăzut în contract. În schimb, pentru tranzacțiile dintre companii și autoritățile publice (G2B), Parlamentul a menținut ferm regula de 30 de zile, considerând că statul trebuie să fie un exemplu de disciplină la plată și că întârzierile din sectorul public generează lanțuri de datorii care afectează direct IMM-urile. Această diferențiere a fost prezentată ca un compromis între protejarea furnizorilor mai mici și respectarea realităților comerciale din anumite sectoare.
În plus, Parlamentul a sprijinit măsuri de întărire a aplicării: dobânda și compensația ar trebui să fie datorate automat, fără să fie nevoie de cereri suplimentare din partea creditorului, iar nivelurile ratelor de dobândă penalizatoare să fie publicate transparent, pentru a elimina orice ambiguitate. Această abordare a arătat că eurodeputații au încercat să combine obiectivul Comisiei de a impune o disciplină strictă la plată cu nevoia de a păstra o anumită libertate contractuală în relațiile dintre companii. Rezultatul a fost un text mai echilibrat, dar care a slăbit parțial ambiția inițială a Comisiei de a standardiza integral termenul de plată la nivel european.
În Consiliu, propunerea Comisiei pentru un Regulament privind combaterea întârzierilor la plată a întâmpinat rapid rezistență. Mai multe state membre au considerat că un termen unic și rigid de 30 de zile pentru toate tranzacțiile comerciale ar afecta negativ sectoare întregi, în special construcțiile, retailul sau industria agroalimentară, unde fluxurile de numerar și ciclurile comerciale sunt mai lungi. Unele guverne au argumentat că flexibilitatea contractuală este esențială și că impunerea unui cadru uniform la nivel european ar putea crea mai multe probleme decât soluții.
Pe lângă aceste argumente sectoriale, statele membre au subliniat și aspecte juridice și economice. În special, s-a pus problema impactului asupra instrumentelor de finanțare a lanțului de aprovizionare (supply chain finance), care depind de termenele negociate între companii. Un termen fix, fără derogări, ar fi redus atractivitatea și funcționalitatea acestor instrumente, folosite în special de marile companii pentru a-și susține furnizorii. În plus, unele guverne au exprimat rezerve cu privire la faptul că o astfel de reglementare ar putea încălca principiul subsidiarității, având în vedere că disciplina la plată depinde și de practici comerciale și sisteme juridice naționale.
Aceste divergențe au dus la formarea unei majorități de blocaj în Consiliu, ceea ce a împiedicat avansarea negocierilor după prima lectură din Parlament. În absența unui consens, dosarul a fost practic pus „pe hold”, iar mai multe surse din industrie și mass-media de specialitate au consemnat că propunerea Comisiei a fost „shelved” în 2025. În prezent, situația rămâne blocată, iar accentul se mută pe aplicarea cadrului existent (Directiva 2011/7/UE), pe inițiative de monitorizare precum EU Payment Observatory, și pe eventuale ajustări viitoare mai puțin ambițioase, care să țină cont atât de interesele IMM-urilor, cât și de realitățile comerciale.
În ceea ce privește pozițiile asociațiilor și organizațiilor care reprezintă companiile și ceilalți jucători din piață, ele reflectă aceeași dihotomie ca cea există între institutiile europene.
Asociațiile care reprezintă IMM-urile, precum SMEunited și UETR, au cerut o reglementare mai strictă, argumentând că întârzierile la plată afectează în primul rând firmele mici, lipsite de rezerve financiare și vulnerabile în fața clienților mari. Ele au pledat pentru un termen standard de 30 de zile, cu posibilitatea de prelungire până la 60 de zile (inclusiv pentru verificarea livrărilor), considerând că acest cadru ar asigura echilibrul între protecția creditorilor și flexibilitatea necesară afacerilor. Mesajul lor a fost unul clar: „o reglementare robustă care să facă din plata la timp regula, nu excepția”.
În opoziție, organizațiile care reprezintă marile companii și comerțul – BusinessEurope, Eurochambres și EuroCommerce – au criticat propunerea Comisiei, văzând în termenul fix de 30 de zile o limitare excesivă a libertății contractuale. Ele au avertizat că măsura ar genera costuri suplimentare, ar reduce competitivitatea și ar afecta mecanismele de supply chain finance (SCF), esențiale pentru sprijinirea furnizorilor.
La rândul său, sectorul construcțiilor, prin EBC, a salutat votul Parlamentului European ca pe un „semnal pro-IMM”, subliniind importanța protecției subcontractorilor. În schimb, sectorul financiar – prin ICISA și ITFA – a avertizat că impunerea rigidă a termenului de 30 de zile ar provoca un „șoc de finanțare”. În iulie 2025, ICISA a confirmat că dosarul a fost practic „shelved”, reflectând lipsa de consens și sprijin politic pentru o schimbare atât de radicală.
La nivel național, regimul întârzierilor la plată diferă semnificativ, chiar dacă toate statele membre au transpus Directiva 2011/7/UE. În Franța, Codul comercial (art. L441-10) stabilește ca regulă implicită termenul de 30 de zile, cu posibilitatea de a extinde până la 60 de zile sau 45 de zile „sfârșit de lună” dacă este prevăzut contractual. Respectarea acestor reguli este supravegheată strict de DGCCRF, care are competența de a aplica amenzi administrative companiilor ce depășesc termenul legal. În Spania, Legea 3/2004 și jurisprudența ulterioară prevăd un plafon clar de 60 de zile pentru plățile între firme, iar orice clauză care depășește această limită este considerată nulă, ceea ce oferă un grad mai mare de protecție creditorilor.
În Italia, cadrul este stabilit prin Decretul legislativ 231/2002: regula generală este termenul de 30 de zile, care poate fi extins la 60 prin acord contractual. Orice termen care depășește această perioadă poate fi declarat „serios inechitabil” și anulat în instanță. Există însă o derogare importantă pentru sistemul sanitar public, unde termenul maxim este de 60 de zile. În Germania, situația este mai flexibilă: plata este exigibilă imediat, dacă nu s-a stipulat altfel, dar clauzele standard care stabilesc peste 30 de zile pot fi considerate ineficace. Totuși, până la 60 de zile sunt permise dacă nu sunt „inechitabile” față de creditor, ceea ce lasă un spațiu mai mare de interpretare în funcție de practică.
În România, Legea 72/2013 reglementează atât relațiile B2B, cât și cele dintre companii și autoritățile publice. Între firme, termenul maxim este de 60 de zile, iar orice excepție trebuie să fie justificată și să nu reprezinte o clauză abuzivă. Pentru tranzacțiile cu autoritățile, regula este de 30 de zile, cu posibilitatea de 60 de zile doar pentru sectorul sănătății. Dobânzile penalizatoare și compensația forfetară sunt obligatorii și se aplică de drept, ceea ce creează un cadru relativ clar, deși aplicarea practică depinde de capacitatea companiilor de a acționa în instanță.
Dincolo de diferențele naționale, impactul economic al întârzierilor la plată este major. Întârzierile cresc nevoia de capital de lucru și afectează direct capacitatea de investiție a firmelor, în special a IMM-urilor, iar studiile arată că un faliment din patru are la bază plăți neîncasate la timp. Tendințele din 2023–2024 confirmă deteriorarea disciplinei la plată, în special pe segmentul B2B, unde companiile pierd în medie 73–74 de zile pe an urmărind încasările restante. Lanțurile cele mai afectate sunt construcțiile, retailul, agroalimentarul și transporturile, unde întârzierile se propagă rapid prin subcontractare și creează un efect de domino cu consecințe grave pentru furnizorii mai mici.
Scenarii posibile
Pe termen scurt, cel mai probabil se va merge pe scenariul de „soft law + aplicare”, în care nu apare un nou regulament, dar se consolidează instrumentele deja existente. Asta înseamnă că Directiva 2011/7/UE rămâne cadrul de bază, iar accentul se mută pe naming & shaming (publicarea listelor cu autorități sau companii care întârzie plățile), pe consolidarea Payment Observatory și pe extinderea utilizării e-invoicing pentru a reduce pretextele tehnice ale întârzierilor. Totodată, în achizițiile publice s-ar putea introduce condiționalități suplimentare privind disciplina la plată, astfel încât autoritățile să devină un exemplu de respectare a termenelor.
Un al doilea scenariu, cel de „mini-reformă tehnică”, presupune recalibrarea propunerii Comisiei și adoptarea unor ajustări punctuale, mai ușor de acceptat politic. În locul unui termen unic pentru toate tranzacțiile, accentul ar putea fi pus pe sectoarele cu risc ridicat, cum ar fi construcțiile sau retailul, unde întârzierile creează efecte de domino. Se discută, de asemenea, posibilitatea unor termene diferențiate între B2B și G2B, introducerea unor mecanisme de plată în cascadă pentru subcontractori în contractele publice și consolidarea rolului autorităților naționale de aplicare. Această abordare ar oferi protecție sporită IMM-urilor, fără a forța o uniformizare totală care a generat opoziție în Consiliu.
Al treilea scenariu este cel de „revival politic”, care ar putea apărea dacă presiunea publică și economică rămâne ridicată. Dacă IMM-urile continuă să raporteze probleme grave și datele colectate de Observator confirmă o deteriorare a situației, o nouă fereastră politică – poate odată cu schimbarea priorităților instituționale sau a contextului economic – ar putea readuce pe agendă un Regulament flexibil. Acesta ar încerca să combine obiectivele Comisiei (uniformitate, disciplină la plată) cu compromisurile Parlamentului (flexibilitate B2B), într-o formulă care să fie mai greu de respins în Consiliu. În acest caz, 2025–2026 ar putea marca revenirea subiectului ca dosar emblematic pentru competitivitatea pieței interne.
Dosarul privind combaterea întârzierilor la plată ilustrează tensiunea structurală dintre nevoia de uniformitate europeană și realitățile economice divergente ale statelor membre și sectoarelor industriale. Deși Comisia a încercat să impună un cadru strict prin Regulament, opoziția din Consiliu a arătat că nu există încă o bază politică pentru o soluție radicală. Parlamentul a încercat să medieze, introducând flexibilitate pentru tranzacțiile B2B, dar fără a putea depăși divergențele statelor. În acest context, dosarul este, de facto, blocat, iar IMM-urile – cele mai afectate de întârzieri – continuă să suporte costuri mari de finanțare și riscul de insolvență, într-o piață internă unde disciplina la plată rămâne inegală.
Chiar dacă surse din industrie vorbesc despre o inițiativă „shelved”, realitatea este că problema nu dispare. Ea rămâne prezentă în legislațiile naționale și în viața de zi cu zi a companiilor europene. În lipsa unui nou cadru european, soluțiile imediate se regăsesc în aplicarea riguroasă a legilor naționale, în monitorizarea prin EU Payment Observatory și în instrumente practice precum digitalizarea facturării sau condiționalitățile stricte din achizițiile publice. În viitor, sub presiunea datelor și a IMM-urilor, subiectul ar putea reveni pe agenda politică într-o formă mai flexibilă. Până atunci, disciplinarea pieței depinde mai ales de voința statelor și de capacitatea companiilor de a-și apăra drepturile, ceea ce lasă dosarul într-un echilibru precar între aspirația europeană și constrângerile naționale.
Dosarul Late Payment se leagă direct de concluziile rapoartelor Draghi și Letta privind competitivitatea și viitorul pieței unice. Ambele rapoarte au subliniat că fragmentarea regulilor și birocrația excesivă afectează investițiile, inovația și reziliența economică a Uniunii. Situația întârzierilor la plată este un exemplu concret: deși există o directivă din 2011, aplicarea ei inegală între state a creat un teren de joc dezechilibrat pentru companii, exact tipul de obstacol pe care Draghi îl consideră fatal pentru competitivitatea Europei. În același timp, lipsa unei soluții unitare contrazice apelul lui Letta pentru o piață unică mai integrată și mai eficientă, capabilă să reducă costurile ascunse și să ofere IMM-urilor condiții egale de dezvoltare. Astfel, blocajul politic din Consiliu nu este doar o chestiune tehnică, ci și o simbolică ratare de a implementa în practică recomandările strategice venite din cele două rapoarte fundamentale.
Surse oficiale și materiale de referință
- https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:32011L0007
- https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX:52023PC0533
- https://www.europarl.europa.eu/legislative-train/theme/internal-market/file/late-payment-regulation
- https://www.eurocommerce.eu/late-payments/
- https://www.ebc-construction.eu/
- https://www.eurochambres.eu/publication/late-payment-directive-public-payments-still-worryingly-slow/
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului 2eu.brussels, o inițiativă a Euronium.Brussels, în parteneriat cu PRESShub, dedicată explicării modului în care legislația europeană influențează economia, companiile, societatea și cetățenii.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
