Salzburg, leagănul nașterii lui W.A. Mozart, unde a și trăit o parte din viață, se transformă, la fel ca alte câteva localități din Austria, în Mecca operaticilor și melomanilor pe timpul festivalurilor. Înființat din 1920, festivalul de vară a fost sursă de inspirație pentru nenumărate astfel de evenimente din întreaga lume. Viziunea lui Max Reinhardt s-a dovedit a fi un adevărat stâlp cultural al lumii. Jedermann, piesa care a marcat inaugurarea festivalului, se joacă an de an, un reminder al tradiției.
Ar fi copilăresc să cred că dezvălui ceva nou despre Salzburg, istorie, tradiție, monumente, cu toate acestea, este Salzburg-ul care oferă de fiecare dată ceva nou. Festivalurile, viața artistică pe de-o parte, dar este și un bastion al artelor plastice moderne și contemporane, la fel de vii și inedite de fiecare dată. Galerii, muzeele de artă modernă și contemporană, sunt, cel puțin cum le simt eu, un extraordinar loc de descoperire și auto-descoperire. E, însă, incontestabil faptul că orice descrieri, imagini pe rețele sociale, nu vor putea înlocui vreodată atingerile și simțurile personale.
Revenind la festivalul de vară de la Salzburg, ca în fiecare an, programul surprinzător, nivelul artistic atât de ridicat, încât, de-a lungul anilor a setat standarde, tendințe, sau, oricum, a devenit referință, sunt aolo. Și nu vorbesc doar de producții, ci și de concerte, recitaluri, teatru. E foarte greu pentru spectator, cel vizitator, cei din Salzburg și împrejurimi nu se pot plânge. Ești foarte fericit de ceea ce vezi, dar foarte trist de ceea ce pierzi.
Georg Friedrich Händel – Giulio Cesare in Egitto sau Iulius Cezar în Egipt, HWV17
Această operă este, ca popularitate, o La Traviata a barocului. O tornadă de arii și recitative, iar din câte știu eu, opera cu cele mai multe roluri de contratenori, înțelegeți deci, ce bogăție, ce sărbătoare.
Dmitri Cerniakov, renumitul și controversatul regizor, și-a gândit montarea în așa fel încât s-o facă relevantă pentru zilele noastre. Ideea a fost genială. A mutat acțiunea într-un buncăr. Am mai văzut o operă, Maria Stuarda de Donizetti, deci tot cu subiect istoric, în care regizorul, Ulrich Rasche, a mizat tot pe modernism, dar cel abstract. Genială și acea montare.
Opera nu se mai deschide tradițional direct cu uvertura, ci cu o alarmă de avertizare pentru populație de a merge în adăposturi. Astfel, preluarea puterii, asasinatul politic, cucerirea Egiptului, distrugerea Romei se relevă, la propriu și la figurat, o afacere subterană, care generează o atmosferă mohorâtă, fără niciun pic de culoare, dominant fiind griul cenușiu, o atmosferă underground în care nici cruzimea sau violența nu mai par nelalocul lor. Și cine poate spune că ar fi vreo diferență între cum se distrugea lumea atunci și cum se distruge acum?
Intuiesc că stilul și lungimea operei au dat ceva bătăi de cap în ceea ce privește coerența de sinopsis, dar care n-a afectat cu nimic interpretarea.
Cu patru super contratenori în distribuție, deja, te întrebai ce ai făcut atât de bine să fii așa de privilegiat? Christophe Dumaux, în rolul lui Iulius, impresionează cu încărcătura dramatică, împletită cu pasajele pline de culoare, afecțiune și căldură din povestea sa cu Cleopatra. Federico Fiorio, în rolul lui Sesto, este semnificativ cuplat cu mama sa. Personajului, așa cum a fost văzut Cerniakov, un tânăr imberb și răsfățat, Fiorio îi pune toate nuanțele unei coloraturi ieșite din comun pentru a-l descrie perfect. Yuriy Mynenko este Tolomeo, un asshole, bine conturat de acesta, alternând profunzimile cu lungimile, în, uneori, adevărate demonstrații vocale acrobatice. Jake Ingbar în rolul lui Nireno are, din păcate, apariții limitate, dar Ingbar știe să-ți intre în memorie cu calitățile sale vocale.
Vocile feminine au fost de mare rafinament. Pe soprana Olga Kulcinska, alături de baritonul Andrei Zhilikhovsky, Achilla, îi mai ascultasem în opera Război și pace de Prokofiev, roluri principale-Bolconski și Rostova, la opera din Munchen, montare semnată de același Cerniakov. Kulcinska n-a făcut decât să confirme intensitatea lirismului său vocal cu care te emoționează. Mezzo-soprana Lucile Richardot are un timbru unic. Ea a dat naștere personajului Cornelia, aș zice, la nivel de reper.
Cum am spus, baritonul Andrey Zhilikhovsky este cunoștință mai veche. El nuanțează minuțios personajul său de servitor. Al doilea bariton este Robert Raso, Curio, chiar cu apariții episodice dar nu trec neobservate.
În fosă am avut parte de o orchestră și o dirijoare fabuloase. Emmanuelle Haïm și a sa orchestră, Le Concert d’Astrée, au fost astrali. De 25 de ani împreună, nici nu e greu de intuit că barocul este însuși ființa lor. Un spectacol de suflet și de memorie emoțională.
Nu mai trebuie să reamintesc că această operă a fost cea pe care președintele Nicușor Dan a văzut-o la premieră. Este o reușită, așa că pot să înțeleg pe orice operatic care ar fi invidios pe șansa căruia lui i-a lipsit.
Informații aici.
Cu barocul la „hotel”
„Hotel Metamorphosis” este o reluare, sau o preluare, din festivalul de primăvară , „…de Rusalii”. Succesul a fost predictibil pentru cât de excepțională e realizarea. În același timp, a fost anunțată și prelungirea contractului de directorat artistic al unicei Cecilia Bartoli. Cea care și-a marcat existența făcându-i barocului servicii gigantice. O decizie firească ca răsăritul soarelui.
Barrie Kosky este regizorul și cel care a avut ideea conceptului. Împreună cu Gianluca Capuano, dirijorul, au creat acest pasticcio pe muzica lui Vivaldi, arii extrase din opere, oratorii, concerte…(juke-box!) și referințele la textele lui Ovidiu din Metamorfoze. În anul când acestuia i se publica poemul epic, Ovidiu era exilat la Pontus Euxinus, cetatea Tomisului, pentru vini neelucidate nici până în ziua astăzi. Kosky a redefinit figurile mitologice în personaje din zilele noastre și a urmărit transformările acestora. Între tablouri, legătura este făcută de narator, Orfeu, actrița Angela Winkler, iar o cameră de hotel este numitorul comun care străbate montarea. Naratorul nu e numai cel care leagă tablourile, ci și cel care leagă prezentul.
Prin urmare, setul, luminile, proiecțiile, costumele, coregrafiile te țin în cea mai actuală atmosferă. Futuristică. Mesaje și teme puternice. Ele vin din esența mitologică, dar Korsky îți arată că te privesc și pe tine. Prezentate în registre dramatice diferite: comedie, tragedie, groază, miturile sunt readuse ca teme incredibil de contemporane.
Deschiderea este melancolică. Aduce în prim plan povestea lui Orfeu și Euridice, interpretată de Cecilia Bartoli. Este începutul călătoriei cu Euridice care dispare neverosimil într-o crăpătură a patului din camera de hotel.
Al doilea tablou schimbă radical tonul, trecem la comedie cu Pygmalion – Philippe Jaroussky– și obsesia sa amoroasă, o păpușă sexi, în mărime naturală. Exact. Un delir bine punctat prin interpretarea blândă și mișcările siropoase. Păpușa se însuflețește –Lea Desandre– iar finalul este glorios redat printr-un duet superb interpretat.
Tabloul 3, Arachne și Minerva: Abracadabra, camera de hotel devine un fel de studio foto, un designer de țesături, aceeași Cecilia Bartoli, în vogă, urmărită de media, da, se pot asimila scene din Devil Wears Prada. Minerva, Nadezhda Karyazina, este deghizată într-o bătrână cocoșată. Dar aparențele înșală. Ea se transformă într-o înfiorătoare zeiță-divă. Cum două dive nu pot încăpea în aceeași cameră, ele intră în competiție cu creații pe computer. O ”bătălie” în care ne apar colaje suprarealiste, hibridoide oameni animale, care sugerează designul curajos al țesăturii lui Arachne din mitul original. Totul e susținut de o interpretare înflăcărată, captivantă, încheiată, firesc cu distrugerea computerului lui Arachne. Pe fondul unei progresii vocale, Arachne se înfurie, eșuând cu o sinucidere prin spânzurare. Funia se metamorfozează într-un păianjen (arahnidă). Cu alte cuvinte, condamnată, precum păianjenul, să țeasă tot timpul pânze.
Myrrha, în al IV-lea tablou, Lea Desandre, își primește pretendenții fără nicio tragere de inimă. Camera de hotel este rece, la fel și comportamentul său. Absentă, depresivă, insensibilă. Toate acestea dispar însă în prezența tatălui. Obsesia fiicei îl lasă impasibil pe tatăl prins în obligațiile jobului, și-atunci Myrrha, pentru a-și atinge scopul, recurge la trucul deghizării în hainele mamei, strecurându-se în patul conjugal. Incestul se întâmplă, iar ea este pedepsită prin metamorfozare într-un copac, un arbore de smirnă.
Episodul 5, Echo și Narcis se deschide cu o coregrafie excepțională. Dansatori în costume amintind de festivaluri de măști, viu colorate, în mișcări extaziante, delir bahic, se învârt în jurul lui Narcis, Jarousski. O nebunie vizuală care contrastează cu tăcerea lui Narcis. Echo, Desandre, e o fătucă frivolă, naivă care îl maimuțărește, în primă fază, pe Narcis. Dar, în realitate, este deja fermecată de acesta. Conform legendei Narcis rămâne fascinat doar de propria-i reflexie. Doi dansatori, seminuzi, redau scena căderii sale în singura sa obsesie, iar el este metamorfozat într-o narcisă. Floarea apare în mâna naratorului, Orfeu.
Tabloul final revenim la povestea lui Orfeu și Euridice. Știm că nu a reușit să o aducă înapoi din Hadestown (sic!), el însuși fiind sfâșiat de menade. Noi vedem cum Euridice se întoarce în camera de hotel, dar nu mai poate decât să constate decapitarea lui Orfeu. Într-o atmosferă tristă și întunecată, înconjurată de figuri fantomatice și mascate, Euridice își cântă suferința și disperarea destinului implacabil într-o arie sfâșietoare.
Spectacolul este un puzzle. Cum se spunea în program, din 500 de fragmente au fost selectate 40. Asta însemna, tempi, tonalități etc diferite și care ar fi putut oricând să sune fragmentat. Și obositor. Dar Gianluca Capuano și ansamblul Les Musiciens du Prince – Monaco au reușit imposibilul, lăsând senzația continuității și asigurând toată seva solicitată de cerințele dramatice, cum am spus, schimbătoare.
Când vine vorba de soliști, e clar că am fost norocoși, având unele dintre cele mai bune voci pe care și le puteam dori cineva. Bartoli parcă se dedubla pentru fiecare dintre roluri, construind vocal fiecare caracter. Lia Desandre, o virtuozitate care te lasă cu gura căscată și prezență scenică imensă. Jarousski, impresionant și elegant, revenit cumva în registrul pe care îl execută cel mai bine. Și surpriza, mezzo soprana Nadezhda Karyazina a avut trei roluri secundare, dar susținute frumos vocal.
Informații aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(FOTO: SF/Monika Rittershaus)
