Alin Grămescu conduce organizația neguvernamentală Station Europe, fondată cu intenția de a dezvolta în România proiecte capabile să răspundă nevoilor locale și, în același timp, să circule ca modele relevante și în alte comunități europene. Activitatea sa este legată mai ales de lucrul cu tinerii și cu cei care contribuie la formarea lor – profesori, bibliotecari, lucrători de tineret –, într-o viziune care leagă educația de dezvoltarea comunitară.
De-a lungul ultimilor ani, a coordonat proiecte cu finanțare europeană în mediul rural și în orașele mici, de la inițiative de educație media și participare civică până la intervenții concrete în infrastructura educațională. Prin proiectele sale, în unele cazuri, a investit și în infrastructură sau dotări. De exemplu, la Peștișani, în județul Gorj, locul natal al lui Brâncuși, a avut un proiect care, pe lângă componenta educațională, a inclus și dotarea completă a unui laborator de informatică din liceul local. Investiția a fost de aproximativ 20.000 de euro. A fost una dintre acele intervenții care lasă ceva palpabil în urmă.
Un loc aparte în preocupările sale îl ocupă însă biblioteca și rolul bibliotecarului, văzute nu doar ca repere culturale, ci ca resurse esențiale pentru viața comunităților locale.
Citește și: Când n-ai parte de carte. De ce se închid bibliotecile și care este situația reală a cărții în România
Din această convingere s-a născut și Bursa bibliotecarilor, un proiect prin care încearcă să ofere profesioniștilor din domeniu acces la modele europene de bună practică și, totodată, să readucă în atenție nevoia unei susțineri reale pentru bibliotecile din România.
Pentru Alin Grămescu, biblioteca nu este doar un loc al cărților, ci poate deveni un adevărat centru comunitar, capabil să creeze întâlniri, oportunități și trasee de formare pentru generațiile tinere.
În interviul de mai jos, vorbește despre felul în care au apărut aceste preocupări, despre proiectele dezvoltate prin Station Europe și despre motivele pentru care consideră că bibliotecarii și bibliotecile pot juca un rol mult mai important în dezvoltarea locală decât li se recunoaște, de obicei.
Ruxandra Hurezean: Cum a început relația ta cu biblioteca?
Alin Grămescu: Sunt din Costești, județul Argeș. Părinții mei au plecat la muncă în străinătate în anii 2000: tata în 2003, când eu aveam 12 ani, iar mama în 2005, când aveam 14. Mai am două surori și, practic, am traversat adolescența destul de mult pe cont propriu. Bunicii erau în altă localitate, așa că am crescut într-o mare măsură singur. În felul lui, acest lucru m-a obligat să dezvolt inițiativă: dacă nu făceam eu ceva, nu se întâmpla nimic.
Noi locuiam la casă, în Costești, un oraș mic, cu câteva blocuri și multe cartiere de case. Dar, paradoxal, până la 20 de ani nu am avut aproape nicio relație reală cu biblioteca. Biblioteca din localitate era mai degrabă închisă. Știam unde este, în spatele Casei de Cultură, însă experiența mea era una deprimantă: venea cineva cu cheia, deschidea, mirosea a praf, nu era nimeni acolo și nu simțeai că intri într-un spațiu viu.
Ruxandra Hurezean: Și atunci, când ai ajuns într-o bibliotecă adevărată? Cum a fost prima zi?
Alin Grămescu: În jurul vârstei de 20 de ani. Eram înscris la o facultate în Pitești, dar nu mă regăseam în ceea ce făceam. Mergeam zilnic pe traseul Costești–Pitești și începusem să-mi pun serios întrebarea: ce vreau să fac cu viața mea? Simțeam că nu merg într-o direcție bună.
Într-o zi friguroasă de toamnă, cred că în octombrie sau noiembrie, așteptam un prieten în centrul Piteștiului. Urma să întârzie aproape o oră. În fața mea era un magazin, iar lângă el Biblioteca Județeană. M-am gândit simplu: dacă intru în magazin, cheltuiesc bani; mai bine intru în bibliotecă, măcar e cald.
Așa am intrat pentru prima dată într-o bibliotecă funcțională, Biblioteca „Dinicu Golescu” din Pitești. Experiența aceea mi-a schimbat viața.
Ruxandra Hurezean: Ce s-a întâmplat acolo?
Alin Grămescu: Totul a fost construit, fără să-mi dau seama atunci, ca o experiență de primire. La intrare era un paznic, ceea ce pentru mine era deja ceva nou. M-a întrebat dacă am permis de bibliotecă. I-am spus că nu și eram convins că voi fi nevoit să ies. În schimb, mi-a cerut buletinul și mi-a făcut permisul pe loc. Apoi m-a îndrumat spre sala de lectură.
Acolo, o bibliotecară m-a chemat și m-a întrebat ce vreau să citesc. Nu știam. Mi-a spus simplu: „Hai cu mine.” M-a dus printre rafturi, iar eu, rușinat că nu știu ce caut, am ales aproape la întâmplare o carte: Secretele comunicării nonverbale, de Joe Navarro. A fost prima carte citită de mine în afara celor școlare.
Mi-aduc aminte și acum un moment foarte clar. Am deschis cartea la întâmplare și am citit despre faptul că oamenii care merg pe stradă și sunt în acord unii cu alții tind să meargă în același ritm, iar cei care se contrazic își pierd acest sincron. M-am uitat pe geam și am văzut pentru prima dată acest lucru la oamenii din stradă. Atunci am avut o revelație: cărțile pun ordine în lume. Mi-am spus: „Cum de nu știam asta până acum? Uite, dintr-odată, lumea devine mai inteligibilă.”
Acela a fost începutul.
Citește și: Când n-ai parte de carte. De ce se închid bibliotecile și care este situația reală a cărții în România
Ruxandra Hurezean: Ce a urmat? Te-ai apucat de citit intens?
Alin Grămescu: Da. Timp de aproximativ trei luni am mers zilnic la bibliotecă. Cred că am citit în perioada aceea în jur de 60 de cărți. Mai târziu am început să împrumut volume acasă, în numărul maxim permis. Biblioteca devenise pentru mine locul în care găseam răspunsul la întrebarea „ce fac cu viața mea?”.
Îmi amintesc și vara în care tata a venit acasă și lucra la casă. Eu îl ajutam, dar aveam mereu o carte în mână. Căram un sac de ciment, îi dădeam o unealtă, apoi mă întorceam la carte. Pentru mine aceea a fost perioada în care am simțit foarte clar că sunt pe drumul cel bun.
Ruxandra Hurezean: Spuneai că ai învățat chiar și Photoshop la bibliotecă.
Alin Grămescu: Da. Nu aveam calculator personal. La un moment dat am descoperit în bibliotecă o carte-tutorial despre Photoshop. O studiam fără să am efectiv calculatorul în față. Încercam să înțeleg interfața, comenzile, scurtăturile de tastatură, uitându-mă pe o tastatură reală, fără să pot exersa propriu-zis acasă. Apoi mergeam la bibliotecă și testam ce citisem. Așa am învățat Photoshop. Biblioteca mi-a oferit nu doar lectură, ci și acces la instrumente de formare pe care altfel nu le-aș fi avut.
Ruxandra Hurezean: Cât a durat această perioadă de formare autodidactă?
Alin Grămescu: Cam doi ani. Părinții mei s-au întors în țară în 2012 și, firesc, au început să pună presiunea normală a părinților: „Du-te și lucrează undeva.” Eu le-am spus, la un moment dat, că lucrez la Flanco, când de fapt mergeam full-time la bibliotecă. Îmi amintesc și acum că au venit să-mi aducă un pachet și m-au sunat de acolo. A trebuit să le spun adevărul: nu eram la Flanco, eram la bibliotecă.
În acei doi ani am citit enorm. Ajunsesem să cer cărți din București, de la Biblioteca Națională, pentru că anumite titluri nu se găseau încă la Pitești. Apoi am început să merg eu însumi la București, pentru că nu mai voiam să aștept. Așa s-a conturat și ideea mutării mele în Capitală. În 2013, la 23 de ani, m-am mutat la București.
Ruxandra Hurezean: Ai urmat și o facultate?
Alin Grămescu: Pentru mine, prima facultate va rămâne întotdeauna biblioteca. Acolo am învățat cel mai mult despre lume și despre mine. După ce m-am mutat la București, am studiat Comunicare și Relații Publice la SNSPA. Am dat admiterea împreună cu sora mea mai mică și am intrat amândoi la buget. Nu mi-am luat diploma de licență, deci nu pot spune că am absolvit în sens formal, dar am studiat acolo și experiența a contat.
Totuși, dacă mă întrebați sincer, formarea mea decisivă a început în bibliotecă.
Ruxandra Hurezean: Ai întâlnit în România o bibliotecă specială, care ți-a rămas în minte?
Alin Grămescu: Da, cunosc multe biblioteci de acest fel și mulți bibliotecari devotați, iubesc să lucrez cu ei. De exemplu, cea de la Pietrari, din județul Vâlcea. Acolo există o bibliotecară extraordinară, Crina Popescu. Glumesc uneori spunând că Pietrari este „capitala bibliotecilor din România”. Este, de fapt, un exemplu foarte bun despre cum omul poate sfinți locul.
Biblioteca de acolo a plecat de la condiția unei biblioteci obișnuite de comună și a ajuns să construiască o relație solidă cu primăria și cu comunitatea. Au activități diverse, de la cluburi de programare și robotică la inițiative în zona media și culturală. Mai mult, bibliotecara a început să scrie singură proiecte cu finanțare europeană și organizează inclusiv schimburi de tineri. A reușit să le ofere copiilor și adolescenților din comunitatea ei acces la experiențe care îi dezvoltă cu adevărat.
Avem și voluntari proveniți din acea comunitate, tineri cu care colaborez de când aveau 12 ani și care astăzi sunt la facultate. Acesta este, de fapt, unul dintre cele mai frumoase trasee: întâlnești tineri în bibliotecă, cresc prin proiecte, ajung la facultate, merg în Erasmus, iar unii revin apoi în zona de proiecte și dezvoltare comunitară.
Ruxandra Hurezean: Cum vezi, concret, salvarea bibliotecilor din România?
Alin Grămescu: Când vine vorba despre probleme mari, sistemice, prefer să nu mă raportez la ele cu iluzia că eu pot formula singur „marea soluție”. Am învățat să mă concentrez pe ceea ce pot face concret.
Îmi amintesc că, într-un proiect, un copil m-a întrebat ce este aceea o idee bună. M-am uitat în jur și am indicat o ușă. I-am spus: o ușă este o idee simplă, ușor de înțeles, ușor de replicat și utilă pentru toată lumea. Apoi mi-am pus eu însumi întrebarea cine a inventat ușa. Nu știm. Și totuși, ea a schimbat lumea. Asta m-a făcut să înțeleg că nu trebuie neapărat să pornești cu ambiția de a schimba totul. Poți încerca doar să rezolvi bine o problemă reală, iar acel lucru poate intra într-un sistem mai mare și poate produce schimbare.
De aceea, în ceea ce privește bibliotecile, eu mă gândesc la ce pot face eu: să creez contexte de formare pentru bibliotecari, să creez contexte de învățare pentru tinerii care vin la bibliotecă, să susțin inovația în aceste spații.
Poate că una dintre aceste idei va produce mai departe un efect de blocare a inerției și va ajuta sistemul să se miște.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
