În centrul Clujului, cărțile au coborât dintre rafturi direct în stradă, așezate la rădăcina copacilor și oferite gratuit trecătorilor.
Gestul spune ceva esențial despre România de azi: acolo unde lectura nu mai este sprijinită suficient prin instituții, cultura încearcă să ajungă la oameni pe căi improvizate, directe și vizibile.
Într-un oraș mare, cu universități, librării, festivaluri și un public care pare, la prima vedere, interesat de viața culturală, câteva zeci sau sute de cărți lăsate în stradă pot părea doar o idee nouă de promovare. Dar imaginea aceasta are o încărcătură mai mare decât pare. În clipa în care cartea este scoasă din circuitul ei obișnuit și pusă, la propriu, în calea trecătorului, gestul nu mai vorbește doar despre un eveniment cultural, ci despre o lipsă mai adâncă: relația tot mai fragile dintre societate și lectură.
Cărțile așezate la rădăcina copacilor, în centrul Clujului, au produs o scenă frumoasă și neobișnuită. Oamenii s-au oprit, au privit, au răsfoit, au ales. Pentru câteva ore, strada a devenit o bibliotecă improvizată, iar orașul a părut dispus să accepte această suspendare a rutinei.
Numai că frumusețea momentului nu ar trebui să ascundă întrebarea de fond: de ce are nevoie cartea să fie împinsă în stradă pentru a fi din nou văzută?
Răspunsul ține de o realitate care nu mai poate fi ignorată. În multe locuri din România, accesul la carte nu mai este ceva firesc, ci ceva accidental. Depinde de orașul în care trăiești, de existența unei biblioteci funcționale, de energia unui bibliotecar, de încăpățânarea unui profesor, de prezența unei asociații, de un festival, de o campanie, de o întâmplare.
Pentru prea mulți copii și tineri, întâlnirea cu lectura nu mai este susținută constant de comunitate și de instituții, ci lăsată pe seama norocului.
Forța simbolică a acțiunii de la Cluj
Ea arată că lectura nu mai poate aștepta doar în locurile consacrate, sperând că publicul va veni singur. Cartea este obligată să iasă din spațiul ei tradițional și să se ofere, aproape militant, privirii publice. Să se lase descoperită printre pași grăbiți, vitrine, mașini, trotuare și notificări de telefon. Să concureze, în plin centru urban, pentru câteva secunde de atenție.
Este și un semn al timpului nostru. Trăim într-o epocă în care consumul rapid de imagini și informații scurte împinge lectura lungă într-un colț tot mai îngust al vieții cotidiene.
Cartea nu mai are automat prestigiu, prioritate sau răbdarea cititorului. Trebuie să lupte pentru ele.
Iar când această luptă nu este susținută de politici publice coerente, de rețele de biblioteci vii și de investiții culturale consecvente, apar gesturi compensatorii: mici forme de activism cultural, menite să țină lectura în câmpul vizibil.
În fond, asta s-a văzut și la Cluj: nu doar o acțiune simpatică, ci o încercare de a readuce cartea în spațiul comun, în viața reală. Nu în discursuri despre importanța lecturii, nu în statistici, nu în ceremonii culturale, ci în contact direct cu oamenii.
Într-un oraș cu o viață mult prea trepidantă, cineva a pus cartea jos, la vedere, spunând, în esență: luați-o, e și a voastră.
Acest mod de a reacționa devine important mai ales într-o țară în care bibliotecile, acolo unde încă există, sunt adesea tratate cu indiferență din partea autorităților, nu ca o necesitate pentru viața unei comunități.
De ani buni, cartea pare împinsă într-o zonă decorativă a discursului public: toată lumea îi recunoaște valoarea în abstract, dar prea puțini îi apără concret locul în societate.
Se vorbește frumos despre lectură, dar se investește puțin în condițiile reale care o fac posibilă. Iar rezultatul este o cultură a improvizației: evenimente punctuale, entuziasm individual, inițiative locale și multe goluri între ele.
Tocmai de aceea, scena cu volumele lăsate la baza copacilor spune mai mult decât ar vrea, poate, chiar și autorii ei.
Când sistemul nu mai duce cartea suficient de departe, cultura începe să improvizeze trasee alternative.
Își caută publicul în stradă. Se strecoară în viața de zi cu zi. Încearcă să refacă, prin gesturi mici și memorabile, o legătură pe care instituțiile nu mai reușesc întotdeauna să o întrețină.
Citește și: Când n-ai parte de carte. De ce se închid bibliotecile și care este situația reală a cărții în România
Există, desigur, și o dimensiune optimistă în toată această poveste. Faptul că oamenii se opresc încă pentru o carte, că o ridică, o răsfoiesc, o iau acasă, arată că interesul nu a dispărut. El trebuie doar provocat, trezit, chemat.
Nu publicul este complet pierdut, ci relația lui firească cu lectura a devenit mai slabă, mai discontinuă, mai dependentă de contexte favorabile.
Cu alte cuvinte, problema nu este că nimeni nu mai vrea carte. Problema este că prea puțini mai au parte de ea în mod firesc, constant și viu.
Adevărul acesta dă și măsura exactă a inițiativei de la Cluj. Ea nu rezolvă, desigur, criza lecturii și nu poate ține locul bibliotecii, al școlii sau al unei politici publice coerente, dar are forța de a face această criză mai ușor de văzut. În fond, tocmai asta reamintește un asemenea gest: ce se întâmplă atunci când instituțiile care ar trebui să susțină în mod firesc întâlnirea dintre oameni și carte nu mai sunt suficiente. Iar în acel gol, chiar și pentru câteva ore sau pentru o singură zi, cartea ajunge să fie salvată prin imaginație, prin voluntarism și prin simpla ei aducere în fața publicului.
Și iată cum, când n-ai parte de carte, cartea vine spre tine. Coboară din raft, iese din instituție, se așază în stradă și așteaptă să fie luată acasă.
„Omul care duce cartea”
Gabriel Bota este unul dintre acei organizatori culturali care nu se mulțumesc să aștepte publicul în jurul cărții, ci încearcă să ducă ei înșiși cartea spre oameni. Scriitor, sportiv aventurier și director al Festivalului Internațional de Carte Transilvania, Bota și-a construit în ultimii ani un profil aparte, la intersecția dintre literatură, activism cultural și proiecte publice neconvenționale.
Bota este convins de nevoia de a forma public pentru cultură, mergând frecvent în școli și construind inițiative dedicate celor care nu au un contact firesc și constant cu lectura. Pasiunea lui pentru aventură se leagă direct de biografia personală: spune că prima bicicletă, primită de la bunicul său, i-a deschis drumul către una dintre marile iubiri ale vieții sale, alături de cărți.
De aici au apărut și proiectele prin care a legat ciclismul de promovarea literaturii, inclusiv călătoria simbolică până la Ushuaia și Capul Horn, unde a dus romanul „Toate pânzele sus”, carte care l-a marcat încă din copilărie.
În viziunea sa, cultura nu trebuie să rămână închisă între rafturi, ci trebuie scoasă în școli, în cartiere, pe geamurile orașului și în traseele vieții cotidiene, acolo unde poate întâlni un public nou.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
