Nu am crezut niciodată că Ion Iliescu a existat cu adevărat în forma sa umană. Cred că am avut parte de un model excepțional de robot construit de inginerii sovietici. Un model care a rezistat și a funcționat mult timp după data lui de expirare. Este dovada că aceeași tehnologie performantă care ne-a oferit durabilul magnetofon rusesc a fost capabil să construiască un mecanism care a supraviețuit cât să vadă cum AI-ul cucerește ireversibil întreaga planetă. Celor care cred că Ion Iliescu a fost totuși o ființă umană le putem respecta dorința de a a-i oferi un pios omagiu, fie pentru că îi forțează funcțiile actuale, fie pentru că îi datorează funcțiile de ieri.
Și pentru că e un moment evlavios, să recunoaștem că în spatele oricărui robot de succes stă un inginer de întreținere de nota zece și în aceste momente grele, sper că doamna Nina găsește puterea de a dona Academiei Române manualul de întreținere a celui mai de succes robot din istoria noastră națională. E cel mai bun loc în care se poate depozita un document care va face istorie precum scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung, care e alt Neacșu decât cel de la PSD, cel din urmă fiind însă și el parte a moștenirii ultimilor 35 de ani în care ”prompt” însemna să aduci repede țigările șefului și nicidecum o comandă dată unui bot online.
Citește și: La moartea ultimului comunist
Istoria României e complicată și duală încât, oricât de precis încerci să o consemnezi, nu ai cum să nu te întrebi dacă Traian Băsescu l-a salutat ironic sau nostalgic pe robotul de pe catafalc. Ca să nu credem că totul e o mare comedie la adresa noastră, mai bine evocăm cu tandrețe faptul că în sfârșit Adrian Năstase a ajuns la Cotroceni, desigur cu ajutorul aceluiași Ion Iliescu, pentru a-și găsi din nou biroul ocupat de altcineva decât de el însuși. Că a avut parte cu această ocazie de o discuție intelectuală, de mare calitate cu prima femeie prim ministru din România (doamna Viorica dacă ați uitat de ea) și au rememorat zilele în care au condus această țară spre gloria suveranistă care pe vremea lor se numea pesedism. Am fost la fel de emoționat să constat că Nea Nicu Văcăroiu e la fel de verde ca Loredana Groza, cu care împărtășește aceeași perioadă de glorie, deceniile 80 și 90 ale secolului trecut. Și cred că suntem în momentul perfect să introducem în nomenclatorul (fără nici o ironie la adresa nomenclaturiștilor de altădată) titulaturilor de stat onorifica formulă de ”Nea”. Nostalgia după Nea Nelu merită să fie punctată respectuos de această formă nobiliară pe care să o poarte doar cei care înțeleg că puterea e mai importantă ca banii. Nea Nelu, Nea Nicu, Nea Traiane sunt similare cu Sir și merită a fi respectate ca atare. În paranteză fie spus, suntem totuși o țară norocoasă pentru că am evitat la mustață un Nea Adriane, Nea Liviu, Nea Căline.
Citește și: „Imnul Golanilor” se aude din nou. Ce ne spune asta despre moștenirea lui Ion Iliescu?
M-am bucurat să-l văd la priveghi și pe celălalt model de succes, domnul Stolojan, care a ales să se agațe pios de o lumânare deși ceara putea să îi afecteze circuitele. Cumva, totul seamănă cu un parastas de provincie unde elevii vin să își vadă foștii colegi la înmormântarea fostului lor diriginte, fiecare dintre ei uimindu-se că celălalt mai există, dar stând serioși pentru că momentul nu permite efuziuni. Una peste alta, este o ironie delicioasă cum se insistă cu ceremonialul religios la căpătâiul unui ateu recunoscut, care a avut discursuri despre pericolul tehnologiei înainte ca noi să aflăm că există AI din casetele piratate cu Arnold Schwarzenegger. E dovada supremă că forma a câștigat în fața fondului și că tradiția va înfrânge orice formă de rezistență în societatea românească, orice formă de avangardism trebuind să fugă mereu la Paris dacă vrea să existe, după cum au fugit milioane de români dacă nu au vrut să se întâlnească cu minerii pe Calea Victoriei. Sunt convins că de sus, din raiul roboților, Ion Iliescu își privește propria înmormântare cu emoția pe care o provoacă un meci de curling.
Nu am nici o idee dacă Miron Cozma mai trăiește sau nu, dovadă că toate trec și că ce părea o traumă infinită poate să dispară fără să îți dai seama. Nepăsarea în fața morții unui om căruia i-ai dorit moartea spune mai multe despre deșertăciunea vieții decât tot circul de la căpătâiul lui. Singura tristețe care rămâne acestor zile este imaginea dezolantă a elitei politice născută din cel mai curat sentiment de libertate din decembrie 1989. Altfel, ”e mort, el să fie sănătos și să își vadă de ale lui” e cel mai pios gând pe care-l merită ultimul robot sovietic.
Citește și: Ion Iliescu așa cum l-am cunoscut
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
