Conform Inspectoratului General al Poliției Române, peste 60.000 de victime au raportat autorităților faptul că trec sau au trecut prin violență domestică. De la uciderea Teodorei Marcu, femicidul a devenit un fenomen alarmant în România, deși termenul femicid nu este recunoscut în legislația penală. Teodora Marcu este tânăra de 23 de ani, ucisă cu fetița de trei ani în brațe, de fostul iubit, la sfârșitul lunii mai a.c. în cartierul Cosmopolis din București. Statisticile arată că numărul femicidelor crește în fiecare zi, în prezent ajungând la 57 de cazuri doar în acest an. La data când am făcut acest interviu, în 6 noiembrie, erau 51 de femei omorâte în 2025, în România. Ultima victimă – cazul cu numărul 57 – a fost omorâtă chiar ieri. Dincolo de cifre, vorbim despre vieți. Despre destine frânte, despre copii rămași fără mame, despre frați rămași fără surori, despre părinți rămași fără fiice.
Despre acest fenomen, am vorbit cu Adela Alexandru, masterandă și doctoră în științe politice în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice si Administrative (SNSPA) și manager de programe egalitate de gen și organizare comunitară în cadrul Centrului FILIA.
Iasmina SCUTARU: Ce se întâmplă în România în privința violenței domestice?
Adela ALEXANDRU: Cred că, de fapt și de drept, violența nu este un subiect nou. Nici măcar violența extremă, brutală, care este caracteristică femicidului, nu este ceva nou. Cred că ce se întâmplă diferit acum, este că ne uităm cu puțin mai multă atenție la ele. Atenție care, desigur, trebuie îndreptată și către politici care să prevină mai bine, iar în ultimele câteva luni, alimentat de toate aceste cazuri de violență extremă care au fost și mult mai bine mediatizate, s-au conturat și niște direcții în zona asta de politică.
Cred că este important să nu ne uităm doar la momentul final, cum culminează violența, ci inclusiv toate situațiile de violență care se întâmplă anterior, pentru că nu este vorba despre ceva care se întâmplă în momentul în care se trezește bărbatul, decide că o va omorî cu brutalitate pe partenera sa sau pe fosta parteneră, ci de regulă există un istoric al violențelor înainte. O să-ți spun un pic despre proiectul de lege care tocmai s-a depus la Senat, care vine chiar în direcția aceasta, să prevină partea de violență extremă, de femicid în România.
Care sunt prevederile proiectului de lege
O prevedere ar fi colectarea detaliată a datelor care să ne semnaleze din timp lucrurile acestea, deoarece nu există o evidență foarte clară a acestui istoric violent care se întâmplă de dinainte. Cum numărăm aceste cazuri? Care este conceptul pe care îl folosim? E o întreagă metodologie și o întreagă bază științifică în spate, care trebuie să se așeze și care trebuie să fie îmbrățișată și care să vină cumva să clasifice diferitele forme (de violență – n. red.) și să ajute să identificăm măsurile cele mai potrivite, cele mai adecvate, care să vină să prevină și să combată fenomenul.
Bineînțeles că statul are obligația și trebuie să ne protejeze pe toate, pe toți, cumva să ne asigurăm că intervențiile se întâmplă la timp și nu atunci când este deja mult prea târziu. Tocmai asta a fost și gândul, ideea din spatele proiectului de lege care să vină să contribuie la această situație pentru siguranța femeilor.
O altă prevedere ar fi introducerea unor instrumente de evaluare și gestionare a riscurilor de către organele de urmărire penală, tot pentru prevenirea femicidelor bineînțeles, dar și recunoașterea la nivel de cod penal a gravității faptelor de femicid prin introducerea unor noi prevederi în cazul omorului calificat.
Practic, ce ne dorim prin acest proiect de lege este să înțelegem că agresorul, atunci când comite aceste infracțiuni, aceste fapte, exercită un control, o dominație – aș spune – excesiv asupra victimei și în principiu cumva această dominație este legată și de faptul că victima are această identitate de gen, este femeie sau poate are și alte identități care multiplică cumva abuzul, fie că vorbim de orientarea sexuală, de etnia acelei persoane sau de alte tipuri de identități.
Totodată ne-am dorit foarte tare ca, în programele școlare, să existe educație pentru egalitate de gen, credem că ar fi o măsură care, cu timpul, ar putea să prevină modul în care ne raportăm unii la ceilalți, apropo de dominația despre care vorbeam adineauri, de inegalitățile de gen care există în societate.
De asemenea, ne mai dorim eliminarea condiției plângerii prealabile în cazul infracțiunilor de viol și agresiune sexuală și recunoașterea gravității infracțiunilor săvârșite în contextul în care agresorul exercită control sau dominație în prezența unui copil.
I. S.: Dacă tot am început pe această latură legislativă, în ce măsură crezi că este problema la nivel legislativ?
Adela ALEXANDRU: Este problema și la nivel legislativ, dar, dincolo de nivelul legislativ, vorbim despre cum se întâmplă în practică în momentele în care apare un caz de violență, indiferent de gravitatea acelui caz. Avem semnale din teren, din munca noastră, dar și din munca colegilor din alte organizații care oferă, de exemplu, servicii pentru victimele violenței domestice că sunt multe situații în care, de fapt, persoanele cu care intră în contact, dinspre autorități, nu au neapărat pregătirea, formarea și asta periclitează intervenția în sine. Adică, punctual, ca persoană care treci prin violență și mergi către autorități, poate că sunt mai multe bariere care apar, poate că ai anumite incertitudini.
Cum gestionează autoritățile situațiile de violență domestică
Dacă la poliție ți se spune “haide, lasă, că e tatăl copiilor, mai gândește-te, ia-ți timp, vino înapoi mâine”, asta poate să te descurajeze. E tot o formă de mediere până la urmă, de descurajare. Dacă ne uităm la faptul că în România nu există așa de multe servicii – sunt județe care nu au deloc centru de primire pentru victimele violenței – și sunt situații despre care știu în care poliția negocia cu asistența socială de la nivelul de DGASPC-ului cine plătește motorina sau benzina pentru a transporta victima dintr-o anumită localitate până la reședința de județ unde era centru de primire . “Ne întâlnim la jumătatea drumului și o preluați voi”.
Vorbim despre o dinamică specifică a relațiilor violente și atunci este important ca intervenția să fie făcută în așa fel încât să nu re-traumatizeze și mai tare victima. Din păcate, de multe ori autoritățile au tendința de a media aceste cazuri mai degrabă decât de a le lua cumva pe un făgaș. Deci legislativ n-aș spune neapărat că sunt atât de multe probleme ci mai degrabă modul în care intervențiile arată la firul ierbii. Bineînțeles că acolo unde există lipsuri există și posibilitatea de a completa o lege, de a crea o lege de la zero, cum vedem și acum cu proiectul de lege pentru prevenirea feminicidelor. Deci, cred că, de fapt, golurile legislative se pot umple, nu e cel mai ușor proces, dar se lucrează la asta.
I.S.: De ce crezi că autoritățile încearcă să medieze situația?
Adela ALEXANDRU: Pe de-o parte, cred că putem aduce în discuție o normalizare și minimizare foarte mare a violenței care există la nivel de societate indiferent că vorbim de mediul rural sau mediul urban, de persoane care au o situație materială mai bună sau nu.
„Lasă că nu a fost hărțuită degeaba (…)”
Trăim într-o cultură în care, de multe ori, victimele sunt blamate pentru că au avut curajul și au ieșit să spună public situația de abuz prin care au trecut. E mult mai ușor să se justifice un astfel de comportament violent, punând în seama ceva ce a făcut ea.
“Lasă că nu a fost hărțuită degeaba că avea fusta prea scurtă” sau “cine a pus-o să iasă pe stradă?”, “Cine a pus-o să se ducă cu cutărescu că d-aia s-a ajuns la viol?”, “Cine a pus-o să nu facă curățenie în ziua aia că d-aia și el s-a enervat când a venit de la muncă și a bătut-o?”.
Lucrurile astea nu fac decât să consolideze această cultură a violenței și această cultură de normalizare a comportamentelor violente sau abuzive, lucru care nu face decât să fie din ce în ce mai greu pentru persoanele care trec prin abuz să aibă curajul să vorbească despre asta, să spună tare și răspicat, să ceară ajutorul apropiaților, autorităților, să vorbească despre experiențele prin care trec.
Deci, pe de o parte, aș zice partea asta de normalizare și minimizarea abuzurilor în general, pe de altă parte, aș zice inclusiv încărcarea prin volum de muncă poate în unele situații pentru că mai ales în comunități mai mici, mai restrânse, autoritățile asumă că cei doi oricum se vor împăca și atunci “de ce să mai facem nu știu câte hârtii și să muncim la acest dosar? Că, într-un final, ei oricum se vor împăca și va retrage plângerea. Și, atunci, nu mai bine n-o depunem de la început și încercăm să rezolvăm situația cu ușile închise?”.
Cred că e important, dincolo de toate, să vorbim despre asta și persoanele care trec prin situații de abuz să-și cunoască drepturile, pentru că inclusiv asta poate să funcționeze ca o barieră și o descurajare, dacă tu nu știi că atunci când depui o plângere poți cere un număr de registrare, dacă tu nu știi care sunt drepturile tale, la ce ar trebui să te aștepți în momentul în care mergi la poliție sau care sunt alte instituții la care poți să apelezi, care sunt serviciile, care sunt drepturile, astea iarăși funcționează ca niște bariere, că pare că nu ai niciun fel de plasă de siguranță.
I.S.: În ce măsură crezi că joacă statul un rol în normalizarea culturii abuzului, a femicidului sau a oricărei atitudini violente?
Adela ALEXANDRU: Statul joacă un rol masiv în ceea ce privește protecția. Faptul că statul, de exemplu, nu prioritizează alocarea de bani pentru servicii destinate victimelor violenței, putem spune că este o formă prin care contribuie la situația asta destul de alarmantă și tristă pe care o avem și pe care o vedem din statistici, din experiențe care ies publice. Deci aș spune că aș vrea ca abordarea asta a statului care neglijează și nu prioritizează o protecție reală a victimelor, mi-aș dori să se schimbe, evident. Mi-aș dori să schimbăm complet narativa și să înțelegem că putem să facem prevenție, asta cu siguranță ar contribui la o reducere a numărului de cazuri de violență, a situațiilor de abuz.
I.S.: De unde crezi că începe femicidul?
Adela ALEXANDRU: Aș spune mai degrabă de unde începe violența în general și ea poate să înceapă de la niște idei pe care le primim încă de când suntem foarte mici. O chestie care se întâmplă des, de când suntem copii, suntem mici, suntem la gradiniță, la școală dacă un băiat te trage de păr, te lovește, ce spun adulții din jur? Că te iubește, că îi place de tine și că de aia îți face așa. Ăsta este doar un exemplu despre cum ajungem să normalizăm violența din jurul nostru.
Sunt explicații care au legătură cu modul în care suntem socializate/ socializați, încă de când suntem mici și toate ideile pe care le primim, rolurile care ne sunt însușite, „băieții, așa sunt băieții, mai duri, mai violenți”, iarăși e o formă prin care normalizăm comportamentele de abuz sau faptul că fetele trebuie să stea cuminți și în banca lor. Mai departe, faptul că nu avem o suficient de mare deschidere să vorbim despre asta. Nu există la momentul curent în programele școlare niște materii care să adreseze măcar tangențial și componenta aceasta de egalitate de gen, care nu înseamnă în niciun caz ce promovează dreapta din societate, transformarea identității de gen sau a orientării sexuale.
Pe de o parte, sunt niște discuții în care vorbim despre consimțământ, sunt niște discuții în care vorbim despre ce roluri așteaptă societatea de la noi sau ce roluri simțim noi, fiecare dintre noi. Pe de altă parte sunt și forme, să le numim mai subtile, de violență care pot apărea și care ar putea indica o creștere în intensitate a violenței pe viitor.
Cum se poate ajunge de la manipulare la violență domestică
De exemplu atunci când într-o relație partenerul poate are niște crize de gelozie sau te umilește, te jignește, dacă ție ți s-a spus că lucrurile astea nu sunt grave, vei crede asta. Va fi mai greu să identifici ceva, să pui degetul, să spui că asta este abuz. Deci nu cred că femicidul sau formele de violență fizică, sexuală, vor apărea din prima secundă, ci de regulă există acolo niște lucruri care se întâmplă și care cresc gradual în intensitate.
De la faptul că poate la început se întâmplă să te ignore, să te pedepsească când nu ai făcut cum și-a dorit, să se supere, să nu vorbească cu tine, să te șantajeze, „dacă nu ieși cu mine o să ne despărțim”, „dacă nu faci cum vreau eu ne despărțim”. Se întâmplă alte tipuri de lucruri. Inclusiv poate la început se întâmplă între patru pereți, între patru ochi și după aia ajunge să îți zică că ești proastă, că nu ești bună de nimic, că nu o să te mai ia nimeni, apoi să își permită să zică lucrurile astea și când sunteți cu grupul de prieteni sau în alte contexte. Se pot ajunge la situații în care să te manipuleze, să te controleze, să te urmărească, să vină după tine peste tot, să te sune, „unde ești?, ce faci?, de ce n-ai ajuns acasă?”, să îți verifice telefonul, să te izoleze de familie, de prieteni, „nu mai ieși cu prietena nu știu care, că îți bagă prostii în cap”, „nu mai vorbi așa des cu maică-ta, nu trebuie să știe ea tot ce se întâmplă între noi”.
Lucrurile astea sunt niște semne. De aici până la alte tipuri de violență, pașii nu sunt chiar foarte mari și atunci cred că este important să știm din timp de semnele astea ca să putem să ieșim dintr-o relație abuzivă.
Trebuie să știm cum anume putem să ieșim dintr-o relație abuzivă și apropo de plasa de siguranță de care vorbeam: Care este de fapt plasa mea de siguranță? Eu trebuie să știu lucrurile astea ca să pot să fac bucata de prevenție dinspre mine, dar bineînțeles că asta nu scutește partea de prevenție care vine dinspre autorități. O bucată de prevenție poate să însemne inclusiv că vorbim despre semnele astea din timp, că le recunoaștem din timp, că autoritățile iau în serios fiecare caz de violență care vine oricât de mic sau de mare ar părea în momentul respectiv.
Deci ca să clarificăm, violența pornește din mediul în care am fost crescuți, din educația pe care am primit-o, din modelele pe care le-am văzut în familie, de iubire, de afecțiune; că poate sunt victime care au crescut într-o familie în care își vedeau tatăl că o lovește pe mama ei și îi spunea nu, că așa ne iubim noi sau așa o iubesc eu. Literatura de specialitate spune că în momentul în care asiști la violență în jur, ai mult mai multe șanse să devii fie victimă, fie agresor.
La pachet cu asta sigur că e foarte importantă informația pe care o primim în jur, și de la școală și din mass media și de peste tot, literalmente din tot ecosistemul în care ne aflăm. Toate aceste roluri, așteptări, stereotipuri, prejudecăți pe care le avem, modul în care răspundem în momentul în care o persoană vorbește despre experiența asta. Ce vorbeam mai devreme legat de blamare, care este și asta un factor care perpetuează violența în societate. Nu putem să negăm faptul că există niște diferențe, niște inegalități care și ele contribuie la perpetuarea violenței.
I.S.: În ce măsură crezi că o victimă a oricărui fel de abuz va fi tratată cu respect și profesionalism de către autorități?
Adela ALEXANDRU: Din diverse situații pe care le cunoaștem din teren, știm că nu este mereu situația asta și cred că, cu cât persoana aceea nu se încadrează în ceea ce celălalt are în minte ca fiind “victima perfectă”, ajunge să aibă o reacție mai potrivită sau mai puțin potrivită. Dacă, de exemplu, victima din față este o persoană de etnie romă, poate că violența este automat motivată cultural. Dacă persoana aceea e o persoană săracă, dacă persoana aceea are dizabilități, poate chiar dizabilități mentale, cu atât mai mult adaugă la vulnerabilitatea pe care o are și la răspunsul mult mai complicat dinspre autorități: modul în care este primită plângerea sa sau povestea sa, experiența sa despre abuz.
Deci aș puncta spunând că e important să înțelegem că nu există niște victime perfecte, niște tipare perfecte, tocmai de asta cred că pregătirea personalului care intră în contact cu victimele este absolut esențială pentru a reduce din intervențiile greșite până la urmă sau nepotrivite, sau tendința de a media anumite cazuri sau de a le motiva, justifica prin diverse explicații. E important să înțelegem că cu cât o persoană are mai multe identități, cu atât răspunsul trebuie să fie adaptat la toate acele identități pe care le are persoana din față.
I.S.: Cum ai defini consimțământul?
Adela ALEXANDRU: Consimțământul la bază înseamnă a da acordul cuiva să… orice. Noi practicăm consimțământul în fiecare interacțiune pe care o avem, de la pot să beau apă în paharul ăsta până la orice altă formă de acord pe care îl cerem în interacțiunile noastre cu celelalte persoane, cu atât mai mult când interacțiunile respective sunt sexuale, de la permisiunea de a pune cineva mâna pe mine până la alte tipuri de interacțiuni, cred că este important să înțelegem că chiar și atunci când suntem într-o relație cu cineva, că este căsătorie, că nu este căsătorie, nu contează. Faptul că ești într-o relație nu înseamnă că acordul ăla, consimțământul, este dat pentru totdeauna. În continuare este nevoie ca pentru fiecare tip de interacțiune sexuală, dar repet, nu numai, să ne asigurăm că cealaltă persoană este de acord să se întâmple asta.
Orice fel de interacțiune sexuală ar trebui să fie consimțită de ambele părți. Cred că este o discuție pe care trebuie să o purtăm încă de când suntem foarte mici ca să se întipărească bine acolo informația și să prevenim pe cât de mult posibil agresiunile sexuale sau chiar violul.
„Dacă mi-am dat consimțământul să ies cu tine în oraș (…) nu înseamnă că mi-am dat consimțământul și să facem sex”
Aș mai face o mică paranteză aici să spun că atunci când vorbim de agresiuni sexuale, poate de multe ori persoanele se gândesc că asta se întâmplă cu niște străini. Vin niște străini și ne violează femeile. Nu, din păcate de cele mai multe ori dacă ne uităm pe datele pe care le avem de la poliție, de la alte instituții vedem că multe forme de agresiune sexuală și viol se întâmplă cu persoane cunoscute, cu persoane din familie, cu rude. Atunci cred că cu atât mai mult este important să învățăm copiii de cât de mici posibil despre zonele intime, de acordul pe care ar trebui să-l dăm și să-l avem în momentul în care cineva vrea să ne atingă zonele intime sau așa mai departe.
Deci, clar, pentru a împământeni foarte bine conceptul de consimțământ, e nevoie să vorbim despre el și mai mult decât atât, cred că este important să înțelegem că un consimțământ valid trebuie să fie un consimțământ informat. Trebuie să știu exact pentru ce îmi dau consimțământul. Dacă mi-am dat consimțământul să ies cu tine în oraș, asta nu înseamnă că mi-am dat consimțământul și să ne pupăm sau să ne ținem de mână sau să facem sex. Dacă mi-am dat consimțământul să facem sex, dar la un moment dat mă răzgândesc, am dreptul să-mi retrag consimțământul.
I.S.: În ce măsură sunt victimele văzute ca o simplă cifră dintr-o statistică?
Adela ALEXANDRU: Aș vrea să cred că în anul 2025 ne uităm un pic diferit la cazurile de violență și pe cât de mult posibil evităm senzaționalul cazului. Noi, ca organizație (Centrul FILIA – n. red.), încercăm pe cât de mult posibil, prin comunicarea pe care o facem pe subiectul ăsta, să folosim mai degrabă o abordare bazată pe speranță. O abordare care să nu retraumatizeze victimele sau familiile acelor victime, mai ales în contextul în care anul ăsta am avut niște situații de o violență extrem de brutală. Sunt în continuare din păcate multe trusturi de presă care se folosesc de senzațional, de niște imagini cu impact emoțional foarte mare pe care le redau până la urmă emoția din jurul acestor situații.
Cred că este important să înțelegem cum putem să vorbim despre asta fără să minimizăm cazurile, dar și fără să retraumatizăm victimele. Nu sunt deloc adepta unei abordări foarte grafice. Cred că putem să comunicăm și vorbit, și scris, și vizual în felul în care să fim mult mai incluzivi dar și atenți la limbaj. De asemenea, este important, prin modul în care aducem în atenția publicului aceste experiențe, să nu facem mai mult rău decât bine.
I.S.: Că tot vorbeam despre prevenție, cum am putea preveni apariția sau formarea agresorilor?
Adela ALEXANDRU: Aceleași strategii de care vorbeam și mai devreme. Cred că este important să existe din timp discuții o educație care să înglobeze și egalitatea de gen și reducerea stereotipurilor, prejudecăților. Clarificarea acestor norme, așteptări care există dinspre societate, astfel încât să înțelegem că între femeie și bărbat nu există un raport de dominare.
Până la urmă, violența apare și ca exercitare a puterii pe care unul dintre partenerii și-o percepe asupra celuilalt. Situația asta de inferioritate a femeii, cum este percepută de unii parteneri. Dacă discutăm din timp despre lucrurile astea și deconstruim și dacă ajungem la o înțelegere a faptului că, în orice relație ar trebui să funcționăm pe baza unui parteneriat în care fiecare dintre noi suntem egali, că putem să ne rezolvăm conflictele fără să apelăm la violență, cred că am putea să ajungem într-o paradigmă în care lucrurile astea ar fi pe cât de mult posibil reduse.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
FOTO: PEXELS.COM
