Creșterea numărului de infracțiuni comise de copii nu este un fenomen nou în România, însă datele și mărturiile specialiștilor arată o schimbare îngrijorătoare: tot mai mulți dintre acești minori provin din sistemul de protecție specială.
Deși legislația a eliminat aproape complet instituționalizarea copiilor foarte mici, centrele rezidențiale au ajuns să concentreze un alt tip de vulnerabilitate – copiii care comit fapte penale, dar nu răspund penal. În lipsa unor politici coerente de prevenție și intervenție, regimul actual al serviciilor sociale riscă nu doar să eșueze în recuperarea lor, ci să perpetueze comportamentele infracționale, ascunse adesea în spatele unor statistici oficiale incomplete.
Astăzi nu mai avem copii abandonați în unitățile spitalicești și apoi instituționalizați, deoarece Legea nr. 272/2004, actualizată, interzice instituționalizarea sub vârsta de 7 ani.
Însă fenomenul care a pătruns în centrele rezidențiale la nivel național este reprezentat de copiii care comit infracțiuni și nu răspund penal, iar regimul serviciilor oferite, conform standardelor, nu garantează o dezvoltare reală a acestora, ci prelungește fenomenul infracțional.
Este timpul să ne asumăm că modificarea standardelor în domeniul serviciilor sociale destinate copiilor care au comis infracțiuni și nu răspund penal trebuie să fie mai restrictivă și raportată la acest fenomen.
În 2012, conform statisticilor afișate pe site-ul ANPDCA, la acea vreme, doar 6% dintre copiii instituţionalizaţi au săvârşit fapte penale. Însă realitatea de pe teren reflectă că procentul este mult mai mare.
Argumentul instituţiei privind numărul mic de cazuri de infracţiuni raportate este că specialiştii demarează programe de intervenţie specifică, astfel că aceste cazuri nu mai ajung în atenţia instituţiilor abilitate să emită documente care atestă aplicarea unei sancţiuni de natură penală, ceea ce ar putea pune în pericol imaginea copilului.
Cel mai frecvent fenomen infracţional în rândul copiilor instituţionalizaţi este cerşetoria, iar furtul reprezintă o altă problemă majoră. Fuga din centru constituie de asemenea o mare provocare pentru sistemul de protecţie socială. Aceste fenomene sunt întâlnite în peste 50% dintre cazuri, însă nu sunt înregistrate şi raportate în statisticile oficiale, iar rezolvarea lor este una internă.
În condiţiile în care fenomenul infracţional a crescut şi pe ansamblul populaţiei, ponderea infracţiunilor a rămas, relativ, constantă în timp, fiind, în general, de 9–10%. În cifră absolută, însă, evoluţia fenomenului este îngrijorătoare, înregistrându-se de peste două ori şi jumătate mai multe infracţiuni comise de copii, faţă de 1990.
Sistemul de ocrotire socială a copiilor instituţionalizaţi este marcat de faptul că în prezent nu există politici coerente, în domeniul de referinţă. Nevoia de ocupare a timpului liber şi banii de buzunar sunt o problemă mare în rândul copiilor instituţionalizaţi.
Dacă înainte de ‘90 casele de copii dispuneau de un personal din învăţământul vocaţional care să le ocupe timpul liber cu tot felul de activităţi extreacuriculare (teatru, muzică, sport, artă plastică, dans), astăzi asistăm la un colaps de astfel de activităţi care să vină în sprijinul formării lor.
Lipsa unui serviciu în cadrul instituţiei a cărui scop constă în prevenirea şi intervenţia propriu-zisă în sfera infracţională consistă în raţiuni financiare şi materiale, chiar dacă există un grup de specialişti în domeniul probaţiunii. Astfel nici un copil care comite infracţiuni nu răspunde pentru faptele sale. Politica instituţiei este că responsabilul de copil este direct răspunzător de faptele copilului şi este sancţionat conform regulamentului de ordine interioară.
În lucrarea de referinţă Rodica Mihaela Sănoiu spunea “Scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Realizarea acestui scop include atât prevenţia specială, adică prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat, cât şi prevenţia generală, adică preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de alte persoane predispuse să săvârşească fapte prevăzute de legea penală”.
Acţiunile care privesc minorii, indiferent că sunt sau nu instituţionalizaţi, şi dacă sunt realizate de către instituţiile de asistenţă socială, autorităţi administrative centrale şi locale, instituţii legislative sau judecătoreşti, interesele superioare ale copiilor trebuie să fie prioritare.
Pentru a exista o diferenţă între infracţiunea comisă de un copil (0 – 18 ani) şi cea comisă de un adult (peste 18 ani) leguitorul a stabilit o partajare prevăzută în articolul 113 din noul cod penal. Fenomenul infracţional al copiilor instituţionalizaţi prezintă anumite caracteristici care ţin de factorii biologici, psihologici şi sociali, specifici acestei vârste. Astfel că minoritatea, potrivit legii penale, durează până la vârsta de 18 ani, chiar şi atunci când femeia se căsătoreşte înainte de vârstă (potrivit atr. 4 ali. (2) C. fam. – 15 ani, conform art. 4 alin. (1) C. fam. – 16 ani) şi are statut de persoană majoră (art. 8 din Decretul nr. 31/1954). (2)
Conform art. 113 din Noul Cod Penal:
(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
(2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.
(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.
Minorul până la vârsta de 14 ani neîmpliniţi nu va răspunde penal fiind „prezumat că nu are discernământ”. Între 14 şi 16 ani există, de asemenea, „prezumţia lipsei de discernământ”, dar care are un caracter relativ, putând fi înlăturată prin dovedirea existenţei acestuia. Dovedirea se face printr-o expertiză psihatrică, coroborată cu alte probe.De la 16 ani şi până la 18 ani împliniţi minorul răspunde penal pentru faptele sale, fiind considerat că acţiunile sale au fost realizate cu discernământ (3). Stabilirea vârstei minime la care se răspunde penal este prevăzut şi în documentele internaţionale (4). Astfel art. 4 al Regulilor de la Beijing (5), prevede că “în acele sisteme de drept care recunosc conceptual de vârstă a responsabilităţii pentru minori, începutul acelei vârste nu va fi fixat la un nivel prea jos, ţinând seama de maturitatea emoţională, mentală şi intelectuală”.
Tudorel Butoi (6) prezenta conceptul de personalitate ca fiind“esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. De aceea justiţia îşi racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare”. Copilul instituţionalizat, în urma unei infracţiuni, se prezintă ca o fiinţă deformată ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. Ceea ce face ca infractorul să apară ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare (Banciu, 1992) (7).
(1) Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA), https://copii.gov.ro/1/date-statistice-copii-si-adoptii/, accesat la data de 27.01.2026.
(2) Codul penal comentat, partea generala, Viorel Paşca, pagina 508.
(3) Codul penal comentat, partea generala, Viorel Paşca, pagina 509.
(4) Dr. Maria Coca Cozma, Dr. Lavinia Valeria Lefterache, Cristina Mihaela Crăciunescu, Justiţia pentru minori, Editura universul juridic 2003, p. 61.
(5) Rezoluţia Naţiunilor Unite 40/133 din 29 noiembrie 1985.
(6) IOANA-TEODORA BUTOI şi TUDOREL BUTOI, Tratat Universitar de Psihologie Judiciară, Editura Phobos 2006, p. 49.
(7) IOANA-TEODORA BUTOI şi TUDOREL BUTOI, Tratat Universitar de Psihologie Judiciară, Editura Phobos 2006, p. 49.
(FOTO: Inquam Photos / Octav Ganea)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
