Cristian PREDA şi-a lansat, săptămâna aceasta, la Universitatea Ovidius din Constanţa (UOC), volumul „Ideologii şi ideologi în România contemporană”, apărut recent la Editura Humanitas. Despre lucrare au vorbit conf. dr. Mihaela Ivănescu, prodecana Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe politice (FISP) din cadrul UOC, asist. dr. Georgiana Ţăranu şi asist. dr. Adrian Herţa de la FISP. Cea mai recentă lucrare a lui Cristian Preda, profesor de științe politice la Facultatea de Științe Politice a Universității din București (FSPUB), acolo unde predă, începând din 1992, cursuri de filosofie politică, istorie politică românească, partide, alegeri și sisteme electorale sau teoria democrației, îşi propune să portretizeze, în aproape o mie de pagini, peste 400 de figuri de politicieni, intelectuali şi, uneori, militari de carieră din punct de vedere al ideologiilor asumate.
Am discutat, în acest interviu, cu Cristian Preda despre cea mai recentă lucrare a sa, despre faptul că România nu se află, din punctul său de vedere, în pericolul de a avea un discurs unic, fiind – chiar dacă neconsolidată încă – o democraţie pluralistă, polifonică, sincronizată cu toate curentele politice din Europa. Am vorbit şi despre lenevirea partidelor, care nu mai oferă alegătorilor o busolă ideologică, precum şi despre faptul că electoratul nu mai tolerează impostori şi privilegiaţi.
Ada CODĂU: Cum v-a venit ideea acestui volum şi ce vă propuneţi cu el: o explicare sau o relegitimare a ideologiilor în România contemporană?
Cristian PREDA: M-a interesat foarte mult timp ce spun politicienii. Consider că e foarte important să vedem cum vorbesc și cum gândesc politicienii, pentru că politica modernă înseamnă mai întâi proiect, mai întâi discurs și pe urmă fapte. În fond, legitimitatea politică se obține convingându-ți semenii – anume vorbindu-le – să te delege să iei decizii în numele lor. Asta e politica modernă. Deci, m-a interesat ce spun oamenii politici și am scris despre cărțile lor încă din anii ’90. Și, fără să urmăresc sistematic curentele, am fost, totuși, prin natura meseriei – fiind profesor de Ştiințe politice – atent la discursuri și la opțiunile ideologice. M-am hotărât să scriu, însă, despre ideologii, în clipa în care am văzut că mai toată lumea a îmbrățișat ideea potrivit căreia, în societatea noastră, am avut și avem doar două tabere: unii, progresiști şi alții, conservatori. Pentru că asta nu s-a întâmplat niciodată. Au fost întotdeauna mai multe tabere și aceste tabere n-au fost dominate de progresiști sau de conservatori. Există spirite progresiste, există spirite conservatoare, dar ele n-au fost niciodată dominante în perioada de după 1989. Am luat hotărârea să fac o lectură sistematică a celor care au scris despre politică, pentru că ideologiile sunt nu doar idei pe care le îmbrățișează oamenii politici, femeile și bărbații care caută votul. Ideologiile sunt produse de mai multă lume: intelectualii publici produc idei politice atunci când se opun puterii, ziariștii produc, uneori, idei politice, căutând să interpreteze lucrurile și contribuind ei înșiși la felul în care e proiectat viitorul. Spun Cutărescu a greșit făcând asta şi Cred că ar trebui să facă în felul acesta, nu?!? Un asemenea comentariu e deja o propunere, un pariu cu viitorul. M-am apucat să citesc sistematic ce s-a scris, ce au semnat politicieni din diverse generaţii, de după 1989, ziarişti, intelectuali, dar şi oameni necunoscuţi, pentru că am dat şi de persoane de care nu auzisem, pe care nu le întâlnisem.
„În toate momentele de după căderea comunismului au existat ideologii. Mai mult de două întotdeauna”
Criteriul pe care l-am folosit, totuşi, a fost acela de a avea între două coperte gândurile cuiva. Sau fantasmele, pentru că uneori sunt fantasme, iluzii. Și, în felul acesta, am ajuns la ceva destul de bogat. Dar ideea nu a fost aceea de a legitima vreo ideologie sau alta, ci am vrut să arăt că în toate momentele de după căderea comunismului au existat ideologii. Mai mult de două întotdeauna și că ele sunt îmbrățișate de la stânga la dreapta, de la extrema stângă la extrema dreaptă pe diverse voci. Nu există un discurs liberal unic pe care să-l recite toți liberalii. Nu există un discurs naționalist unic pe care să-l recite toți naționaliștii. Nu există un discurs feminist unic pe care să-l recite toate feministele, nu?!? Deci, în interiorul fiecărei sensibilități, în interiorul fiecărei ideologii există voci.
De aceea, lucrarea se cheamă „Ideologii și ideologi”, pentru că nu avem de-a face cu niște idei care plutesc deasupra capului nostru și de care se agață unii care spun că ei țin de norul liberal sau pe mine mă plouă feminismul sau furtuna libertariană e cea pe care o văd și în care mă simt bine.
Am vrut, la un moment dat, să pun titlul „Vorbe, nu fapte”, ironic, în raport cu cei care spun, băi de la politicieni vrem fapte, nu vorbe.
A. C.: La care dintre politicienii români activi în spaţiul public după căderea regimului comunist aţi remarcat cea mai mare discrepanţă, cea mai semnificativă distanţă între ideologia asumată şi fapte?
C. P.: Îmi vine, acum, în minte un nume care a fost uitat. E un critic literar și un istoric literar, anume Laurențiu Ulici care, deși a fost mai degrabă legat de o tabără liberală, în fond, gândirea lui este cea a unui creștin democrat. Eu n-am vrut să măsor distanța de la vorbe la fapte. Nu e o carte despre viața politică, viața partidelor, viața de la tribuna parlamentară. Pentru fiecare autor în parte am schițat un mic portret, o mică biografie, adică am spus ce profesie are, dacă are o profesie, dacă a fost sau nu într-un partid, dacă a fost ministru sau președinte și așa mai departe. Dar n-am făcut o analiză a fățărniciilor. Am făcut o analiză a ideilor lui. Și dacă omul s-a recomandat ca liberal, am spus uite, asta înseamnă liberalismul pentru el. Ca să dau exemplu tot un scriitor, Varujan Vosganian s-a recomandat ca fiind de dreapta. Dar dreapta înseamnă și liberalism, înseamnă și conservatorism, și democrație creștină. Pentru mine, el e un conservator.
„Nu am vrut să judec pe cineva, adică n-am spus, uite, ăsta zice că e social-democrat și, de fapt, este un naționalist perfid și mârșav”
Am încercat, de fapt, la fiecare, indiferent că a făcut politică angajată într-un partid, că a fost ales, să văd care este referința lui ultimă din perspectivă ideologică. De aceea, de pildă, Horia Roman Patapievici figurează aici la libertarieni, deși mulți dintre cei cu care s-a întovărășit, ca să zic așa, în viața publică, sunt în capitolul pe care l-am rezervat intelectualilor. Chestiunea este că nu am vrut să judec pe cineva, adică n-am spus, uite, ăsta zice că e social-democrat și, de fapt, este un naționalist perfid și mârșav. N-am vrut să fac acest tablou, pentru că asta ține de percepția politică a fiecăruia dintre cetățeni. Eu vreau să-l ajut pe cititorul care va dori să parcurgă 997 de pagini sau măcar unele dintre capitole să vadă care-i profilul intelectual. Este, de fapt, vorba despre o istorie intelectuală, adică, ideologiile văzute ca suită de idei, ca înlănţuire de proiecte, ca fantasme, ca reverie, ca delir. Unii delirează și am pus în pagină delirul. Cel care îmi vine foarte rapid în minte este Gheorghe Funar. Funar a fost primar ani în șir la Cluj. Era omul care interzicea investițiile străine, pentru că el credea că totul trebuie să fie pur românesc și acum ne vorbește despre cifrele dacice. Când urmărești suita lui de idei, obsesia anticatolică pe care o vezi exprimată – pentru că el crede că Vaticanul a ascuns lucrurile cele mai importante despre istoria lumii, nu doar despre istoria Clujului sau istoria Transilvaniei -, sigur că nu poți să nu strigi delir. Adică e ceva obsesional. Sunt mulți așa, mai puțin cunoscuți, care figurează în capitolul care se cheamă Neafiliaţi sau fără busolă. Unul dintre ei mi-a mărturisit, atunci când l-am căutat să-mi dea o carte pe care știam că a scris-o (o găsisem pe Internet, dar nu o găseam în librărie), că nu a scris niciodată acea carte. I-am zis: știți, am văzut că ați fost la lansare. Omul era reticent, imediat după aceea mi-a spus: „Eu știu cine sunteți și nu am prea mare încredere în dumneavoastră. Dar, acum, să știți că mi-am amintit: am scris și acea carte și vi le trimit pe toate”. Și omul mi-a trimis un pachet, erau vreo zece broșuri, mai voluminoase unele dintre ele. Și, în fine, am descoperit combinații ideologice între această obsesie pentru geto-daci, o formă de naționalism cazon și de nostalgie pentru epoca Ceaușescu. Deci, un ambalaj foarte complex pus sub semnul umanismului. Și nu e vorba de Dan Voiculescu. Dar Voiculescu e, și el, aici (n. r. – în carte), trecând prin diverse posturi: conservator, social-liberal, dar zicând: în fond, umanismul e ceea ce mă caracterizează. Cel despre care vorbesc e cineva care a făcut o carieră militară, dar e un cvasi necunoscut publicului larg, adică, nu a avut succesul pe care l-a avut Pavel Coruţ, de pildă.
Fac o mică paranteză: multe dintre cărţile pe care le-am analizat nu există în biblioteci şi a trebuit să le caut în anticariate. Dacă vă uitați la cotele pe care le au aceste voci privind prețurile din anticariate, veți descoperi că un politician pe care l-am votat, de altfel, Klaus Iohannis, se vinde cu 2,99 lei, în timp ce Gheorghe Funar se vinde cu 179 de lei. Asta spune ceva despre pasiunea pentru un anumit tip de idei, pe care o întâlnești pe piața ideilor, ca să folosesc o privire strict comercială. Dar revenind, ce m-a interesat a fost să portretizez, pentru că, incoerente sau coerente, expresive sau terne, viziunile ideologice au un contur și asta am vrut să conturez și să introduc în categoria corespondentă marilor orientări politice, pentru că în cuprins veți găsi de la radicalii de stânga, unii sunt mai anarhiști, alții sunt pur și simplu extrema stângă, comuniștii și așa mai departe, până la social-democraţie, feminism, ecologism, liberalism, democrație creștină, libertarianism, conservatorism, naționalism. Găsim toate orientările politice, suntem, într-adevăr, europenizați în sensul ăsta, sincronizați cu toate curentele politice din Europa.
„Partidele s-au lenevit, trăiesc ca belferii cu bani de la buget și nu își mai dau osteneala să-ți dea o busolă ideologică”
A. C.: Cât de relevantă, de importantă credeţi că (mai) este pentru electorat identitatea doctrinară a partidelor şi a candidaţilor, în contextul alegerilor?
C. P.: La noi, ideologiile sunt disprețuite și de-asta are succes expresia fapte, nu vorbe. În același timp, e la fel ca și cu stânga și dreapta. Partidele nu mai zic că sunt de stânga sau de dreapta, zic cel mult că sunt de centru stânga sau de centru dreapta, adică, nu vor o culoare prea pregnantă, își dau singure tonuri de gri. Dar oamenii, atunci când sunt întrebați dacă se identifică la stânga sau la dreapta, se plasează, finalmente, la stânga sau la dreapta.Opoziția stânga-dreapta e în continuare utilă pentru a înțelege scena politică. La fel e și cu ideologiile. Unii îmbrățișează mai degrabă idei liberale, adică spun, de pildă, în termeni economici, vrem mai multă piață și mai puțin stat. Sau vrem impozite mai mici, nu mai mari și așa mai departe. Deci, toate temele politice dezvoltate în ultimele două secole există și la noi.Partidele, fiind leneșe, nu mai adună toate aceste frânturi de identități ca să construiască ceva complex. Și lucrează, acum, cu bullet points. Adică, recită niște texte mai ales sub influența specialiștilor în marketing, lăsându-i cetățeanului sarcina de a căuta referințele utile, de a se orienta în acest hățiș.Ar fi mai simplu dacă partidele ar recompune tabloul ideologic pe care îl compuneau în anii ’90, când național-țărăniștii se defineau diferit de național-liberali. Și lumea știa cine e cu țărăniștii, cine e cu liberalii. Dar pentru că partidele care spuseseră ce înseamnă să fii țărănist publicau Dreptatea, de exemplu. Ce înseamnă să fii liberal găseai în ziarul Liberalul. Acum, partidele s-au lenevit, trăiesc ca belferii cu bani de la buget și nu își mai dau osteneala să-ți dea o busolă ideologică. Dar oamenii au nevoie de aceste idei și stau cu ochii în televizor încercând să priceapă ceva.
Sigur că mai există și alte elemente, care compun peisajul politic. De exemplu, seducția pe care o caută toți, mai ales prin televiziune sau prin social media. Dar în continuare știi că Nicuşor Dan o ia hăis, iar Călin Georgescu o ia cea, că nu sunt în aceeaşi direcţie, că unul îţi vorbeşte despre ajutorul dat Ucrainei şi altul îţi spune că se teme de Rusia şi că trebuie să te pui bine cu ruşii. Astea sunt două idei foarte puternice. Ideologiile există.
A. C.: Tot legat de identitatea doctrinară: ce mutaţii, ce reconfigurări credeţi că a suferit aceasta în cazul celor două partide mari din România – vorbim doar despre PNL şi PSD, fiindcă PNŢCD a dispărut -, în ultimele două decenii?
C. P.: Liberalii au fost, în anii ’90, foarte legați de o variantă de liberalism occidental și pentru că s-au conectat la Federația Partidelor Liberale, care era dominată, în perioada aceea, ca și acum, de belgieni și de olandezi. Și erau și legături personale, Călin Popescu-Tăriceanu, de exemplu, era prieten cu liderii partidelor liberale din Europa. În 2014, liberalii s-au sucit, au plecat din familia liberal-europeană și s-au mutat la PPE, încercând o variantă de conservatorism. Și vedem asta foarte clar, iar portretul pe care l-am făcut aici o spune direct, vedem evoluția lui Valeriu Stoica. Domnul Stoica întâi s-a recomandat ca liberal, pe urmă a descris liberalismul ca un soi de reunire a curentelor liberal-clasice, creștin-democrate și conservatoare, iar acum spune că e liberal-conservator, dar asumând, de fapt, un portret conservator. El rămâne, totuși, în fișa mea, în categoria liberalism, pentru că inclusiv acum, când are un puseu conservator, se recomandă ca liberal-conservator și nu conservator tout simplement.
La PSD e mai complicat, pentru că PSD s-a născut dintr-o fraudă. Era, de fapt, partidul succesor al Partidului Comunist și a câștigat alegerile în 2000 sub numele de Partidul Democrației Sociale din România. A devenit, ulterior, Partidul Social Democrat, înghițind PDSR, partidul care continua, de fapt, Partidul Mișcării Muncitorești și, apoi, Partidul Social-Democrat din perioada interbelică. În perioada în care Adrian Năstase era prim-ministru, s-a produs această fuziune. Până atunci, ideologia PDSR a fost fesenismul, convertită în democraţie socială. După aceea, PSD a intrat în reţelele social-democraţiei europene. De aceea am aici, în carte, o mare rubrică intitulată Neocomuniștii, care îi privește pe toți cei care în primii 15 ani ai tranziției, în jurul lui Ion Iliescu au tăiat și au spânzurat în această țară și au construit tranziția pe care o știm, între 1989 și 2004, când se termină cariera lui Ion Iliescu.
Până atunci, fuseseră puțini oameni care rezonaseră cu social-democrația și ei figurează în cartea mea la acest capitol: Alexandru Athanasiu, Smaranda Dobrescu, Sergiu Cunescu, Petre Roman, dintre cei care stăteau alături de Iliescu, dar care s-a definit, de la bun început, ca altceva, Victor Babiuc, Adrian Severin, Ion Aurel Stoica, Rodica Stănoiu, Vasile Pușcaş și, mai târziu, Vasile Dâncu. Toți aceștia sunt social-democrați. Dacă îi numărăm, însă, pe cei care au făcut politică activă după 2004, după momentul în care acest partid și-a zis social-democrat, n-avem nevoie de toate degetele de la o mână. Pentru că e vorba de Mircea Geoană, de Victor Boștinaru, de Adrian Severin, de Miron Mitrea. Cam ăștia sunt. Și ce vedem acum, de fapt, este că Partidul Social-Democrat e prins, după 2003, în rețeaua Internaționalei socialiste, este stabil în interiorul familiilor politice europene la social-democraţi sau la socialiști democrați, însă nu produce ideologie. Nimeni dintre cei care au mai făcut politică de atunci, nici Victor Ponta, nici Viorica Dăncilă, nici Sorin Grindeanu, nici Liviu Dragnea nu sunt ideologi în sensul în care au fost pe vremuri Ion Iliescu sau Petre Roman în tabăra asta social-democrată, care are o definiție a tranziției, o definiție a democrației, o definiție a viitorului în diverse forme. Oamenii ăștia sunt, de fapt, niște antreprenori, nu mai sunt ideologi cei care sunt în partid. Și cei care acum asumă o identitate de stânga, în general sunt critici ai social-democrației. Adică, o nouă generație de intelectuali care la mine în carte figurează în tabăra Neocomuniștilor pur și simplu pentru că ei sunt criticii de la stânga ai social-democrației. Ăsta e paradoxul. Cel mai puternic partid e PSD, da, dar e un partid fără ideologie, iar cei care au o ideologie mai apropiată de social-democrația, de socialismul european sunt acum criticii de la stânga ai PSD-ului.
În cartea mea, Adrian Năstase e la capitolul Neocomunişti, pentru că el face trecerea de la PDSR la PSD, dar ce vine după el în această matrice sunt voci care nu vor să fie social-democrate tocmai pentru că această căsuță social-democrată este ocupată de Dragnea, Dăncilă, Grindeanu, Ciolacu și așa mai departe. E o situație foarte interesantă: avem un partid cvasi-paralizat, care vrea să se eternizeze la putere, vorbesc despre PSD, și care nu are o forță, un motor, nu are o ideologie. De aici și slaba performanță guvernamentală şi corupția.
„Funcționăm într-o lume democratică, pluralistă şi asta e ceva foarte prețios. Din fericire, nu ne paște pericolul discursului unic”
A. C.: Cum vedeţi – ca profesor de Ştiinţe politice şi din postura celui care a făcut politică – evoluţia României democratice din punct de vedere al valorilor care guvernează acum societatea?
C. P.: Aici răspunsul meu e simplu și foarte scurt. Pluralismul de idei pe care le-am evocat aici ne arată că trăim într-un mediu democratic. Și ce nu arată cartea asta, dar sunt lucruri despre care am scris separat, în alte volume, este cum anume e alcătuită guvernarea, cum anume am intrat într-o criză a reprezentării, blocarea alternanței democratice din 2012. Din 2012, e blocată alternanţa democratică, în sensul în care cei care organizează alegerile nu mai trec în opoziţie, ci rămân la putere. Totuşi, funcționăm într-o lume democratică, pluralistă şi asta e ceva foarte prețios. Din fericire, nu ne paște pericolul discursului unic. Asta măcar o știm. Și asta mie îmi dă un sentiment de mulțumire. Adică chiar suntem într-o lume a diversității şi asta e foarte sănătos.
A. C.: În ultimul an, în societatea românească, în mentalul colectiv a circulat isteric – alimentată de politicieni – ideea de suveranism. Dar ce este, de fapt, suveranismul, fiindcă nu putem vorbi despre o ideologie?
C. P.: Tehnic vorbind, suveranismul vine ca etichetă de la o expresie creată de Vladislav Surkov, ideologul Kremlinului, care a opus democraţiei occidentale, democraţiei vestice – care a fost şi modelul pentru construirea democraţiei noastre – aşa-numita democraţie suverană. Şi, de aici, simpatizanţii Kremlinului, contestatarii Uniunii Europene, ai partidelor de guvernare din diverse state membre și-au zis suveraniști. Nu există o ideologie suveranistă, nu?!? De fapt, în felul ăsta e exprimată simpatia pentru Kremlin și pentru tipul de lider autoritar cum e Vladimir Putin. Ăsta e tot suveranismul.
Cine este la noi în această etapă sunt cei care se revendică de la o formă de naționalism: George Simion, Liviu Pleșoianu, Călin Georgescu, Claudiu Târziu, Sorin Lavric. După generația cu Pavel Coruț, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Petrişor Peiu – ăștia sunt clienți mai vechi -, suveraniştii la noi sunt cei enumeraţi. Iar Dan Dungaciu este un naționalist, care a început prin a contesta participarea Românei la Holocaust, care a devenit expert în relaţii internaţionale, pentru că a ocupat ani întregi un fotoliu la Institutul Academiei şi aşa mai departe… Suveranismul este alimentat de aceste voci naţionaliste. Pe Călin Georgescu eu nu l-am descoperit anul trecut, aşa cum l-au descoperit 98% din români. Ştiam ce scrisese, pusese pe hârtie de unde venea. Mai sunt, însă, în tabăra asta suveranistă oameni care au fost premieri social-democraţi. Adică, doamna Dăncilă, de pildă, tot suveranistă e, cum e și Victor Ponta. Acum, fiecare a pus mica lui contribuție. Doamna Dăncilă e și suveranistă, și pro Beijing. Adică (n. r. suveraniştii) spun vrem să decidem doar noi – că așa explică ei în modul cel mai simplu suveranismul -, să nu mai decidă europenii, adică să nu mai fim parte a consensului european. Doamna Dăncilă zicea că nu mai vrea să audă de Bruxelles, dar vrea să audă de Beijing. Deci e un suveranism cu iz chinezesc, ca marfa chinezească ce inundă pieţele. La domnul Ponta, şi el premier ca preşedinte al Partidului Social Democrat, suveranismul e puţin trumpist, pentru că el, în timpul campaniei electorale, s-a dat de ceasul morţii să ne explice că e atât de trumpist, încât a şi jucat golf cu Trump. Deci, vedeţi, e un parfum diferit. Nu mai este parfum de Beijing, e parfum de Mar-a-Lago, e altceva. Suveranismul este o etichetă, nu e o ideologie.
Referitor la PSD, vreau să mai spun că oameni despre care se vorbeşte în ultimul timp, precum Victor Negrescu, Victoria Stoiciu, Ruxandra Ivan, sunt oameni de stânga, care nu au avut ambiția de a pune pe hârtie un program ideologic. Au preferat să rămână discreți și în interiorul partidului, deși au ocupat sau ocupă poziții. Victor Negrescu e acum prim-vicepreședinte, adică, are o poziție foarte importantă. Dar ei au rămas mai degrabă fideli reţelelor din partid, care i-au propulsat în diverse poziţii publice şi nu au încercat să dea substanţă social-democrată Partidului Social-Democrat, deşi ei au convingeri. E mare impasul în care se află această familie şi care conduce la situații absolut jenante, în care ajung prim-miniştri – îmi pare rău să o spun – oameni ca Viorica Dăncilă sau Marcel Ciolacu. În alte state membre din Uniunea Europeană, n-ar prinde un fotoliu nu de prim-ministru, ci de secretar de stat.
„Trăim într-o lume care, deşi foarte diversă, are un soi de precaritate, fiindcă ajung să decidă – ca miniștri sau prim-miniștri – oameni care nu au competențe intelectuale”
A. C.: Într-un interviu de acum 20 de ani, apărut în Observator cultural, spuneaţi că politicienii români sunt mai atraşi de polemică şi mai puţin de critica raţională. De ce avem nevoie astăzi, într-o agoră politică extrem de tensionată mai ales în ultimul an, de o critică raţională?
C. P.: Pentru că unii se îmbată cu apă rece. Mă refer la politicieni și la impostori. Avem foarte multă impostură și, din punctul ăsta de vedere, sigur că trăim într-o lume care, deşi foarte diversă, aşa cum spuneam, are un soi de precaritate, fiindcă ajung să decidă – ca miniștri sau prim-miniștri – oameni care nu au competențe intelectuale în primul rând, apoi decizionale. Şi vedem calitatea deciziilor, nu?!? Proiecte de legi introduse de Guvern, trecute în 30 de secunde prin Parlament și care trebuie, ulterior, corectate trei zile, pentru că găsești erori stridente, stupide.
A. C.: Cum vi se pare – comparativ cu momentul alegerilor din 2000, atunci când candidase Corneliu Vadim Tudor – că s-au raportat alegătorii români la extremism, în contextul celor mai recente alegeri prezidenţiale? Ce era diferit atunci?
C. P.: Nemulțumirea față de o guvernare care era reformistă. Guvernarea CDR, 1996-2000, are două mari trăsături specifice. Una este aceea că un număr mare de partide – Convenția Democrată avea vreo 18 organizații, Uniunea Social-Democrată avea două partide, iar UDMR-ul e şi astăzi o federație – deci, o guvernare cu foarte mulți actori a rezistat patru ani, or nicio altă guvernare polifonică nu a rezistat atât. A doua trăsătură e faptul că aceea a fost guvernarea care a decis opțiunea pentru UE și NATO. În timpul acelei guvernări s-au deschis negocierile pentru UE şi s-a cerut insistent NATO. Cei care în 2000 s-au raliat sub flamura lui Vadim Tudor erau perdanţii tranziţiei. Deci, era un discurs de refuz al parcursului european.
Acum (n. r. – la cele mai recente alegeri prezidenţiale din România) au votat cu naţionaliştii şi simpatizanţii lui Putin cei care sunt membri ai Uniunii Europene, profită din plin de libertăţile oferite de Uniune, de protecţia NATO, dar care sunt înfricoșați de Rusia și ar ceda, adică ar spune prefer să fiu sclav. Pe de altă parte, sunt şi persoane care – și aici mă refer la cei din Diaspora care au votat cu extremiștii -, deși profită de pe urma libertăților europene – de mișcare, de studiu și așa mai departe – sunt marginalizate, nu sunt integrate în societățile în care au ajuns să lucreze, să studieze, şi care nu se simt acasă nici acolo unde sunt, nici în altă parte. Deci există o diferenţă pentru că, între timp, suntem parte a acestei lumi libere. Atunci, în 2000, nu eram. Eram chiar în momentul de cumpănă în care coaliţia asta împinsese lucrurile şi, având apoi şi concursul guvernării 2001-2004, cu Iliescu la preşedinţie şi cu Năstase premier, s-a făcut acest parcurs european. Asta reprezintă, de fapt, cea mai bună epocă din istoria României din secolul XIX încoace.
„Sunt extremiști pentru că sunt enervați de anchilozarea structurilor puterii”
A. C.: Cum vedeţi ascensiunea acestui extremism în cei peste 35 de ani postdecembrişti? Cum credeţi că s-a ajuns aici?
C. P.: A mai fost ceva (n. r. – la cele mai recente alegeri prezidenţiale): dezamăgirea. Adică, a fost și un vot de protest, care privește eternizarea figurilor cenușii la putere. De aceea găsiți, între cei care au votat acum AUR, pe unii care erau votanţi USR. USR s-a banalizat acum, în sensul că e un partid liberal, a luat locul liberalilor – care s-au mutat la PPE -, dar sunt mai conservatori. USR-ul adună publicul liberal în sensul mai tradiţional al termenului şi, de altfel, singurul lor ideolog, Cristian Ghinea, e aici în capitolul despre liberali.
Dar votul acesta despre care vorbim, extremist şi radical, este şi un vot de protest împotriva anchilozării puterii. Adică e şi un vot anti-Ciolacu şi anti-rotativă guvernamentală. De-asta eu sunt siderat când văd că s-a preluat ideea rotativei și sper ca președintele să nu o pună în operă, pentru că votul pro AUR a fost un vot împotriva rotativei. Votul cel mai consistent, anul trecut, a fost un vot împotriva establishment-ului PNL-ist şi PSD-ist.
PNL-iștii au înțeles şi încearcă să schimbe foaia, să aibă niște oameni pricepuți cum e Bolojan, onești, necorupți. Deci, nu semi-analfabeţi ca Ciucă. Dar la PSD nu s-a înțeles lecția și mă tem că l-au păcălit și pe președinte. Chiar l-am auzit pe președinte ce fericit e el cu PSD-ul, de când a vrut PSD-ul să intre în combinație. Greșit! E ceva foarte rău că PSD a intrat în această combinație. Mai ales dacă se face rotativa în continuare, pentru că acest vot de protest va fi menținut.
A. C.: Dar există ceea ce am putea numi o Românie extremistă?
C. P.: Sunt oameni turbaţi şi, repet, sunt aşa din motive diferite. Unora le este frică de ruşi şi probabil că se tem mai mult decât media de război şi zic mai bine ne punem bine cu ruşii decât să ne punem rău, pentru că anticipăm și trecem de partea viitorului stăpân. Acesta este un motiv. Alții sunt extremiști pentru că sunt enervați de anchilozarea structurilor puterii și sunt nemulțumiți când văd că cresc prețurile și nu scad salariile magistraților sau că vin ai noștri, pleacă ai noștri, noi rămânem tot ca proștii, deci vechea temă a puterii indiferente față de nevoile cetățenilor și asta exasperează pe unii. De-asta spuneam, între altele, că avem nevoie de critică rațională, care să separe apele și să-ți spună ce poate fi făcut, nu doar să denunțe scandaloasele comportamente. Dar trebuie să ai un plan, trebuie să ai o direcţie. Opinia mea este că acum este momentul să faci cu adevărat o analiză şi o revizuire a Constituției, care să răspundă acestor nemulțumiri din societate.
„Ce se predă în școală despre comunism e la fel de consistent ca și ce se predă despre Indonezia”
A. C.: La ce fenomene politice au devenit imuni alegătorii români şi faţă de care anume sunt mai sensibili? Mai sunt deranjaţi, de exemplu, de traseişti?
C. P.: Acum, traseiști nici nu mai înseamnă mare lucru, că traseist era inițial cel care trece în barca puterii. Adică, tu eşti la partidul A, partidul tău pierde alegerile și te duci la B, care între timp a ajuns la putere. Asta era. Și pe mine m-au făcut traseist şi eu am fost dat afară din două partide pentru că am criticat conducerea. M-au făcut traseist, deşi eu n-am trecut la un partid care era la putere. Dimpotrivă, am fost dat afară din partide care erau la putere. Însă nu asta deranjează acum. Deranjează, cred că mai mult decât în trecut, impostura și privilegiul. De aceea acum e o mișcare enormă împotriva magistraților, tocmai pentru că lumea află că unii dintre acești magistrați care ies la pensie la 48 de ani au pensia mai mare decât salariul. Asta n-o să mai tolereze cetăţenii români. E o nemulțumire și în tabăra radicală, ultranaționalistă, pro-Kremlin, dar și în tabăra asta liberală din societate. Singurii care acceptă deal-uri de-astea sunt cei de la PSD, care speră că, dând magistraților un statut aparte, ei pot să fure în continuare fără să fie pedepsiți.
A. C.: Ce părere aveţi despre raportarea la comunism în registru nostalgic? Mai ales, cum vedeţi această presupusă nostalgie manifestată chiar şi de către tineri, de persoane care nu au fost contemporane cu regimul?
C. P.: Aici e clar: de vină sunt familiile, iar școala e neputincioasă. De altfel, ce se predă în școală despre comunism e la fel de consistent ca și ce se predă despre Indonezia. Sunt mai multe nostalgii, dar eu prefer alt termen, anume melancolii dictatoriale, pentru că, de fapt, nostalgia o poţi avea, într-adevăr, dacă ai trăit o epocă şi vrei să o retrăieşti, nu?!? Melancolia e mult mai abstractă şi mai precară din punctul ăsta de vedere, dar ea este explicată de ignoranţă. De ce spun melancolii, de ce folosesc pluralul? Pentru că nu există doar vedeta Ceaușescu, există vedeta Antonescu, există vedeta Corneliu Zelea Codreanu. Astea sunt melancolii construite, ideologii. Iar acești eroi abominabili sunt utilizați pentru a obține puterea. E și ceva foarte creepy, pentru că te folosești de niște morți ca să ceri puterea de a-i conduce pe cei vii. E perfid și abominabil, pentru că o faci și fără ca oamenii cărora le ceri sprijinul să știe ce crime politice veritabile au comis legionarii, ce a însemnat uciderea evreilor și a romilor în timpul lui Antonescu, ce a însemnat participarea României la Holocaust, ce-a însemnat experimentul Pitești, zecile de mii de deținuți politic din comunism, ce-a însemnat seria de interdicții, de limitare a libertății din comunism. Sunt niște melancolii dictatoriale.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(FOTO DESCHIDERE: Ada Codău)
