Mă întorc după o călătorie în diaspora din țările apropiate. Trebuie să spun din capul locului că o atenție specială în munca mea de jurnalist de zeci de ani a fost pentru minorități, comunități istorice din afara granițelor și diaspora românească. Cu alte cuvinte, față de singurătate. Pentru că, singurătate este să fii altfel într-o mare de la fel.
Am trăit intens ultimele luni și săptămâni din această campanie electorală, alături de familie, de colegii mei din presă. În ultima săptămână am ales să fac un mic turneu de prezentare a cărții de reportaje „Călătorie în miezul vieții”, apărută la Editura Humanitas. Am mers în mijlocul diasporei noastre din Austria și Croația.
În Croația, mai exact în Istria, trăind și o extrem de mică comunitate de istroromâni despre care am scris un reportaj publicat în volum.
Știu, chiar știu cât de greu le este românilor care au plecat din satele și orașele lor lăsându-și familiile, copiii, părinții să înfrunte singurătatea de acasă, iar ei pe cea din lumea largă. I-am cunoscut pe mulți și le-am scris poveștile de viață, ani de zile am publicat sistematic interviuri cu ei.
Am străbătut satele în care, cu ani în urmă, copiii lor creșteau singuri acasă. Nu voi uita niciodată fețele, lacrimile, cuvintele lor. Cum să-l pot uita pe Ionuț care a crezut toată copilăria că bunica este mama lui, a plâns revoltat și nu voia să accepte că femeia care sosise de departe era chiar mama lui. Când l-am întâlnit, purta în brațe un porumbel, mi-a spus că este prietenul lui. Mergea, ca în fiecare zi, să vadă casa în construcție pentru care, de 14 ani părinții lui lucrau să facă bani în Spania, ca să o ridice. Iar copiii aceștia au crescut. I-am căutat mai târziu și i-am găsit la facultăți, la doctorate, la muncă, hotărâți să le arate părinților că nu s-au sacrificat degeaba.
Citește și: Generaţia „singur acasă” merge la doctorat. Copiii rămaşi singuri acasă au crescut
Când am cunoscut-o la Viena pe Oriana, din Slatina, era angajată pentru curățenie în clădirea unde a stat în gazdă, cândva, Mihai Eminescu. Plângea de emoție și-mi mărturisea că e fericită pentru că nu a spălat degeaba podelele, așa și-a ținut băiatul în facultate la Viena și acum el lucrează la o bancă austriacă.
A fost și încă e greu.
Dar fiecare zi în care au muncit și suferit a fost izbânda lor. Nimeni nu a trăit în locul lor, nimeni nu a decis în locul lor. Astăzi, răzbunarea pe țară ar fi fost o greșeală. Politicienii au de plătit polițe, dar nu și țara din care au plecat. S-a muncit și suferit și aici. Vom munci și vom trage din greu în continuare, dar numai împreună vom reuși.
Rezultatul votului în străinătate (55,86%) – cu vârfuri de 67,98% în Spania și 66,78% în Italia –, pentru candidatul izolaționist, anti-european, ar trebui să-i trezească pe politicienii români. Dar nu numai pe ei. Instituțiile, liderii de opinie, profesorii, universitățile, presa și societatea civică ar trebui să înțeleagă că este nevoie de o implicare a tuturor pentru ca România de dincolo de granițe să fie reintegrată în lumea unde trăiește și în cea pe care a părăsit-o. Să părăsească suferința.
Cine și cum ar trebui să ofere soluții
Recent am început, alături de echipa PressHub, o serie de interviuri video cu români din diaspora, România dincolo de granițe.
Interviuri țintite exact pe problemele lor concrete. Ca să pot urmări problematica am intrat în mai multe grupuri ale românilor din diaspora unde urmăresc intervențiile și solicitările lor. Am să încerc să vă spun câteva concluzii.
În primul rând, românii caută locuri de muncă bune în țările unde se află. Indiferent de cât timp sunt ei acolo, locurile de muncă rămân prioritatea numărul 1. În acest sens, doar paginile grupurilor de pe rețelele sociale îi ajută, mulți necunoscând limba țării unde se află. Un ajutor din partea instituțiilor omoloage AJOFM, din țara noastră și țările europene, care să publice ofertele de locuri de muncă pe o platformă comună, ar fi binevenit.
Apoi, lupta pentru învățarea limbii țării adoptive se duce prea greu. Cursurile oferite de aceste țări sunt ținute pentru toți imigranții, indiferent de proveniență sau de vârstă. Ori în felul acesta nu se poate învăța limba, un copil de clasa a doua cu un bărbat de 50 de ani, unul din Iran altul din Maroc și altul din România… nu vor putea avansa prea curând.
Poate că dacă România ar face parteneriate cu țările în care avem diaspora și ar oferi sprijin și din țară pentru organizarea de cursuri de limbă pentru românii de acolo, integrarea lor s-ar face mai ușor. Aceasta pe lângă cursurile de limba română pe care le organizează în mare măsură destul de bine.
O altă mare problemă este accesul la sistemele de sănătate din țările adoptive și comunicarea cu personalul medical, mai ales pentru cei care nu știu limba.
O soluție venită din partea unor români din diaspora ar fi realizarea unei platforme on-line, de către MAE și Ministerul Sănătății în care să existe datele de contat ale medicilor și asistenților de limbă română din toate țările unde avem diaspora. Am văzut chiar astăzi mesaje pe grupuri în care românii cereau nume de medici de familie români din Austria sau Franța la care să se înscrie.
În fine, consulatele și ambasadele noastre ar trebui să fie mai prezente în comunitățile de muncitori și agricultori din diaspora. Nu doar la evenimente etno-culturale.
De cultură ar trebui să ne ocupăm cu toții. Mai mult, mai îndeaproape. Nu doar folclorul și politicienii „suveraniști” ar trebui să fie prezenți în viața acestor oameni. Am găsit în Austria români care au înființat librării de carte românească, reprezentanți Institutului Cultural Român care merg cu stand la târgurile de meșteșuguri locale, fiind preocupați de viața de toate zilele. Am fost la întâlnire cu copiii românilor la Biserica Ortodoxă română din Viena unde într-o sală în fiecare sâmbătă învață limba română cu o profesoară. Am cunoscut în Croația doi tineri croați care studiază limba română la Universitatea din Zagreb și vin în sprijinul românilor de acolo.
Sunt foarte importante modelele, cultura, dar, dacă nu ne implicăm și în viața omului de rând, așa cum e ea, nu vom putea umple prăpastia săpată de 30 de ani de abandon și singurătate.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foarte bună analiză!
Felicitări pentru articol!