Un adevăr care doare
Zilele acestea, violențele din Ballymena ne-au reamintit, cu o brutalitate greu de ignorat, un adevăr incomod: atunci când romii — fie ei români sau din alte părți — devin ținta urii și a violenței, reacțiile celor care ar trebui să-i apere vin prea târziu. Sau nu vin deloc.
Instituții, autorități, lideri locali și chiar unii care pretind că vorbesc în numele comunității apar mereu cu discursuri sensibile, lustruite cu principii și demnitate de vitrină, cât timp camerele sunt aprinse. Vorbele curg frumos despre solidaritate, demnitate și valori europene, dar când vine momentul pentru fapte, scena rămâne goală.
Discursuri frumoase, fapte puține
Însă când realitatea lovește— când familiile sunt forțate să-și părăsească locuințele, când copiii se tem să mai iasă pe stradă, când oamenii cer protecție reală — se așterne liniștea. Rămân doar postările atent calibrate, cuvintele meșteșugite și bifatul de imagine.
Între timp, cei care chiar au nevoie de sprijin au înțeles demult că vorbele nu țin loc de acțiune. În fața urii, romii rămân, de multe ori, singuri — o comunitate pe care puțini își asumă cu adevărat să o apere. Sunt, practic, ai nimănui. Deși in teorie avem drepturi europene, convenții, tratate, declarații despre egalitate și demnitate umană, pentru romi aceste drepturi se aplică prea rar și, de cele mai multe ori, prea târziu.
O normalitate cu rădăcini adânci
Pentru mulți romi, discriminarea și excluderea socială sunt, pur și simplu, o parte a realității de zi cu zi. O normalitate care vine din secole de istorie grea: pe teritoriul României, romii au fost sclavi timp de aproape 500 de ani. În al Doilea Război Mondial, au fost victime ale Holocaustului. Apoi, indiferent de regimul politic, au rămas țapi ispășitori sau „masă de manevră”, aruncați la marginea societății de fiecare dată când trebuia găsit un vinovat.
Nici astăzi nu stă altfel. Deși Europa își umple documentele oficiale cu termeni precum „incluziune” și „egalitate de șanse”, realitatea din stradă arată altfel: discriminarea lovește la școală, la locul de muncă, la ghișeu, la spital — și, mai grav, în presa tradițională, la televiziuni și pe rețelele de socializare, unde romii sunt demonizați constant, stropiți cu discursuri stereotipice și dezumanizați fără rușine.
Cei care țin orașele în picioare
Mai ipocrit este că, în spatele clișeelor și insultelor, puțini recunosc adevărul: românii — inclusiv cei de etnie romă — contribuie activ la economia britanică, la fel ca în multe alte țări europene. Muncesc în construcții, în industria serviciilor, în spitale, în școli, în universități. Țin orașele curate, ridică blocuri, îngrijesc bolnavi, predau studenților. Fac parte din comunitate. Și totuși, vocea lor rămâne slabă.
Invizibili azi, buni de folosit mâine
Între timp, suferința romilor devine invizibilă, îngropată în statistici, titluri de știri uitate și promisiuni neterminate. Zi de zi, poveștile lor dispar sub praful birocratic și sub tăcerea celor care preferă să nu-i vadă.
Dar nu va rămâne așa pentru totdeauna: îi vom căuta din nou, la următoarele alegeri. Atunci, brusc, romii vor redeveni „oameni buni”, vecini exemplari, „membri valoroși ai comunității”, fluturați prin pliante colorate și promisiuni scrise la cald. Li se vor promite locuri de muncă, burse pentru copii, proiecte de integrare și cuvinte mari despre „șanse egale”.
Toate pentru un vot. Pentru stânga, dreapta sau oricine are nevoie de câteva procente în plus, naivitatea, oboseala și speranța romilor rămân, cinic spus, un atu de campanie. Iar după ce urnele se închid, realitatea se așază la loc: aceiași oameni redevin invizibili, la fel de ușor cum fuseseră recuperați de pe margine.
Întrebarea care rămâne
Ipocrizia doare mai tare decât ura aruncată pe stradă. Pentru că vine de la cei care, pe hârtie, sunt puși să protejeze. De la cei care, cât timp camera merge, vorbesc despre drepturi și justiție — dar când microfonul se stinge, rămân cu poza bună și raportul bifat. Între timp, familii întregi își cară copiii în plină noapte, fugind de pietre, strigăte și priviri reci. Iar cei care seamănă frica rămân, de cele mai multe ori, nepedepsiți.
Poate întrebarea nu mai e „Cui îi pasă de romi?”, ci alta, mai incomodă: cine are curajul să rupă cercul vorbelor goale și să facă, cu adevărat, ceva pentru ei?
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
