Dramoleta din fața Ministerului Culturii, de săptămâna trecută, fără intenție, a dezvăluit natura anticapitalistă a sistemului (legislativ, patrimonial, structural și organizațional), așa numitului mediu cultural finanțat de stat.
În precedentul articol am creionat din perspectiva cifrelor, cu referire la statutul artistului angajat la stat, o paralelă între viața culturală vie-liberă, din vest, mai precis, din Marea Britanie, și culturasistem de pe meleagurile mioritice, unde cheltuielile de personal din finanțări reprezintă peste 90%.
Neesențial pentru un NON consumator, segment care reprezintă aproape 85% din populație. Dar exact acest procent spune de la sine că ceva se face greșit. Și nu din cauza subfinanțării, ci din cauza risipei. Și nu de acum, ci de 36 de ani. Reamintesc, conform barometrului cultural, fidelii-un spectacol pe lună – reprezintă sub 3%. Nu cred nici în acest procent (am explicat în articolul precedent cum poate rezulta).
E adevărat că zgomotul media încearcă să ne convingă că totul e Extraordinar, numai Evenimente peste Evenimente, Spectacole de Top dinainte de premieră, numai Sold Out-uri, dând iluzia unui fals consum cultural.
Nu e o noutate. Ceaușescu practica asta pe scară largă. Puțină marfă în galantare, spre deloc, creezi cerere. Doar că din motive diferite. Atunci te tăia Ceaușescu de la porție, acum te taie culturasistem.
Trăim într-o piesă suprarealistă. Am doborât statuia lui Lenin, dar n-am doborât Leninul din ei.
Aici găsiți radiografia pentru teatre și orchestre simfonice.
Astăzi, puțin despre operă și balet, coruri, să închei ciclul.
Există câteva specificități pentru aceste forme de artă. Companiile de operă și/sau balet au costuri fixe artistice. Pe lângă orchestră (deși, în sistemul german, sunt opere care preferă să lucreze cu Filarmonica din oraș, să nu-și încarce inutil costurile, altă discuție), corul, soliști, corpul de balet. O altă particularitate este repertoriul. Acesta este repetitiv, de obicei, anual, cu, teoretic, distribuții/dirijori diferiți. Se mai adaugă premierele, care pot fi prime audiții.
Din nou punctez, informațiile folosite sunt din surse publice, doar sumele le-am transformat în euro pentru uniformitate. Organizațional companiile britanice sunt structuri non profit. Veniturile sunt constituite din subsidii de la stat, până la 40% din bugete, donații, sponsorizări și venituri comerciale-bilete, înregistrări, angajamente (turnee, participări în festivaluri), altele.
Angajamentele au la bază tarife de referință, actualizate anual, condiții nediscriminatorii impuse (vârstă, sex, culoare, naționalitate, pregătire etc.) Deci, ți se judecă strict talentul, abilitățile și capabilitățile. Evident, experiența, pregătirea sunt toate avantaje, dar nu îți asigură nimic. Nici chiar doctoratul.
Invitații au contracte scurte și țin de box office-ul artistului.
Royal Opera House. Baza contractuală de referință e stabilită la 1000 de ore cântate (spectacole și repetiții). Câștigul brut per oră se situează între, cel mai mare, concert maistru, 84 de euro/oră până la, restul orchestrei cu categorii intermediare, 58 de euro/oră. Corul este menținut la nivelul minim necesar, iar când este nevoie se apelează la free lancers. În Marea Britanie există o tradiție a corurilor. Fiecare biserică are cor, sunt numeroase și corurile semi profesioniste, deci ai de unde alege, copii, femei, bărbați. Salarizarea pornește de la 36.000 de euro/an până la 60.000. Are circa 45 de membri. Pentru balet, salariile pleacă de la 26.500 de euro/an până la 48.000 și numără cam 100 de angajați.
Contractele sunt pe perioadă determinată.
La Operele Naționale! din România, indiferent de numărul de spectacole, salariile sunt exact aceleași. Celebra Grila Comunistă de Salarizare să trăiască!
În luna februarie, Opera N București are programate 18 spectacole, Opera N Iași – 8 (cu tot cu operetă, concert), Opera N Cluj – 6 iar Opera N Timișoara– 8, incluzând, musical și concert!?
Nu trebuie să ai nicio pregătire, doar bun simț, să vezi că din Iași, Timișoara și Cluj ar ieși o singură companie cu număr decent de spectacole lunar, în turneu.
Aberațiile se văd imediat din avion. Concertmaistru de la noi are un venit de 40.000 de euro anual, poate să nici nu cânte. Indicatorul per oră, mă face aproximez, și sunt generoasă, după calendarul afișat, un număr total de ore lucrate și repetiții, de vreo 700 la București, iar provincia, posibil, un maxim de 300. Astfel scorul unui concertmaistru, București-Provincie, devine de 57 – 133 de euro!!!!!!
This is what communism is doing, baby! Nici nu mai e nevoie să comparăm cu alții.
Coriștii au venituri anuale de la 30.000 de euro la 38.000. Un număr de aproximativ 50 de membri sunt la București, dar dați-vă seama că, undeva pe acolo, numeric, sunt și la fiecare din operele din provincie. Te și bușește râsul, Paid for Silence, parafrâzându-i pe Simon & Garfunkel.
La balet, salariile pornesc de la 27.000 de euro/an, până la 40.000. Dar dacă la București lunar sunt spectacole de balet, în provincie acestea pot să nu existe sau să fie unul, poate, două. Paid for standstill (sic!)
Întrebare: Unde e mai bine să fii angajat ca artist? La Londra sau la Iași?
Răspuns corect: oriunde în România.
În loc de concluzie:
Cum se vede, veniturile celor norocoși, angajații din culturasistem, au devenit egale și chiar mai mari în comparație cu britanicii ăia sărăntoci. Însuși, the one and only, Kaufmann a ziscă nu mai cântă la Covent Garden că sunt fee-urile mici. Și nu e singurul domeniu, dacă vă întrebați și de ce se întorc mulți acasă.
Și încă nu e gata. La noi poți s-o duci regește și aciuindu-te și pe lângă structuri rămase din infrastructura culturală comunistă sau mai noi.
Un exemplu e finanțarea, din oficiu, a Corul Madrigal. Mulți ar încerca să justifice brand-ul, bla, bla. Un brand doi bani nu face dacă valoric nu mai are legătură cu ce-a fost. Și la gimnastică, am avut-o pe Nadia și generația de aur-brand de țară. Am dominat gimnastica feminină pe toate părțile, cu toate acestea, ce să vezi, arbitrii din ziua de astăzi, total lipsiți de respect și memorie, nu ne mai dau medaliile de aur din oficiu. Și, apropo de Madrigal, schimbați, frate, oribilitatea aia de placă comemorativă, din Dionisie Lupu, că nici kitsch n-o poți numi, dedicată marelui Marin Constantin! Da, e vina primăriei. Așa cum arată orașul, așa arată și plăcile comemorative, fiecare cum l-a tăiat capul. Uitați-vă la londonezi! De la Handel la Freddy Mercury, de la Van Gogh la W. Churchill toate sunt la fel. Distinse, modeste, eficiente.
Revenim. De ce alții au 0 finanțare, deși reprezentativitatea e incomparabilă? Corala „Ciprian Porumbescu”, de ex. Pentru cine nu știe, această corală ne ține în viață în top 500, cele mai bune coruri din întreaga lume. În top 1000 mai avem Corul “Cantus Libera”, Corala ”Academica – Bucovina”, Corul „Callatis” (copii, au cântat cu INNA, poate vă aduceți aminte mai ușor), Corala „Armonii Fălticenene”. N-ați auzit de ele? Nici autoritățile. Au auzit străinii. Déjà vu, Enescu, Brâncuși, reloaded! În plus, corurile astea ar costa și mai puțin.
Să vă zic că bulgarii au două coruri în Top 50!?
Alte anomalii de popor sărac, la minte, în primul rând. Ținem un centru de dans, CNDB, care nu numai că nu produce nimic, dar și ce face este făcut și de alte entități private, care par că se descurcă. Nu aduce nicio valoare adăugată.
La nivel local e și mai mare jalea. Primăria, zic doar de București, finanțează masiv teatre pentru copii, care funcționează doar în weekend, în paralel cu celelalte teatre care, la rândul lor, organizează spectacole pentru copii, și tot numai în weekend. În tot acest timp, salariile sunt de full time. Mai finanțează un teatru de revistă, mai precis, penele de struț și paietele, cu un teatru de vară, Herăstrău, în patrimoniu, care s-a degradat stând degeaba. Fără să devină sursă de autofinanțare că, na, trebuia să dai spectacole. Adică, să muncești.
Partea distractivă, un fel de a spune, este că, deși tot ce am scris eu aici se cunoaște foarte bine în interiorul culturasistemului, toată lumea acceptă inegalitățile, tace. Întrebarea e, ce primesc suplimentar ca să tacă? Sau cum le ține gura închisă? Dacă ai un pic de coloană vertebrală, nu poți accepta. Nu mai e comunism, nu? Nu vorbesc de poleiala artistico-creativă.
Legislativ (organizațional, raporturi de muncă, răspunderi manageriale), niciun un ministru al Culturii nu poate face nimic. Cel de acum este un alt simplu funcționar ca toți cei 30și anteriori. Așa îți dai seama și de ce sunt mai bucuroși când pleacă din post, decât când se instalează. Mai ales că, între timp, culturasistem a devenit agresivă. Săptămâna trecută a fost doar o dramoletă.
Dar edificatoare.
Banii statului-programul meu, banii statului-rudele mele, banii statului-rețeaua mea de prieteni și lăudaci, banii statului….
Și până nu se va schimba legislația actuală, abrogând criteriile comuniste, cu una pe criterii valorice și adăugind definiția clară subvenției culturale, și participarea finanțărilor locale (participativ) nu numai pentru instituții de stat, ci și, sau mai ales, pentru inițiativele independente (ex. corurile de mai sus), cam cum e în cinematografie, dar NU pe modelul CNC și AFCN, n-avem ce să discutăm despre cultură, că ea NU există. Doar niște băieți și marketingul lor.
Acum suntem exact în faza în care sistemul a înlocuit salamul cu soia cu caviarul și șampania, pentru unii. Fără niciun standard profesionist.
Cei care vor să profeseze la nivel înalt, să trăiască arta, vor trebui să plece afară, ca și până acum. Caracatița relațională și mediocrația au parazitat deja mediul. Sunt și bani mulți în joc. Vor lupta pentru privilegiile astea la baionetă.
(Foto: Diego Rivera, 1934, El hombre en el cruce de caminos Palacio de Bellas Artes, Mexico City, Mexico, Wikimedia Commons {public domain})
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
