Pe 21 iulie, INSCOP publica un sondaj care arată că 66% dintre români sunt de părere că Nicolae Ceaușescu a fost un lider „bun” pentru România.
Efectul sondajului a fost puternic, dar de scurtă durată, arată acum o analiză făcută tot de INSCOP: milioane de vizualizări în primele trei zile, după care o scădere dramatică de interes,. Dar discuția trebuie să continue dacă nu vrem ca „trecutul să înghită viitorul”, cum spune istoricul Dorin Dobrincu de la Iași.
Dorin Dobrincu este istoric și cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași. Este președinte al Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei. În 2023 a contribuit la volumul Regionalizarea. Către un model de bună guvernanță a României (coordonatori Alexandru L. Cohal, Dorin Dobrincu și George Țurcănașu, Polirom, 2023).
Presshub: Domnule profesor, când s-au publicat datele sondajului INSCOP, care arată că o majoritate consideră regimul comunist „bun” pentru România, la fel și pe Nicolae Ceaușescu, rezultatele au fost explicate prin: lipsa de educație, frustrare cu realitățile de astăzi, nostalgie reală, totul amplificat de o campanie intensă de manipulare, dusă în special pe rețelele de socializare, inclusiv cu ajutor extern – adică al Rusiei. Cum apreciați dumneavoastră acest amestec de cauze?
Dorin Dobrincu: Au trecut trei decenii și jumătate de la căderea regimului comunist din România. În acest timp, țara s-a schimbat din multe puncte de vedere, politic, economic, social și cultural. Societatea românească a făcut, în ansamblu, progrese enorme în sensul europenizării, de fapt al modernizării. În același timp, se manifestă și fenomene îngrijorătoare, care țin de ieșirea la suprafață și expansiunea unor idei care sunt opusul modernizării. Mă refer, în special, la creșterea valului de nostalgie a comunismului. Nu este un fenomen nou. Nici măcar proporțiile majoritare nu sunt recente, ci reprezintă o constantă a postcomunismului românesc.
Creșterea nostalgiei comunismului în România are multe explicații. Aș pune pe primul loc educația problematică. Și nu mă refer doar la educația formală, școlară, ci la ansamblul procesului prin care se transmit cunoștințe, interpretări și valori. Copiii sunt educați, în primul rând, de părinți și bunici, iar în familie are loc cea mai intensă socializare. Dacă în familie domină o perspectivă nostalgică asupra comunismului, este foarte probabil ca și copiii să preia aceeași viziune.
Școala nu a oferit prea mult până acum în direcția cunoașterii comunismului din România. Un manual de istorie a comunismului a fost publicat în 2008, cu încă două ediții în 2009 și 2014, realizat în colaborare de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România și Comisia Prezidențială Consultativă pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, proiect în care am fost implicat alături de alți profesori și cercetători. Acest manual era opțional și a fost utilizat în sute de școli, însă doar acolo unde profesorii au avut inițiativa de a-l introduce. Începând cu anul școlar 2025/2026, istoria comunismului din România devine disciplină obligatorie în clasa a XII-a învățământ de zi și a XIII-a seral. Mai multe manuale au fost aprobate de Ministerul Educației și Cercetării, inclusiv unul la care am lucrat împreună cu o echipă de profesori cu o bogată experiență didactică. Alegerea manualului revine profesorilor, care au un rol esențial în transmiterea cunoștințelor și în formarea spiritului critic al elevilor.
Un alt aspect important este slaba memorializare a trecutului comunist. Prima și cea mai importantă inițiativă în acest sens a fost una privată, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de la Sighetu Marmației, realizat de Fundația Academia Civică. Statul român, în prima fază, a fost ostil unor asemenea inițiative. Ulterior au apărut și alte proiecte, private sau publice, în diferite regiuni ale țării, de amenajare a unor spații muzeale care ilustrează diverse aspecte ale comunismului românesc. Unele dintre ele au fost finalizate, altele au rămas doar la stadiul de intenție. Muzeele generale de istorie, din marile orașe sau din reședințele de județ, sunt în continuare deficitare la acest capitol.
Putem spune că România are o memorie istorică fragilă și fragmentată. Sunt puține momente care să ne adune fără controverse. Sărbătorile naționale sunt adesea tribalizate, moștenind modul de exprimare, accentuat festivist, dinainte de 1989. În plus, unele instituții nu s-au desprins cu adevărat de propriul trecut, ceea ce nu contribuie la consolidarea încrederii cetățenilor în structurile statului. O memorie comună într-o societate democratică se poate construi doar în jurul unor momente și valori care să-i reprezinte pe toți.
La stimularea nostalgiei au contribuit și diverse produse culturale și ideologice din perioada comunistă. Mă refer la filmele artistice cu tematică istorică, din așa-numita „epopee cinematografică națională”, sau la cele cu subiect polițist, în care eroii erau comuniști ilegaliști, susținători ai acestora ori milițieni și securiști care apărau „cuceririle revoluționare”. De asemenea, producțiile cinematografice despre viața cotidiană de dinainte de 1989, difuzate pe diferite canale media, reluau, cu puține excepții, vocabularul și imaginarul politic specifice epocii.
Produsele alimentare sau de uz casnic din perioada comunistă au fost reintroduse pe piață cu campanii publicitare care speculează nostalgia consumatorilor după tinerețea pierdută. Au apărut și website-uri sau pagini de social media dedicate perioadei comuniste. Unele au o abordare critică, dar altele promovează deschis o perspectivă nostalgică. Comentariile multora dintre cei care sunt activi pe aceste rețele reflectă nu doar dorul de trecutul personal, ci adesea și o valorizare explicită a regimului totalitar.
Mulți dintre concetățenii noștri sunt cu siguranță nemulțumiți de realitățile actuale. Nu avem motive să ne îndoim că în destule cazuri motivele lor sunt întemeiate. Cu toții avem nemulțumiri legate de modul în care se comportă politicienii, de funcționarea instituțiilor, de administrarea bunurilor publice. Există însă o diferență majoră. În vreme ce unii dintre noi consideră că aceste neajunsuri pot fi eliminate sau cel puțin reduse într-un sistem politic democratic, alții preferă să se reîntoarcă în trecut, considerând că în sistemul totalitar era mai bine. Această percepție este, desigur, o iluzie.
Nostalgia a devenit în ultimii ani o temă de divizare în cadrul democrației liberale din România. Exploatată de grupuri extremiste, inclusiv de partide, ea este folosită pentru a submina încrederea în instituțiile democratice, în apartenența României la lumea occidentală, în particular la Uniunea Europeană și la NATO. În paralel, sunt promovați candidați „suveraniști”.
De când războiul dus de Federația Rusă împotriva Ucrainei s-a generalizat, a devenit vizibilă în întreaga Europă central-estică o creștere a propagandei care idealizează perioada de dinainte de 1989. Asistăm la un fel de „internațională nostalgică”, în care sunt promovate teme pentru „viața sigură, sănătoasă și fericită” din timpul comunismului. Imagini și texte identice, doar traduse în limbile locale, circulă pe rețelele sociale din Bulgaria, România, Slovacia, Polonia etc. Totuși, această campanie propagandistică nu poate acoperi realitatea mai profundă, și anume responsabilitatea internă pentru menținerea și alimentarea acestor închipuiri.
Presshub: Care sunt miturile din perioada comunistă care considerați că alimentează această perspectivă pozitivă față de regimul totalitar?
Dorin Dobrincu: Miturile perioadei comuniste, vehiculate intens în societatea românească, acoperă o gamă largă de teme. Printre cele mai frecvente se numără: egalitatea socială și meritocrația, educația, ordinea și siguranța publică, valorizarea muncii, accesul garantat la locuințe, imaginea liderului competent și protector, industrializarea și economia înfloritoare, plata datoriei externe, independența și respectul internațional al României. Le voi analiza pe rând.
Egalitatea socială și meritocrația. În perioada comunistă s-au făcut eforturi oficiale pentru a crea impresia că egalitatea socială era o realitate, că toți aveau aceleași drepturi și condiții de trai. În realitate, inegalitățile erau evidente, deși ascunse de discursul oficial. Nomenclatura – formată din membri de partid cu funcții importante în partid și instituții, de la cele de forță la cele de propagandă, în întreprinderi industriale, comerciale și agricole – se bucura de privilegii inaccesibile oamenilor obișnuiți. Exista și mai jos o întreagă armată de favorizați, cu oameni influenți la nivel comunitar, pentru că de regulă gestionau bunuri rare, iar adesea erau aroganți și abuzivi. Oamenii competenți erau cooptați pentru a crește legitimitatea partidului, condiția fiind, frecvent, obținerea carnetului de partid. Cei care nu erau parte a sistemului de privilegii, directe sau indirecte, practic nu contau decât ca forță de muncă slab plătită.
Educația. Impresia multora dintre concetățenii noștri este că educația din perioada comunistă era foarte ridicată, incomparabilă cu cea de astăzi. De fapt, lucrurile nu stau deloc așa. Regimul comunist a luat la începuturi unele măsuri privind reducerea analfabetismului, însă a construit practic pe ceea ce se realizase în deceniile anterioare. Comuniștii au discriminat dur categorii sociale întregi, în mod special în primele sale două decenii de existență, dar nu numai. Au fost și unele acumulări cantitative. La sfârșitul anilor ‘70, s-a trecut de la o majoritate a liceelor teoretice la o predominanță a liceelor tehnice. Investițiile în școli au fost ulterior mai degrabă reduse, în mod deosebit în mediul rural, școlile erau supraaglomerate, se învăța în schimburi, curentul electric se întrerupea, la fel ca și în locuințe, sălile de clasă erau neîncălzite în toiul iernii. Sunt de reținut și ponderea extrem de scăzută a învățământului universitar, ideologizarea omniprezentă, folosirea elevilor și studenților la „practica agricolă”, în fapt o formă de a obține o forță de muncă ieftină sau gratuită. Școala era văzută atunci, poate mai mult ca acum, ca o posibilitate de promovare socială, cam singura existentă, însă doar ea nu garanta reușita. Societatea nu era liberă, economia se subordona partidului-stat, care controla distribuirea resurselor.
Ordinea și siguranța publică. Auzim frecvent că înainte de 1989 domneau ordinea și siguranța. Trebuie să avem în vedere, în primul rând, că regimul comunist pretindea că societatea pe care o construia reducea motivele de violență și de fapte antisociale. Documentele, inclusivi statisticile ne arată că realitatea era exact pe dos. În al doilea rând, despre violența domestică, furturi și alte fapte considerate antisociale se discuta în spațiul public atât cât permiteau autoritățile, în condițiile inexistenței presei libere.
Valorizarea muncii. Regimul comunist a insistat pe faptul că toți locuitorii trebuiau să lucreze, să aibă un loc de muncă. Multe activități erau prost plătite și cel mai adesea se desfășurau în condiții dificile. Ideea întâlnită între nostalgici că toți aveau un loc stabil de muncă este contrazisă de realitate. Mulți oameni erau angajați de fapt în munci sezoniere, la fel cum lucrau și membrii cooperativelor agricole de producție. Țăranii aveau venituri foarte mici, bani foarte puțini, iar produsele primite s-au redus în ritm accelerat în anii ‘80. În industrie, șomajul a devenit în ultimul deceniu al regimului o realitate resimțită brutal, deși era camuflat sub eufemisme, cum ar fi „lipsă material”, ceea ce împiedica desfășurarea activității, implicit afectând brutal veniturile oamenilor.
Accesul garantat la locuințe. Mutarea unui număr foarte mare de oameni din mediul rural în cel urban, în condițiile industrializării, a dus la o nevoie în creștere de locuințe. La începuturi, mulți au fost înghesuiți în casele confiscate de la vechii proprietari, preluate – în anumite zone – de la evreii sau germanii care emigrau, alții au fost cazați în locuințe temporare (barăci). Ulterior s-au ridicat blocuri cu apartamente, de regulă de dimensiuni mici sau foarte mici, puține fiind de dimensiuni mai mari, acestea din urmă rezervate îndeosebi celor favorizați prin pozițiile deținute în sistem. Celorlalți le erau acordate locuințe pe baza unor criterii care țineau de evaluarea loialității, numărul de membri ai familiei etc. Cei mai mulți stăteau cu chirie în aceste apartamente. Puțini au reușit să-și construiască locuințe proprietate personală în orașe. În privința locuitorilor din sate, aceștia nu au primit nimic de la stat, nici sub comunism, nici după prăbușirea acestuia.
Imaginea liderului competent și protector. Înainte de 1989, propaganda vorbea despre perioada în care România fusese condusă de Nicolae Ceaușescu ca despre „epoca de aur”. În postcomunism unii l-au considerat un lider măreț, fără egal în contemporaneitate. Proiecția nostalgică a unora nu poate ascunde faptul că acest lider comunist, care a reușit să urce în ierarhia unui sistem totalitar, era de fapt incompetent. Viclean și oportunist, Ceaușescu a știut să-și crească puterea și să instituie un exacerbat cult personalității. Însă nu voia și nu putea să înțeleagă complexitatea lumii moderne, iar sistemul său de valori era cel al unui dictator dogmatic, interesat doar de menținerea la putere în cadrele pe care le cunoștea.
Industrializarea și economia înfloritoare. Dezvoltarea fără precedent a țării, în mod special industrializarea, constituie un mit complex privitor la perioada comunistă. După obținerea totală a puterii politice, comuniștii au naționalizat industria, pădurile, treptat au restrâns până la cvasidispariție meseriile manuale exercitate independent. În același timp, au confiscat rămășițele marilor proprietăți agricole și au colectivizat – un eufemism pentru preluarea mascată – terenurile țăranilor. Nu au scăpat decât suprafețe reduse în zonele montane, considerate chiar de comuniști greu de lucrat. Însă marele pariu al comuniștilor români a fost industrializarea țării. S-a urmat modelul stalinist, investindu-se în industria grea, siderurgică, constructoare de mașini și chimică, energofage și poluante, cu materii prime în mare parte importate. Sistemul economic din România, asemeni celui din celelalte țări comuniste, a fost incapabil să țină pasul cu progresul științific și tehnologic occidental, inovația era insignifiantă în condițiile lipsei unei piețe libere. În acest fel, o mare parte din economia românească era falimentară în momentul prăbușirii comunismului, iar industria era formată mai degrabă din imense grămezi de beton, fier vechi și sticlă crăpată.
Plata datoriei externe. Se repetă adesea în spațiul public că Nicolae Ceaușescu a lăsat România „fără datorii” în 1989, ca și cum acesta ar fi fost un mare merit. În anii ‘60-‘70, statul român a contractat importante credite externe în vederea construirii de obiective industriale, a cumpărării de echipamente și licențe, beneficiind, în contextul Războiului Rece, de deschiderea Occidentului. S-a investit mult în special în industria siderurgică, petrochimică și constructoare de mașini. Însă repetatele crize ale petrolului și energiei, precum și criza siderurgică au afectat profund industriile conexe din România, bazate pe importarea unei mari părți din materia primă. Decizia de a plăti anticipat și integral datoria externă, una surprinzătoare și neuzuală, a avut consecințe grave asupra economiei și societății românești. Fabricile românești nu s-au mai putut retehnologiza, importurile au fost reduse, iar populația a fost supusă unor lipsuri și privațiuni ca în timp de război, cu raționalizarea strictă a bunurilor alimentare, cu întreruperea energiei electrice, termice și a apei calde în locuințe sau în instituții. Practic, societatea românească a fost sacrificată pentru o ambiție personală a unui dictator incompetent.
Independența și respectul internațional al României. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost ocupată de Armata Roșie, care a rămas direct aici până în 1958. Însă prin consecințe, mai importantă decât ocupația militară s-a dovedit schimbarea de regim politic, a instituțiilor, a alcătuirii sociale și a economiei după modelul din Uniunea Sovietică. România a fost o clonă a URSS, controlată de Partidul Comunist Român/Partidul Muncitoresc Român și cu instituțiile represive și ideologice copiate după cele sovietice. Gesturile de frondă pe care le-au făcut mai întâi Gheorghe Gheorghiu-Dej și apoi Nicolae Ceaușescu nu au schimbat realitatea subordonării ideologice și geopolitice față de Kremlin. România comunistă a încercat și parțial a reușit să facă pași în direcția normalizării relațiilor cu Vestul pentru că liderii de la București doreau să se autonomizeze, iar liderii occidentali urmăreau să adâncească fisurile din lagărul sovietic. De aceea au și fost posibile vizitele externe ale lui Ceaușescu la Paris, Londra, Washington și în alte țări occidentale, creșterea schimburilor economice și obținerea de credite pentru dezvoltare. Beneficiile de imagine pe care le obținuse țara, implicit liderul de la București, s-au făcut praf în anii ‘80, pe măsură ce viața populației se degrada, iar drepturile omului erau încălcate sistematic în România.
Presshub: Cum ați descrie acest comunism pe care îl admiră cetățenii României din 2025? Nu pare să fie un regim comunist pur și dur de factura marxist-leninistă, mai degrabă varianta național-comunismului promovat intens de Ceaușescu de la începutul anilor ’70 ai secolului trecut. Preluat și de extrema dreaptă actuală.
Dorin Dobrincu: Oamenii pot avea percepții diferite cu privire la trecutul recent, fie că au o experiență directă, pentru că au trăit atunci, fie că au auzit de la alții, au citit sau au văzut imagini, filme. Însă realitățile istorice se reconstituie pe baza unor surse diverse, care nu se destăinuie singure. Pentru a înțelege orice tip de sursă – documente, presă, mărturii, fotografii, filme etc. – este necesară încadrarea în contextul epocii, stabilirea emitentului, de văzut de ce a fost realizat acel material, de pus în relație cu alte fapte, iar peste toate este nevoie de spirit critic.
Cei mai mulți dintre contemporanii noștri își aduc aminte de perioada comunismului târziu, adică de regimul lui Nicolae Ceaușescu. Asta ține în primul rând de biografie și de memoria selectivă. Cei care, spre exemplu, aveau 18 ani în 1965, adică erau la momentul majoratului când Ceaușescu a devenit liderul PCR, erau născuți în 1947. Astăzi cei care fac parte din această generație au aproape 80 de ani, iar numărul lor este redus. Prin această trimitere la generații vreau să transmit ideea că oamenii care astăzi au amintiri directe din alte perioade, din cea anterioară comunismului și din cea a lui Gheorghiu-Dej, sunt mult mai puțini decât erau în urmă cu o generație.
După instalarea în mod brutal în România, imediat după Al Doilea Război Mondial, regimul comunist a pus în practică tot ceea ce stalinismul stabilise ca practică de guvernare în deceniile anterioare în Uniunea Sovietică. Libertatea de opinie a fost interzisă, au fost distruse pluralismul politic – renăscut după dictaturile carlistă și antonesciană, inclusiv în interstițiul legionar – și ordinea socială anterioară, au fost remodelate instituțiile, teroarea a fost folosită ca instrument de guvernare, pusă în practică de partidul unic, poliția politică și sistemul de justiție, adversarii politici și cei declarați „dușmani ai poporului” pe criterii de clasă au fost arestați, trecuți prin procese cu sentințe stabilite în afara sălilor de judecată, condamnați la diferite termene de detenție, unii au fost uciși. De asemenea, au fost confiscate mijloacele de producție, inclusiv pământul de la țărani, introduși cu forța în colhozuri, învățământul, cultura și arta au fost subordonate scopurilor ideologice ale regimului, cultele religioase au fost strict controlate, unele interzise. Această primă etapă din istoria comunismului românesc ajuns la putere se suprapune peste anii în care funcția supremă în partidul-stat, în mod formal sau informal, a fost deținută de Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Încă de la sfârșitul perioadei Gheorghiu-Dej avuseseră loc unele mutații ideologice, regimul încercând să câștige legitimitate în fața societății. După deceniile anterioare de teroare deschisă, în care remodelase instituțiile statului și societatea, în care populația fusese supusă unui control strict, o mare parte a ei fiind înregimentată, regimul și-a permis o relaxare de fațadă. Fără a renunța la stalinism, care a rămas o marcă până la sfârșit, comuniștii români au recuperat anumite elemente din naționalismul românesc interbelic, inclusiv în formele sale radicale. Această tendință a continuat și a ajuns la paroxism sub Nicolae Ceaușescu.
Național–comunismul – cum este numit acest hibrid ideologic – a oferit un anume suport popular regimului comunist. Inclusiv unii dintre cei care aveau idei ultranaționaliste dinainte de instalarea regimului comunist au fost seduși de această orientare, după cum ne dezvăluie sursele din epocă. Mai important însă, pe termen lung, a fost că mulți dintre cei formați în anii ‘60-‘80 au aderat la noul melanj ideologic. Implicațiile s-au văzut inclusiv după 1989, se văd și astăzi, când au apărut partide cu ideologie amestecată, în care ultranaționalismul interbelic s-a întâlnit cu național-comunismul și cu diverse influențe contextuale.
Presshub: 39.5% dintre respondenți au spus că perioada comunistă din istoria României îi interesează foarte puțin. În același timp, peste 67% spun că au suficiente cunoștințe despre perioada comunistă. Iar în final, ne lovește statistica de 55.8% dintre români care consideră regimul un lucru bun pentru România. Cum se face că oamenii se pot considera concomitent dezinteresați, informați și apreciatori față de un regim criminal?
Dorin Dobrincu: Această aparentă contradicție – în care oameni care nu sunt interesați declară totuși că știu suficient, iar apoi își exprimă aprecierea față de un regim criminal, cum a fost cel comunist – are câteva explicații. Este vorba, în primul rând, de existența unei memorii istorice fragmentare, construită adesea nu pe înțelegere critică, ci pe experiențe personale idealizate, pe povești transmise în familie, pe produsele culturale ale epocii și pe nostalgia unei tinereți pierdute. În al doilea rând, impresia de a ști suficient despre comunism nu este în mod necesar legată de o cunoaștere reală sau structurată, ci reflectă mai degrabă o familiaritate superficială, întărită de clișee și mituri.
Totodată, lipsa unui cadru educațional coerent privind istoria comunismului a lăsat loc golurilor de memorie și interpretărilor convenabile. Ignoranța este rareori recunoscută ca atare, mulți confundă convingerea cu cunoașterea, ceea ce face ca un sentiment fals de informare să se consolideze. Acest fenomen, dublat de propaganda online și de distorsionările mediatice, face ca regimul comunist să fie considerat de unii drept „bun”, fără luarea în calcul a dimensiunilor represiunii, a îndoctrinării, a lipsurilor materiale sau a izolării internaționale.
Nu trebuie să trecem cu vederea că societatea românească actuală este una în care valorile democratice coexistă cu tentația autoritarismului, iar contradicții precum cele reflectate în sondaj nu sunt doar paradoxuri statistice, ci simptome ale unei rupturi de memorie și ale unei educații superficiale. Faptul că o parte semnificativă a populației nu vede nicio problemă în a fi, simultan, dezinteresată, aparent informată și favorabilă comunismului ar trebui să ne îngrijoreze. Pentru că în spatele acestor atitudini se află nu doar trecutul, ci și riscul ca acele grozăvii să se repete, într-o formă sau alta.
Presshub: Un alt rezultat spune foarte multe despre nemulțumirea față de clasa politică actuală. 65.1% dintre respondenți cred că era mai puțină corupție în comunism. Este întâmplător că populația pare să aibă mai multă încredere într-un fost regim totalitar decât într-unul democratic sau există o atracție mai profundă față de perioada comunistă?
Există în mod evident o legătură strânsă între nemulțumirea oamenilor față de starea actuală de lucruri, în primul rând față de politicieni, și nostalgia comunismului. Credința că era mai puțină corupție în comunism are parțial o bază faptică, dar în mare măsură se fundamentează pe prejudecata că acel sistem era echitabil. Realitatea este că regimul comunist nu era unul echitabil, chiar dacă clama asta. În frunte se afla un lider care avea o putere discreționară, căruia îi era dedicat un sufocant cult al personalității. Imediat sub acesta se afla nomenclatura, care era, după cum am amintit deja, o castă în care se intra doar pe baza devoțiunii absolute față de regim. Mai jos se aflau numeroși alți activiști și descurcăreți care aveau un rol în funcționarea întregului sistem.
Regimul comunist nu doar că nu a fost scutit de corupție, dar a ajuns să fie măcinat de acest flagel. În epocă se și spunea că există două PCR-uri, cel oficial – Partidul Comunist Român, respectiv cel informal – Pile, Cunoștințe și Relații. Angajările, promovările, repartiția la sfârșitul studiilor, acordarea de locuințe sau butelii de aragaz, asistența medicală, avantajele de diferite feluri, distribuirea produselor rare, de la cele de larg consum la alimente depindeau de ceea ce puteai da la schimb, de ceea ce ofereai celui care era într-o poziție de putere.
Concepția comunistă asupra proprietății publice – în epocă se folosea termenul de proprietate obștească – a dus la tratarea acesteia ca una de unde fiecare lua ceea ce putea. Plata redusă de care aveau parte muncitorii industriali și agricoli, inclusiv colectiviștii, a justificat adesea în ochii lor însușirea bunurilor publice fie pentru uzul propriu, fie pentru introducerea lor pe piața neagră. Această corupție de bază ținea practic ca într-o plasă întreaga societate. Însă era vorba și de corupția în care erau implicați șefii, atât la partid, cât și în întreprinderile industriale și comerciale, ca și în agricultură.
Falsificarea datelor devenise o practică generalizată în perioada ceaușistă, în care erau angrenați cei cu importante funcții de conducere. De la uzine la cooperative agricole de producție, rapoartele oficiale reflectau adesea o realitate fabricată. Această formă de corupție era cunoscută la toate nivelurile, însă era rareori sancționată, devenind parte a mecanismului de conservare a unei aparente stabilități.
Presshub: Raportul reflectă și „eșecurile prezentului” – inegalități sociale, instabilitate economică și lipsa unei perspective optimiste pentru viitor, după cum spune Remus Ștefureac. Persoanele cele mai fragile sunt și cele mai nostalgice după perioada comunistă. Libertatea este mai puțin valoroasă decât siguranța zilei de mâine? Acesta este și punctul vulnerabil al democrațiilor liberale, oricum în retragere în toată lumea?
Dorin Dobrincu: Libertatea nu este un dat firesc sau garantat în istorie, ci un drept câștigat adesea cu mari sacrificii, care nu poate fi menținut fără implicarea activă și conștientă a celor care beneficiază de ea. Este important de reținut că libertatea politică modernă este strâns legată de democrație, alcătuind un sistem care necesită nu doar reguli, ci și responsabilitate civică și funcționarea corectă a instituțiilor.
Când percepția cetățenilor este că statul este capturat de grupuri privilegiate, că politicienii și birocrații nu își îndeplinesc obligațiile, iar instituțiile funcționează defectuos, terenul devine fertil pentru creșterea extremismului. În aceste condiții, democrațiile liberale se șubrezesc. Dacă aceste percepții se bazează pe realități obiective, atunci putem vorbi despre începutul unor crize profunde care amenință însăși supraviețuirea democrației.
Pentru menținerea și consolidarea libertății într-o societate democratică este nevoie de cetățeni implicați, de o cultură a asocierii civice, de partide politice responsabile, precum și de instituții care să își îndeplinească în mod real atribuțiile, asigurând buna guvernare, respectarea legii și crearea unui cadru în care indivizii să se simtă în siguranță și să poată prospera. În acest mod se construiește solidaritatea socială. În lipsa unei educații adecvate și a unei culturi solide a libertății și democrației, aceste valori fundamentale vor rămâne fragile, expuse la atacurile celor care le contestă, grupuri și organizații extremiste, lideri populiști, state autoritare sau totalitare.
Presshub: V-au surprins rezultatele sondajului INSCOP? De ce da sau de ce nu?
Dorin Dobrincu: Nu, nu m-au surprins aceste rezultate. Mă ocup de istoria comunismului de o viață și urmăresc cu atenție modul în care se raportează oamenii la acest trecut. Avem date care urmăresc evoluția atitudinilor față comunism încă din anii ’90, iar de la jumătatea anilor 2000 există sondaje sistematice. Nostalgia pentru comunism a existat încă de la începutul tranziției, deși la cote destul de scăzute. Era de înțeles, de vreme ce sentimentul general declarat, nu neapărat onest, în momentul prăbușirii ceaușismului fusese de distanțare de comunism. În timp, însă, aprecierea regimului comunist a crescut constant, astăzi ajungând majoritar.
Există mai multe explicații pentru această situație. În primul rând, nu am avut o despărțire neechivocă și la timp de regimul comunist și de instituțiile sale. Clasa politică postdecembristă a fost dominată multă vreme de foști activiști și propagandiști comuniști, care au asigurat o continuitate nefericită între regimul comunist și cel postcomunist. În al doilea rând, au lipsit politicile memoriale coerente, susținute pe termen lung. Resursele pentru cercetare și pentru educație istorică au fost limitate, iar diverse instituții publice și-au neglijat atribuțiile. În al treilea rând, percepția larg răspândită este că actualul sistem politic este dominat de interese personale și ineficient, ceea ce face ca regimul comunist să pară, în ochii multora, ca unul mai preocupat de binele public și mai eficient. Pe de altă parte, aș preciza că nici societatea în ansamblul său nu a stat mai bine, vechile complicități în raport cu regimul comunist fiind extinse și profunde. Valul de nostalgie a comunismului este legat de creșterea mișcărilor extremiste în ultimii ani și este exploatat de grupuri ideologice și politice, precum și de state ostile democrației liberale.
Privind spre viitor, nu putem decât să constatăm că, în absența unor măsuri ferme și consecvente, tendințele relevate de acest sondaj se vor adânci. Dacă instituțiile vor continua să se raporteze ambiguu la trecutul comunist, dacă educația istorică va rămâne periferică, iar discursul public va fi dominat de relativizări, mistificări și complicități tacite, nu doar că nostalgia după dictatură nu va dispărea, ci va deveni un element structural al imaginarului colectiv. Pericolul real nu este doar recuperarea simbolică a comunismului, ci normalizarea autoritarismului, a cinismului politic și a pasivității civice. Într-un astfel de climat, democrația devine o formă fără fond, iar trecutul riscă să ne înghită viitorul.
Citește și: Pe ce cheltuie SGG peste 1 miliard de lei în acest an
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Sursa foto: Inquam Photos / Eduard Vinatoru)
