În ianuarie 2026, un eveniment cu semnificație strategică pentru securitatea Mării Negre a trecut complet neobservat în spațiul public. Forțele Navale Române au predat conducerea grupului operativ pentru combaterea minelor marine din Marea Neagră (MCM BS TG – Mine Countermeasures Black Sea Task Group) Forțelor Navale Turcești în cadrul unei ceremonii miliare care a avut loc în Istanbul, în portul Umuryeri.
Grupul operativ pentru combaterea minelor marine din Marea Neagră este o inițiativă comună a României, Turciei și Bulgariei, lansată pentru a contracara minele rezultate din războiul din Ucraina. Grupul a fost creat pentru a răspunde oricărui risc major reprezentat de minele marine deviate ce pot afecta infrastructura energetică, rutele comerciale, dar și navigația civilă.
Minele marine – problemă de securitate regională
Apariția formatului trilateral de deminare are un motiv direct: minele marine ce pluteau în derivă ca o consecință a războiul declarat de Federația Rusă împotriva Ucrainei. Aceste mine marine erau folosite pentru a apăra coastele ucrainene, dar și pentru controlul accesului maritim de către Rusiei atunci când a inițiat blocada asupra porturilor ucrainene de la Marea Neagră în 2022. În timp, o dată cu progresul războiul aceste mine au devenit rapid o amenințare ce avea să depășească cadrul conflictului.
Citește și: Minele, bomba ecologică din Marea Neagră
Minele marine aflate în derivă, desprinse de sistemul lor de ancorare și mai târziu purtate de curenți, au ajuns în apele regionale ale României, Turciei și Bulgariei. Riscul reprezentat de acestea nu este unul abstract. Acestea pun în pericol navigația comercială și porturile maritime extrem de importante pentru economia unui stat, infrastructura energetică offshore și chiar cablurile submarine și conductele de gaze.
Într-o mare esențială pentru exporturile de cereale, energie și bunuri, orice incident poate avea efecte economice și de mediu majore. În acest context, combaterea minelor a devenit o problemă de siguranță publică și economică, nu doar una militară.
Citește și: Minele marine din Marea Neagră, o bombă ecologică cu ceas (II) – PRESShub
Acordul trilateral ce avea să pună în funcțiune Grupul Operativ de combatere a minelor marine din Marea Neagră a fost agreat la finalul anului 2023 și a început să functioneze la începutul anului 2024. Acest acord este bazat pe un mandat de acțiune strict tehnic și defensiv, care să țină cele trei state la distanță de o implicare directă în curentul război.
Convenția de la Montreux și constrângerile prezenței NATO
Pentru a înțelege acest acord trilateral și de ce este relevant pentru securitatea regională, trebuie înțeles contextul mai larg în care este poziționată Marea Neagră după începerea războiului din februarie 2022. Conflictul a reflecta dorința Rusiei de a deține controlul în totalitate a apelor regionale ale Ucrainei, dorind să limiteze cât mai mult accesul statului ucrainean la o posibilă fereastră de experturi pentru menținerea economiei.
Aplicarea convenției de la Montreux de către Turcia a dus la limitarea accesului navelor militare în spațiul Mării Negre ce a rezultat în prezența limitată a forțelor navale NATO.
Marea Neagră a devenit, din punct de vedere militar, un spațiu în mare măsură „închis”, în care securitatea a revenit aproape exclusiv statelor litorale. În urma acestei decizii, prezența unei umbrele navale consistentă, reprezentată de către forțele NATO, România, Bulgaria și Turcia au fost nevoite să găsească soluții pentru problemele sale.
Trilaterala de deminare este rezultatul acestui context. Ea este in primul rând prima cooperare navală regională funcțională după dispariția BlackSeaFor.
BlackSeaFor sau the Black Sea Naval Cooperation Task group, a fost o forță navală creată în 2001 și avea ca scop cooperarea dintre statele litorale ale Mării Negre. Scopul acestei inițiative a fost de a consolida încrederea și interoperabilitatea între Rusia, Ucraina, România, Turcia și Bulgaria. Funcționarea politică acestui acord a fost grav afectată în primul rând de conflictul dintre Federația Rusă și Georgia din 2008, dar „paralizarea” completă și practică a venit o data cu anexarea Crimeii în 2014, deoarece cooperare a devenit imposibilă într-un context în care doi dintre membrii sunt într-un conflict nedeclarat până în 2022 când avea să înceapă războiul.
Astfel, grupul operativ pentru combaterea minelor este prima inițiativă trilaterală de acest tip din istoria recentă a Mării Negre întrucât reprezintă un mecanism care funcționează în afara structurilor NATO, dar fără a le contrazice.
Strategia UE pentru Marea Neagră – obiective și premise
Strategia UE pentru Marea Neagră va trebui să integreze și Turcia și Ucraina, într-un fel sau altul. Documentul vorbește despre nevoia conectivitate, securitate, reziliență și coordonare regională, dar rămâne vag în privința instrumentelor concrete și a raportului de forțe din teren. În acest context, Președinta Ursula von der Leyena a declarat: „Un rol activ al Uniunii Europene este esențial în promovarea securității și a păcii în regiunea Mării Negre, în special în contextul războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei”. Mai mult de atât, importanța României și Bulgariei este subliniată, ele fiind singurele state litorale din UE la Marea Neagră. Cu toate acestea, pot apărea limitări determinate de diferențele de capacitate. Cele două state pornesc de la niveluri diferite de infrastructură, investiții și priorități. Fără un angajament financiar substanțial și constant din partea UE, conceptul riscă să se transforme într-un cadru birocratic fără impact real.
O primă problemă este cea de securitate. NATO este constrâns de Convenția Montreux și de riscul escaladării cu Rusia. Strategia UE vorbește despre „complementaritate cu NATO”, dar nu explică cum poate UE juca un rol autonom într-un spațiu atât de restrictiv. Mai mult de atât, dat fiind că Turcia este un stat NATO, dar nu face parte din Uniunea Europeană, iar Ucraina nu face parte nici din UE, nici din NATO, orice hub va trebui să integreze cu timpul o series de norme și arhitecturi regionale variabile.
A doua problemă este cea a geopoliticii regionale. Orice proiect de cooperare în Marea Neagră nu poate funcționa fără Turcia, dar includerea Turciei ridică alte dileme politice. Orice arhitectură regională care ocolește Ankara este nerealistă. Trilateralul de deminare funcționează tocmai pentru că este tehnic, limitat și lipsit de ambiții structurale. Un hub european, în schimb, ar presupune coordonare politică, priorități comune și o viziune pe termen lung, elemente ce sunt mult mai greu de armonizat.
Între soluții punctuale și arhitecturi ambițioase în Marea Neagră
Schimbarea comenzii grupului de deminare către Turcia nu este o știre despre „cedare” sau „repoziționare strategică”. Este o rutină într-un mecanism care, prin simpla sa existență, marchează o schimbare rară în dinamica Mării Negre. Ea arată o politică externă orientată spre reducerea riscurilor, cooperare regională și evitarea escaladării. Într-un spațiu în care simbolurile contează aproape la fel de mult ca forța militară, România pare să fi ales un tip de conducere discret.
(Sursa foto: Forțele Navale Române)
Articol scris de Raisa Ormenisan
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului 2eu.brussels, o inițiativă a Euronium.Brussels, în parteneriat cu PRESShub, dedicată explicării modului în care legislația europeană influențează economia, companiile, societatea și cetățenii.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
