În ultimul său roman, Camping (2025), Lavinia Braniște pornește de la propria istorie de familie pentru a spune o poveste despre ce înseamnă să pleci la muncă în străinătate și să rămâi între două lumi. Am vorbit cu ea despre cum a apărut ideea romanului, despre fricile și speranțele celor care muncesc departe de casă, dar și despre felul în care, uneori, acasă, povestea migrației e spusă mai frumos decât e în realitate.
Născută în 1983 la Brăila, Lavinia Braniște a debutat în 2006 cu poezii și a continuat cu volume de proză scurtă și romane. Primul său roman, Interior zero (Polirom, 2016), a fost tradus în mai multe limbi și adaptat pentru scenă și film. Romanul Sonia ridică mâna (Polirom, 2019) a fost distins cu mai multe premii literare și tradus în germană, urmând să apară și în spaniolă. A publicat și Mă găsești când vrei (2021), poemul în proză Pază umană (2024). Scrie literatură pentru copii, având serii și albume ilustrate apreciate, unele incluse în catalogul White Ravens. De asemenea, a colaborat cu teatrul și filmul, semnând scenarii premiate.
PRESShub: În Camping, expui povestea unei femei care, la începutul anilor 2000, își lasă fiul de 4 ani în grija bunicului pentru a pleca să muncească în Spania. Deși intenționa să stea doar trei luni, ajunge să rămână acolo timp de 20 de ani. Ce te-a determinat să scrii această poveste?
Lavinia Braniște: E prima mea carte pentru care m-a inspirat cel mai mult un loc (și apoi personajele sau poveștile). Vine dintr-o situație de familie, mama mea a lucrat multă vreme în Spania, printre altele și într-un camping de la malul mării. Eu o vizitam în fiecare an și m-am atașat de locul acela și mi-am dorit să-l fixez cumva într-o carte. E cel mai senzorial dintre romanele mele și primul în care m-am aventurat să descriu în amănunt peisaje, de aici și de acolo, oarecum în oglindă.
PRESShub: Tu însăți ai relatat că te-ai gândit, în 2007, să emigrezi în Spania, acolo unde mama ta locuia deja. Cum a apărut gândul emigrării și cum te-ai hotărât să rămâi, totuși, în România?
Lavinia Braniște: În 2007 mi-am terminat studiile, era anul aderării noastre la UE, când se deschideau granițele. Foarte mulți colegi din generația mea au plecat atunci, era firesc să te gândești la plecare, mai ales că unii dintre noi avuseseră experiența unor burse Erasmus. Doar că nu toate meseriile erau potrivite pentru o emigrare de succes, ca să zic așa. Una e să fii medic sau programator și alta e să fii filolog. Mai ales că eu am fost (și sunt în continuare) foarte pasionată de domeniul meu. Orizontul profesional era foarte îngust, am stat acolo o vreme și apoi m-am întors. Au mai trecut apoi niște ani buni până m-am obișnuit cu gândul că cel mai bine mi-ar fi aici.
PRESShub: Într-unul dintre romanele tale, Sonia ridică mâna, un personaj, afirmă că atunci când scrii, «trebuie să te coste» pentru a fi credibil, referindu-se la faptul că autorul trebuie să scrie pornind de la propriile trăiri și experiențe, transpunându-le în personajele sale. Este acesta și propriul tău crez, ca scriitor?
Lavinia Braniște: E o afirmație care e supusă dezbaterii în roman, cu o oarecare ironie, dacă-mi amintesc bine. E un crez pe care l-am auzit la mai multe ateliere de scenaristică sau dramaturgie, de-asta l-am remarcat. Deși scriu în general pe teme aproape de experiența mea de viață, nu cred totuși că asta e rețeta câștigătoare. Fiecare scriitor are propriile resurse și metode și-și poate găsi calea către cititori în foarte multe feluri.
PRESShub: Sofia, eroina romanului „Camping”, este un personaj muncit de frici – frici generate de condiția de imigrant în Spania: inițial, frica de a nu fi prinsă că muncește la negru, mai apoi, frica de a vorbi o spaniolă aproximativă și de a fi discriminată, frica de a nu se putea pensiona la timp din cauza necunoașterii chestiunilor birocratice etc. În toate aceste frici se recunosc, cel mai probabil, mulți imigranți. Documentându-te pentru această carte, ai avut impresia că oamenii sunt lăsați fără un sprijin instituțional când vine vorba de cunoașterea drepturilor lor în țările în care ajung?
Lavinia Braniște: Probabil că cei plecați înainte de 2007, care au stat la început ilegal, s-au și temut să contacteze autoritățile și apoi, după intrarea în legalitate, au continuat la fel, fără nicio relație cu reprezentanții statului român. Dar eu nu am cercetat riguros tema sprijinului instituțional în diaspora, cartea mea e o operă de ficțiune, nu un studiu de sociologie, nici măcar un reportaj. Vorbind despre acest roman în ultimele luni, am tot fost pusă în situația de a generaliza tot felul de lucruri despre migrație. Sunt patru milioane de români peste hotare, fiecare cu povestea sa, care poveste la rândul ei într-un fel e simțită pe interior și poate altfel împărtășită altora.
PRESShub: Absența părinților din viața copiilor este adesea compensată prin cadouri sau prin bani. Să vă mai trimit niște bani? este o întrebare recurentă în carte. Până la ce punct pot banii suplini absența părinților?
Lavinia Braniște: E o întrebare complicată. Poate sunt unii care se bucură să plece de acasă și cei rămași se bucură că au scăpat de aceia, nu știu, e și asta o variantă, am auzit-o. De cele mai multe ori probabil că e invers, cu durere, dor, vinovăție și celelalte. Într-o lume ideală, familiile ar sta la un loc și s-ar iubi necondiționat, și prin familie mă refer la toate variantele posibile de comuniune între oameni, nu doar la legăturile de sânge.
PRESShub: După 20 de ani petrecuți în străinătate, Sofia reușește cu greu să-i cumpere fiului ei, din România, un apartament. Acesta vinde apartamentul, investește banii în bitcoin și îi pierde rapid, risipind, fără remușcări, munca de 20 de ani a mamei. Este un final ușor tragic, dar și grotesc, în același timp, al cărții. Ai vrut să transmiți un mesaj anume prin acest sfârșit?
Lavinia Braniște: M-am gândit la ce înseamnă succes sau eșec în cazul unui om cu o poveste ca a Sofiei. Și la cât de relative pot fi aceste noțiuni. Dacă Robert n-ar fi risipit banii de apartament, ea și-ar fi atins scopul, anii petrecuți de ea în străinătate ar fi fost o realizare. Dar așa, realizarea devine brusc eșec.
PRESShub: Sentimentul alienării, dar și al poziționării între două lumi, fără a aparține pe deplin niciuneia, este o altă temă pe care o abordezi în carte. Care crezi că este originea acestui sentiment? Ar putea o mai bună integrare în țara gazdă sau reintegrare în țara de origine diminua acest sentiment?
Lavinia Braniște: Cred că e un sentiment care apare automat atunci când petreci mai mult timp într-un loc străin. L-am avut și eu, îl țin minte, e derutant. Nu știu cât durează până trece sau dacă trece vreodată. Din nou, cred că fiecare caz are particularitățile sale și mai cred și că unii oameni nu spun până la capăt tot ce simt, de multe ori acasă povestea de migrație e zugrăvită în linii mai pozitive decât e în realitate.
PRESShub: Anul acesta, în contextul alegerilor prezidențiale, s-a pus din nou problema alegerii între două opțiuni: pro-Europa sau pro-Rusia. Când, în 2007, România a intrat în Uniunea Europeană, pentru mulți români acest pas a însemnat împlinirea unui ideal politic – acela de a călători liber și de a fi mai aproape de Occident. Totuși, ulterior, Europa a ajuns să însemne, pentru mulți, o Europă a aeroporturilor, a migrației, a înstrăinării și a muncii de jos. Cât de mult crezi că s-a reflectat această realitate (pe care tu o documentezi în Camping) în opțiunile de vot ale românilor din acest an?
Lavinia Braniște: Dacă m-ai fi întrebat, de exemplu, cum a votat Sofia în cei douăzeci de ani petrecuți departe de România, ți-aș fi răspuns că poate era genul care nu vota deloc, nici în alegerile de acolo, nici în cele de aici. Eu, pe de altă parte, la turul prezidențial anulat la finalul anului trecut, am făcut un calcul dubios – pentru că simțeam că nu mă reprezintă nimeni, dar în același timp, ca cetățean, mi se părea important să votez. Luăm decizii emoționale, ne sucim de la tur la altul, mai ales când suntem obosiți și deznădăjduiți (și eu în viața mea de adult în România nu cred că am fost vreodată altfel).
Cred că ce ne lipsește e să ne organizăm altfel și să ne implicăm mai mult la nivel micro, în comunitatea sau în breasla noastră, acolo unde putem avea impact.
În schimb căutăm eroi salvatori (și carismatici), cu răspunsuri foarte simple la probleme foarte complexe. Cât despre ascensiunea mișcărilor extremiste, cred că suntem cu toții în aceeași oală, și noi, și diaspora, și e ceva ce are de-a face mai puțin cu Europa și mai mult cu cinismul și cruzimea cu care se împart resursele acestei lumi.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
