Într-un colț de cartier care încă își păstrează aerul burghez al unui Bruxelles despre care migranții care îl populează nu știu nimic se află un supermarket oriental. Mare, amenajat ca un supermarché, plin cu produse care nu se găsesc decât în comunitățile care nu reușesc să se desprindă de mâncarea copilăriei, de accentul matern și de obiceiurile cu care au venit ei sau părinții lor în colorata capitală a Europei unite. Pe lângă produsele care atrag minoritarii unei societăți cosmopolite care aproape șterge ideea de minoritar, magazinul e o replică de Lego a unui imperiu demult apus. Turci, est-europeni, arabi și oricine altcineva care a mâncat vreodată murături, sumak sau dulciuri înecate în sirop de zahăr se amestecă fără vreun stres regresiv pe care Balcanii să-l fi lăsat în amintirile inconștiente cu care au aterizat la Bruxelles. Magazinul e turcesc, cel mai probabil, poate fi și arabesc, dar pentru un est-european modern diferențele sunt minime. Desigur, o astfel de confuzie ar putea genera nervozitate și iritare. Dar să recunoaștem că astfel de etichete se aplică în stânga și-n dreapta, fără vreo discriminare. Minim 90% din planetă habar n-are că București și Budapesta sunt două orașe diferite, din două țări care n-au nimic în comun, cu excepția unor milioane de oameni care se consideră de altă naționalitate decât țara în care sunt și care împart o istorie comună de o mie sau de două mii de ani, depinde ce naționalist întrebi.
Așa că e lipsit de importanță cine a deschis magazinul pentru analiza noastră despre cine a îndrăznit să ne interzică să sărbătorim Crăciunul ca niște buni creștini ce suntem. Înainte de a intra în detalii, e suficient să spunem că magazinul era plin de ghirlande și că, la intrare, trona un pom de Crăciun în toată regula, suficient cât să-l confuzeze pe orice drept-credincios care nu se poate abține să se întrebe în ce crede persoana de lângă el.
Și aici începe comedia, cu partea ei serioasă.
Pentru că, dacă „Bruxelles-ul a interzis Crăciunul”, cineva a uitat să trimită circulara la supermarketurile din cartier și la primăria Bruxelles-ului, care descrie pe site „Winter Wonders” ca incluzând explicit un „Christmas market” și un brad de Crăciun în Grand-Place. Ca să nu mai vorbim de miile de chalet-uri din toate orașele europene, împodobite festiv și vânzând de toate, de la vin fiert și vafe, gogoși sau smoutenballen cu zahăr pudră până la toate formele de cârnați inventate vreodată. Și totuși, legenda persistă. Nu doar persistă, ci revine anual, ca o colindă cântată de cineva care nu știe versurile, dar e hotărât să fie supărat.
Să facem, pe scurt, o anatomie a acestei legende și o taxonomie a „hoților de Crăciun”, pentru ca, în cel mai sherlockholmistic mod posibil, să vedem cine sunt cei doisprezece care ne-au furat Crăciunul.
Cum au încercat eurocrații din Berlaymont să interzică Crăciunul
Legenda aceasta este bimotor, alimentată de două surse care nu dau greș niciodată când e vorba să fabrice o informație falsă mai glamouroasă decât cea reală. Pe de o parte, motorul mic și înecăcios, dar real, al birocrației care nu verifică de două ori o idee și crede că lumea se poate adapta la orice cadru, oricât de prost ar fi acesta asamblat. Pe de altă parte, motorul pe combustie care duduie și poluează sub o pojghiță strălucitoare: industria media. Între cele două, aproape orice se poate transforma într-un setup de război civilizațional.
Sâmburele administrativ este o hârtie scrisă ca pentru oameni care nu trăiesc printre oameni, un ghid intern care nu înțelege că, în Europa, în decembrie, cuvintele au greutate și nu pot fi mutate de pe un raft pe altul ca niște conserve. În 2021, Comisia Europeană a publicat un set de recomandări interne de „comunicare incluzivă” care sugerau, printre altele, să fie preferate formule precum „holiday season” sau „holiday period” în loc de „Christmas period” în anumite contexte. Helena Dalli, comisar pentru egalitate pe vremurile acelea, o fi crezut că face un act de mare deschidere culturală și că o așteaptă un covor roșu la intrarea în galeria politicienilor care știu cum se face o volută narativă pentru a deveni celebri. Doar că nu a fost să fie.
Scandalul a început în Italia, unde mai mulți politicieni din partidul lui Silvio Berlusconi, în frunte cu fostul președinte al Parlamentului European, Antonio Tajani, au criticat dur propunerea. Și, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în dispută a intrat și Vaticanul, de unde secretarul de stat al Sfântului Scaun, cardinalul Pietro Parolin, a vorbit despre „cancellation of our roots, the Christian dimension of our Europe”.
Sub presiunea publică, propunerea a fost retrasă, comisara și-a cerut scuze, iar tabăra ofuscată a celebrat victoria ca pe una istorică, comparabilă doar cu cea a Sfântului Gheorghe în fața balaurului. Execuția însă fusese deja suficientă pentru a aprinde instantaneu un nou mit negativ despre Bruxelles, iar furtuna din paharul cu apă a rămas sedimentată în mitologia eurocraților fără credință.
Motorul industriei de interpretare completează tabloul. Rețelele sociale, politicienii care au nevoie de o sperietoare la fiecare sezon și o parte din presă care știe că „interdicția” vinde, în timp ce „recomandarea internă retrasă” doarme pe raft, pun constant paie pe foc. Nu orice e criticabil e apocaliptic, dar fără hiperbola de tip „acum sau niciodată” nu faci vizualizări. Din momentul în care cineva a scris „cancel Christmas”, povestea a devenit reciclabilă și va exista atât timp cât va exista Crăciunul propriu-zis. O scoți în fiecare an, o traduci în fiecare limbă, o servești cu indignare proaspătă, iar publicul, obosit și grăbit, are sentimentul că a mai auzit colindul acesta, deci sigur e adevărat. Faptul că, după patru ani, încă se rostogolește aceeași afirmație spune totul despre cât de bine funcționează mecanismul.
Adevărul este, dacă mai contează adevărul, că nu a existat și nu există o politică a Uniunii Europene care să „interzică Crăciunul”. Există însă destule momente de stângăcie instituțională, destul limbaj de lemn și suficient apetit pentru război cultural încât să se producă, an de an, aceeași poveste, exact atunci când oamenii sunt cei mai sensibili la simboluri și cei mai leneși la verificare. Scoasă din ambalajul emoțional și pusă pe masă, povestea este banală.
Consumeriștii sau cum a ajuns Baby Jesus în Excelul trimestrului IV
Dacă există un suspect care nu se mai ascunde de ani buni, acesta este consumerismul, singurul „hoț de Crăciun” care nici măcar nu neagă fapta. În această versiune a legendei, Crăciunul nu a fost interzis, ci transformat în trimestrul patru, un Q4 cu beteală, luminițe LED și obiective de vânzări. Adventul nu mai e timp de așteptare, ci de conversie. Bradul devine suport de campanie, colindul jingle, iar Moș Crăciun, un KPI ambulant. Nimeni nu vorbește despre conspirații, e suficient să te uiți în inbox, unde, încă din noiembrie, Crăciunul vine sub forma unui „last chance offer”.
Mecanismul este banal și tocmai de aceea eficient. Black Friday se prelungește organic până pe 24 decembrie, presiunea socială transformă cadoul din gest într-o obligație, iar lipsa lui într-o mică vină morală. „Dacă iubești, cumperi” devine axioma sezonului. Probele sunt peste tot și sunt greu de contestat: volume record de publicitate, creșteri ale cheltuielilor gospodăriilor, anxietate financiară mascată în bucurie festivă. Aici nu e nevoie de dezinformare sofisticată, realitatea e suficient de vizibilă. Crăciunul nu dispare, dar se mută pe raft, cu etichetă de preț și termen limită.
Și totuși, ironia este că această acuzație este la rândul ei incompletă. Comercializarea Crăciunului nu este un produs al capitalismului digital, ci un proces vechi de peste un secol. Istoricii culturali arată că, încă din secolul al XIX-lea, odată cu urbanizarea și apariția marilor magazine, Crăciunul a devenit o sărbătoare a consumului ritualizat. Oamenii nu au abandonat sensul, l-au ambalat. Bradul din vitrină și bradul din sufragerie coexistă. Ritualul nu dispare pentru că există reclame, ci supraviețuiește în ciuda lor. Dacă cineva „a furat” Crăciunul, atunci trebuie să admitem că l-a furat cu acordul nostru, în rate și cu bon fiscal.
Privit de aproape, Crăciunul nu este nici paradisul pierdut din reclamele nostalgice, nici distopia consumeristă din discursurile indignate. Cercetarea arată mai degrabă o ambivalență structurală: oamenii critică comercializarea, dar participă activ la ea, uneori cu o luciditate obosită. Pentru adulți, Crăciunul nu mai e magie, ci proiect. Liste, programări, curățenie, calcule, compromisuri. Un ritual care cere muncă, timp și energie emoțională, sub presiunea unei așteptări colective de a „ieși bine”. Tocmai această tensiune face ca sărbătoarea să fie simultan iubită și epuizantă, celebrată și detestată.
În acest decor, cadoul și gesturile asociate lui nu sunt simple obiecte sau tradiții golite de sens, ci instrumente fragile de negociere socială. Cât dai, cui dai, când dai și ce dai devin întrebări cu miză simbolică. Greșelile se plătesc prin rușine, tensiuni sau mici fracturi de statut. La fel, comportamentele aparent banale, mesele comune, vizitele, statul la povești sau joaca cu copiii capătă o densitate socială neobișnuită atunci când sunt comprimate în câteva zile. Crăciunul funcționează astfel ca o scenă intens iluminată în care relațiile, ierarhiile și identitățile sunt expuse, testate și reevaluate. Comercializarea nu anulează acest mecanism, ci îi oferă decorul. Iar fragilitatea sensului explică de ce Crăciunul este atât de ușor de instrumentalizat și atât de greu de „furat” cu adevărat.
Crăciunul furat din greșeală, cu aviz de la HR
Dacă ar fi să dăm un chip birocratic ideii că „ne-a fost furat Crăciunul”, acesta ar purta badge de acces, ar scrie e-mailuri în bullet points și ar începe fiecare mesaj cu „Dear all”. În această variantă a poveștii, vinovatul nu este Bruxelles-ul abstract, ci corporația concretă, cu departamentul ei de HR, care ar fi decis, într-un exces de prudență, că „Crăciun fericit” este o formulă riscantă. De aici până la concluzia că nu mai ai voie să spui Crăciun a fost un drum foarte scurt, parcurs cu viteză maximă pe rețelele sociale.
Mecanismul este, din nou, banal și perfect birocratic. Pentru a evita plângeri, neînțelegeri sau scandaluri inutile, companiile mari standardizează limbajul. Apar template-uri, ghiduri interne, formule „safe” care pot fi trimise tuturor fără a declanșa alarme juridice sau reputaționale. „Happy Holidays” nu înlocuiește „Merry Christmas” ca dogmă ideologică, ci ca default operațional, exact așa cum „Dear customer” îl înlocuiește pe „Stimate domnule Popescu”. Când această logică iese din intranet și ajunge sub formă de screenshot pe Facebook, devine instant dovada că „nu mai avem voie”.
Ironia este că aceste documente interne sunt aproape întotdeauna recomandări, nu interdicții. Nimeni nu te dă afară pentru că ai spus „Crăciun fericit” colegului de birou. Dar într-o lume a e-mailurilor colective și a comunicării standardizate, ce nu este recomandat pare, pentru mulți, deja interzis. HR-ul nu șterge tradiții, ci încearcă să reducă riscuri. Problema este că, în acest proces, produce exact genul de limbaj plat, lipsit de context, care alimentează nostalgia și suspiciunea. Crăciunul nu dispare din corporație, dar devine opțional, discret și, paradoxal, mult mai politic decât ar fi fost dacă era lăsat în pace.
Cu Crăciunul la tribunal
Dacă birocratul corporatist lucrează cu template-uri, secularistul lucrează cu principii, iar aici povestea devine mai rigidă și mai serioasă. În această versiune a „Crăciunului furat”, vinovatul nu mai este piața sau HR-ul, ci statul care, în numele neutralității, ar fi decis că ieslea nu mai are ce căuta în primărie, că simbolurile religioase trebuie ținute la distanță și că spațiul public trebuie curățat de semnele unei credințe majoritare. Nu e o conspirație, ci un conflict de filozofii politice vechi de peste un secol, care reapare cu o regularitate suspect de festivă, fix în decembrie, când emoția bate manualul de drept constituțional.
Mecanismul este juridic și, tocmai de aceea, greu de explicat în titluri scurte. Laicismul nu se aplică prin sloganuri, ci prin litigii, decizii administrative și jurisprudență, adesea locale și uneori contradictorii. Un primar pune o iesle în holul primăriei „pentru că e tradiție”, un cetățean contestă gestul „pentru că statul trebuie să fie neutru”, iar instanța analizează contextul, intenția, amplasarea și publicul. Exact asta s-a întâmplat în Franța, unde, în 2016, s-a clarificat că instalarea unei crèche de Noël într-o clădire publică nu este, prin definiție, interzisă, dar este legală doar dacă are un caracter cultural, artistic sau festiv și nu unul de prozelitism religios. Pe scurt: depinde. O soluție juridic rezonabilă și perfect inutilă pentru rețelele sociale, unde „depinde” se traduce instantaneu prin „au scos Crăciunul din primării”.
Ironia este că, de atunci, controversa nu s-a încheiat, ci s-a ritualizat. În fiecare an apar cazuri locale în care primari insistă să instaleze crèches în primării, uneori tocmai pentru a provoca reacții, iar prefecturile sau instanțele sunt chemate din nou să arbitreze același conflict. Episoadele nu sunt despre dispariția Crăciunului, ci despre testarea limitelor laicismului. Multe sisteme juridice europene fac exact distincția pe care mitul o ignoră: între simbolul religios ca act de prozelitism și simbolul religios ca element cultural sau patrimonial. Ieslea poate fi permisă într-un context festiv și interzisă în altul, fără ca asta să însemne un război împotriva Crăciunului. Dar nuanța nu se vinde bine. Laicismul cere explicații, iar Crăciunul cere emoție. Între cele două, povestea simplă câștigă aproape de fiecare dată, iar secularistul rămâne, în imaginarul colectiv, funcționarul sever care a luat pruncul din iesle și l-a trimis la arhivă.
Atentate, bariere și vina colectivă
Dacă secularistul lucrează cu principii și judecătorul cu jurisprudență, migrantul lucrează, în această poveste, ca simbolul perfect al fricii contemporane. În această variantă a Crăciunului furat, vinovatul nu mai este o instituție, ci „ei”. O prezență vagă, rareori numită precis, care ar fi reușit performanța să transforme o sărbătoare bimilenară într-un exercițiu de autocenzură colectivă. „Din cauza lor” nu mai avem voie colinde, brad sau cuvântul Crăciun. Narațiunea nu se hrănește din politici publice, ci dintr-un amestec de anxietate identitară și memorie traumatică, adunată din episoade reale, dar reinterpretate până la deformare.
Există, desigur, fapte care alimentează frica. Atacul de la piața de Crăciun de la Breitscheidplatz, Berlin, în 2016, comis de Anis Amri, sau atentatul de la Strasbourg, în 2018, unde un jihadist francez a deschis focul în apropierea pieței de Crăciun, au devenit repere fixe în imaginarul european. Ele sunt invocate reflex, an de an, ca dovadă că „nu mai e sigur”, că „nu mai e voie”, că „nu mai e Crăciun ca înainte”. Faptul că aceste atacuri sunt opera unor indivizi izolați, cunoscuți serviciilor de securitate, nu a „migranților” ca grup, se pierde rapid în traducerea emoțională. Trauma reală este reciclată într-o explicație generală, simplă și greșită.
De aici pornește mecanismul dezinformării. Un episod tragic și izolat este generalizat până devine regulă. Apoi este combinat cu decizii administrative prudente: mai multă securitate în piețe, bariere, controale, poliție vizibilă. Rezultatul este reinterpretat cultural: „au pus garduri, deci Crăciunul e sub asediu”. În această logică, nu mai contează că măsurile sunt luate împotriva riscurilor teroriste, nu împotriva tradițiilor. Imaginea barierei devine simbol, iar simbolul bate contextul.
Ironia, documentată constant în cercetările despre migrație și dezinformare, este că în marea majoritate a cazurilor nu există cereri explicite din partea minorităților religioase pentru eliminarea simbolurilor creștine. Colindele nu sunt scoase pentru că cineva a cerut asta, ci pentru că cineva a anticipat conflictul. Bradul nu dispare pentru că „deranjează”, ci pentru că o instituție a decis că e mai sigur să nu explice nimic. Migrația devine astfel țap ispășitor pentru frica majorității, pentru trauma nerezolvată a atentatelor și pentru un reflex birocratic de evitare a riscului. Crăciunul nu este furat de cei veniți din altă parte. Este pus sub cheie, preventiv, de o societate care nu mai știe să distingă între securitate, simbol și vină colectivă.
Tradiții contestate și copilării în dispută
Dacă migrantul devine simbolul fricii, activistul antirasism devine simbolul pierderii. În această versiune a poveștii, Crăciunul nu este atacat din exterior, ci „modificat din interior”, de oameni care ar fi decis că tradițiile copilăriei trebuie corectate, adaptate sau, în cel mai rău caz, rescrise. Acuzația este formulată aproape invariabil la plural și cu nostalgie: „ne schimbă copilăria”, „nu mai e ca pe vremuri”, „ne iau tradițiile una câte una”. Nu e vorba doar de Crăciun, ci de o anxietate mai largă legată de continuitate, de ideea că ceva ce părea imuabil a intrat brusc într-o negociere publică.
Mecanismul este vizibil și, spre deosebire de alte capitole, nu este imaginar. Campanii civice, dezbateri publice, presiune asupra televiziunilor, municipalităților și sponsorilor au produs schimbări concrete. Cazul cel mai des invocat este cel al personajului Zwarte Piet din Țările de Jos și Belgia, unde critica legată de blackface și stereotipuri rasiale a dus, treptat, la înlocuirea acestuia cu variante precum „sooty Piet”, cu urme de funingine pe față, explicate narativ ca rezultat al coborârii pe horn, nu ca trăsătură rasială. Pentru unii, aceasta este dovada că activismul „a câștigat” și a început să curețe tradițiile cu radiera morală. Pentru alții, este o ajustare necesară într-o societate care nu mai arată ca acum o sută de ani.
Conflictul real nu este însă despre furt, ci despre memorie culturală și identitate. Nu dispare Crăciunul, nu dispar sărbătorile, nu dispare bucuria. Dispare, eventual, un simbol considerat ofensator de o parte a societății și apărat cu îndârjire de alta tocmai pentru că a fost mereu „acolo”. Antirasismul nu anulează ritualul, ci îl obligă să se explice, iar explicațiile dor. În acest punct, Crăciunul devine scenă pentru o dezbatere mai profundă: cine decide ce este tradiție, cine are dreptul să o schimbe și cât din copilăria noastră este patrimoniu intangibil și cât este, de fapt, produsul unei epoci care nu mai există.
Ținta simbolică a elitelor invizibile
Dacă birocratul este suspectul accidental, migrantul simbolul fricii, iar activistul antirasism purtătorul vinovăției morale, „globaliștii” și „elitele culturale” devin, în această mitologie, arhitecții. În versiunea lor, Crăciunul nu este doar atacat sau ajustat, ci vizat strategic, ca parte a unui proiect coerent de diluare a națiunii, a familiei și a religiei. Nimic nu este întâmplător, nimic nu este local, totul face parte dintr-un plan. Această explicație are un avantaj major: este suficient de elastică pentru a absorbi orice disconfort social și suficient de vagă pentru a nu putea fi infirmată ușor.
Mecanismul este cel clasic al narațiunilor „noi vs. ei”. „Noi”, cei ancorați în tradiție, identitate și memorie, și „ei”, o elită cosmopolită, mobilă, educată, care nu mai are nevoie de Crăciun pentru că nu mai are nevoie de rădăcini. Aici nu mai vorbim despre ghiduri interne sau decizii locale, ci despre colaje virale, liste de „interdicții” reciclate anual, citate scoase din context și puse sub poze cu steaguri europene sau clădiri de sticlă. Proba nu este documentul, ci sentimentul că „se întâmplă ceva”. În această logică, absența dovezilor devine dovadă: dacă nu vezi politica scrisă, înseamnă că e ascunsă.
Un exemplu revelator vine din Spania, unde disputa aparent banală dintre „Feliz Navidad” și „Felices fiestas” a fost transformată într-un front de bătălie culturală. Stânga este acuzată că evită deliberat cuvântul „Navidad” pentru a dilua identitatea creștină, în timp ce dreapta este acuzată că importă artificial modelul american al „war on Christmas” într-un context care nu l-a avut niciodată în mod organic. Diferența de formulare, adesea administrativă sau stilistică, este citită conspirativ, ca semn al unei strategii culturale coordonate.
Contra-argumentul, oricât de plictisitor ar suna, este și cel mai solid: lipsește aproape întotdeauna o politică verificabilă. Nu există documente, legi sau directive care să susțină ideea unui proiect organizat de „anulare” a Crăciunului. „Globalismul” funcționează aici ca un container narativ în care pot fi turnate frici legate de migrație, secularizare, capitalism cultural sau pierderea controlului. Crăciunul nu este furat de o elită invizibilă, ci folosit ca simbol total, suficient de încărcat emoțional pentru a da formă oricărei nemulțumiri care nu și-a găsit încă un nume precis.
Economia indignării și sărbătoarea virală
Dacă „globaliștii” sunt arhitecții invizibili, platformele sunt difuzoarele. În această versiune a poveștii, Crăciunul nu este furat, ci monetizat prin scandal. Nu dispare, ci este trecut printr-un filtru care privilegiază indignarea în detrimentul contextului. Orice episod marginal devine probă, orice nuanță devine trădare, orice recomandare internă se transformă în „interdicție”. Platformele sunt acuzate că au transformat decembrie într-un sezon de conflict permanent, în care liniștea nu performează, iar explicația calmă este penalizată de algoritm ca fiind plictisitoare.
Mecanismul este tehnic, dar efectul este emoțional. Sistemele de recomandare favorizează conținutul care stârnește reacții rapide, furie, teamă sau ironie, și îl împing în față exact pe acela care confirmă o suspiciune deja existentă. „Ragebait”-ul funcționează impecabil: titluri care sugerează interdicții fără a le numi, clipuri scoase din context, postări identice traduse în mai multe limbi și publicate sincron. Când vezi aceeași poveste în română, spaniolă, germană și franceză, impresia nu este de manipulare, ci de confirmare: „dacă apare peste tot, sigur e adevărat”. Așa se construiește realitatea paralelă a Crăciunului sub asediu.
Contra-argumentul este, din nou, incomod pentru cei care caută un vinovat clar. Tehnologia nu inventează anxietățile, le scalează. Algoritmii nu creează frica de pierdere a identității, dar o fac constantă și profitabilă. Soluția nu este întoarcerea la un internet mitic care n-a existat niciodată, ci un amestec de design responsabil și educație media: frâne la amplificarea automată, contexte atașate conținutului și un public mai puțin dispus să confunde viralitatea cu adevărul. Altfel spus, Crăciunul nu este distrus de platforme, ci reciclat anual într-o formă care aduce clickuri. Iar asta spune mai multe despre economia atenției decât despre sărbătoare.
Când gardul face mai mult zgomot decât bradul
Dacă platformele transformă indignarea în trafic, aparatul de securitate transformă riscul în decor. În această versiune a Crăciunului furat, vinovatul nu mai este o ideologie sau o intenție culturală, ci o stare permanentă de alertă. Barierele metalice, controalele de bagaje, patrulele vizibile și vehiculele parcate strategic în jurul piețelor sunt citite ca semn că sărbătoarea a fost „militarizată”. Nu mai intri într-o piață de Crăciun, intri într-un perimetru. Nu mai vii la colinde, vii „sub protecție”. Pentru mulți, aceasta este dovada că ceva esențial s-a pierdut, chiar dacă nimeni nu a interzis nimic.
Mecanismul este vizual și funcționează aproape automat. O barieră arată ca o interdicție chiar și atunci când este doar un filtru. Un control de rucsac seamănă cu o suspiciune colectivă chiar și atunci când este aplicat tuturor. În fiecare decembrie circulă aceleași imagini cu piețe „îngrădite”, scoase din context sau reciclate din alți ani și alte orașe, prezentate drept dovada că „se închid piețele de Crăciun” sau că „nu mai e voie să te aduni”. Fotografia bate explicația, iar simbolul bate realitatea: gardul devine mai important decât faptul că, dincolo de el, se vinde vin fiert, se cântă colinde și se fac selfie-uri.
Extinderea narațiunii merge și mai departe. Măsurile de securitate, introduse ca răspuns la atentate reale din trecut, sunt reinterpretate ca politică culturală. Se face confuzie între prevenție și mesaj, între gestionarea riscului și intenția de a descuraja viața publică. Orice ajustare temporară este citită ca o tendință ireversibilă, orice măsură locală devine semn al unei Europe „închise”. De aici până la concluzia că „Crăciunul e sub asediu” nu mai e decât un pas emoțional, perfect compatibil cu anxietățile deja existente.
Contra-argumentul rămâne însă același și, tocmai de aceea, greu de digerat: măsurile de securitate nu sunt interdicții culturale. Ele nu vizează simboluri, ci scenarii. Nu „închid” piețele, ci le fac accesibile în condiții considerate acceptabile de autorități. Exagerările apar atunci când imaginile sunt rupte de context și folosite ca dovadă a unei intenții care nu există. Crăciunul nu este confiscat de securitate, ci trăit într-o Europă care a învățat, uneori prea dureros, să-și gestioneze spațiile publice. Iar dacă atmosfera pare schimbată, nu este pentru că sărbătoarea a fost interzisă, ci pentru că frica a devenit parte din peisaj, la fel de prezentă ca luminițele.
Crăciunul ca armă informațională
Dacă toate celelalte capitole pot fi explicate prin frică, stângăcie sau conflict cultural autentic, aici intrăm într-o zonă mult mai rece: cinismul calculat. În această ultimă versiune a Crăciunului furat, vinovații nu mai sunt simbolici, ci operaționali. Actori de dezinformare care știu exact ce fac și, mai ales, când fac. Decembrie este sezonul ideal. Oamenii sunt obosiți, emoționali, ancorați în simboluri și mai puțin dispuși să verifice. Exact condițiile perfecte pentru a vinde ideea că „ni se ia ceva”. Nu contează dacă povestea este adevărată, contează dacă prinde.
Mecanismul este recurent și aproape industrial. Aceleași narațiuni reapar an de an, cu ajustări minore: „Occidentul își abandonează tradițiile”, „creștinismul este scos din spațiul public”, „musulmanii dictează ce avem voie să sărbătorim”. La acestea se adaugă falsuri punctuale, ușor de distribuit și greu de demontat emoțional, construite din jumătăți de adevăr și detalii tehnice reinterpretate ideologic. Un caz devenit clasic este cel potrivit căruia, în Suedia, luminile de Crăciun ar fi fost interzise pentru a nu ofensa musulmanii. Povestea circulă de ani buni, reapare periodic, este tradusă în mai multe limbi și prezentată de fiecare dată ca o noutate alarmantă. Fact-checking-ul arată însă un tablou mult mai banal: decizii locale legate de siguranță, costuri, consum energetic sau reglementări administrative au fost smulse din context și transformate într-un atac cultural imaginar. Tocmai pentru că revine ciclic, cu aceeași structură emoțională, acest tip de narațiune a fost documentat și demontat în mod repetat.
Contra-argumentul este, și aici, devastator prin simplitatea lui. Când verifici sursa inițială, nu găsești religie, ci procedură. Nu găsești cereri ale minorităților, ci interpretări forțate. Nu găsești politici culturale, ci detalii tehnice transformate în simboluri. Dar scopul actorilor de dezinformare nu este să convingă pe termen lung, ci să erodeze încrederea, să creeze impresia că „ceva se întâmplă peste tot” și că instituțiile mint sau ascund adevărul. Crăciunul nu este ținta finală, ci vehiculul perfect: suficient de încărcat simbolic pentru a provoca reacție, suficient de repetitiv pentru a părea credibil și suficient de emoțional pentru a suspenda verificarea. În acest sens, Crăciunul nu este furat. Este exploatat. Iar exploatarea funcționează tocmai pentru că indignarea vine gata ambalată, la fel ca luminițele.
E liniște în Bruxelles. Nimeni nu uneltește în aceste zile să fure Crăciunul. La magazinul turcesc sclipesc luminițele, indiferente la războiul cultural pe care îl alimentează, fără să știe, cu fiecare aprindere. Acum câteva sute de ani, est-europenii băteau drumul Istanbulului cu daruri și peșcheșuri pentru Marele Sultan. Astăzi, imperiul de secole al sultanilor a dispărut, iar fostele provincii est-europene fac parte din cel mai ambițios proiect politic născut vreodată pe acest continent.
Strănepoții celor care umblau în caftane sunt europeni liniștiți, care bat drumul supermarketului pentru feta, kefir și murături, nu din nostalgie imperială, ci pentru că moștenirea unor vremuri pe care nu le-au trăit este, în primul rând, culinară. Inutil să mai spunem că fiecare imperiu se prăbușește, mai devreme sau mai târziu. Merită însă spus că o piață comună împrietenește mai multă lume decât bățoșenia nervoasă despre furtul unui simbol care trăiește mai viu ca niciodată în mintea fiecăruia dintre noi, nu într-un brad defrișat și ridicat cu pompă împotriva unor dușmani imaginari care, ciclic, ni se spune că ne strică bucuriile.
Crăciunul, de fapt, nu are nevoie să fie apărat. Nu stă în vitrinele primăriilor, nici în formularele de comunicare, nici în dezbaterile televizate despre cine are voie să spună ce. Stă exact acolo unde a stat mereu: în obișnuințe mărunte, în mese improvizate, în drumuri repetitive, în reflexe care nu se discută pentru că nu au nevoie de justificare. Când un simbol trebuie apărat zilnic pe Facebook, e deja semn că problema nu e simbolul, ci anxietatea celui care îl apără.
În Bruxelles și oriunde altundeva, Crăciunul nu se fură. Se consumă, se negociază, se ironizează, se repetă. Ca orice lucru viu. Iar faptul că el continuă să existe în ciuda tuturor celor care îl declară anual „sub asediu” spune ceva esențial despre reziliența lui. Nu e o sărbătoare fragilă, ci una care suportă proiecțiile noastre, frustrările noastre și chiar nevoia noastră periodică de a găsi un vinovat. Poate tocmai de aceea nu dispare niciodată. Pentru că, spre deosebire de imperii, Crăciunul nu are centru de comandă.
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului 2eu.brussels, o inițiativă a Euronium.Brussels, în parteneriat cu PRESShub, dedicată explicării modului în care legislația europeană influențează economia, companiile, societatea și cetățenii.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
