Adrian Lesenciuc (n.1975), doctor în științe militare și informații (2011) și în științele comunicării (2012), este profesor universitar la Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”, titular al disciplinelor Război informațional, Influența mass-media asupra sistemului de securitate și Amenințări hibride.
Coordonează panelul de Amenințări hibride al grupului de implementare EMILYO al Colegiului European de Securitate și Apărare, Bruxelles. A publicat numeroase studii în domeniul securității, cu accent pe amenințări hibride, cultură de securitate și reziliență societală, dintre care amintim volumul Războiul hibrid sau întoarcerea prin disimulare doctrinară la războiul absolut (2023) și articolele Nobody. The name behind informational blindness. The Russian information warfare in Ukraine (2025), Cultura de securitate – încercare de operaționalizare conceptuală pe coordonate constructiviste (2022), Societal resilience as intangible critical infrastructure (2024) și Societal resilience. Between resilience through education and resilience through war (2022), ultimul inclus în lista de core readings în cadrul Resilience Reference Curriculum elaborat de NATO.
Sabina Fati: Când a început Rusia un război informațional împotriva României? După intervenția în alegerile din SUA? Înaintea celor din Germania?
Adrian Lesenciuc: Ca profesor care a introdus în programele de studii universitare de master încă din 2011 disciplinele „Influența mass-media asupra sistemului de securitate” și „Război informațional” m-am întâlnit de nenumărate ori cu variante ale acestei întrebări care necesită anumite clarificări preliminare.
În primul rând, viziunea președintelui Vladimir Putin privitoare la Occident coincide cu viziunea unor oameni instruiți în școlile KGB/FSB, pentru care era necesară construirea unui adversar asupra căruia să fie îndreptate toate relele societății ruse. Din 2000, când a devenit președinte, interesul său de identificare a României cu Occidentul a fost în creștere constantă, iar acest fapt s-a datorat orientării occidentale a societății românești după 1990, chiar dacă nu suficient de explicite până în 2000, calității de jucător în dinamica securității regionale la Marea Neagră, mai ales prin rolul de tranzit și sprijin logistic pentru operații internaționale după 2000, dar și calității de stat membru NATO din 2004.
Dacă până în 2020 o pârghie importantă de acțiune în plan simbolic o constituia puterea pro-rusă de la Chișinău, după acest an Moldova și România au devenit ținte precise, explicite, directe. România a început să se așeze oficial pe poziții de adversitate în raport cu Federația Rusă politic din 2004, iar prin documentele strategice abia din 2010, când, conștientizând efectele războiului din Georgia, a atras atenția asupra revenirii la vechea stare de conflictualitate a blocurilor existente în perioada Războiului Rece: „Conflictul declanșat în vara anului 2008 între Federația Rusă și Georgia demonstrează faptul că, în lipsa unei atenții constante și a unei implicări de substanță din partea tuturor membrilor comunității euroatlantice, riscurile și amenințările pe care le consideram de domeniul trecutului vor reveni pe agenda noastră de securitate”.
Din păcate, acea Strategie națională de apărare pentru o Românie care garantează securitatea și prosperitatea generațiilor viitoare a fost respinsă de camerele reunite ale Parlamentului României, menținându-se în uz strategia anterioară, din 2007, „România Europeană, România Euroatlantică”, care milita pentru cooperarea strânsă cu Federația Rusă și cu celelalte state riverane Mării Negre în scopul instituționalizării Forumului regional pentru Dialog și Parteneriat.
Citește interviul integral în Deutsche Welle
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(FOTO: AGERPRES FOTO/EPA)
