Aparent, nimic în comun. Epoci și locuri diferite. Dar, întotdeauna, totul depinde de imaginație. Călătoriile culturale îți oferă această șansă. Și de ce să nu profiți? Faptele rămân fapte, dar imaginația poate lucra fără bariere geografice sau temporale.
În timpul călătoriei prilejuite de vizionarea premierei Don Giovanni de la Berlin (citește AICI), am asistat și la spectacolul Don Carlo, Deutsche Oper Berlin, debutul tenorului Johnatan Tetelman în rolul Don Carlo. Tetelman este căsătorit cu o româncă, motiv pentru care putem să-l considerăm pe jumătate român, și, dintr-o dată, am făcut și legăturile (sic!).
Don Carlo de G. Verdi, o montare brutalistă într-o interpretare dantelată
Istoric, personajele sunt reale. Drama simbolizează lupta dintre despotism și libertate. Elisabetta de Valois, aflată într-o idilă cu Don Carlo, află că va trebui să se mărite cu regele Filip al II-lea. Don Carlo este sfătuit/implorat de marchizul de Posa, prietenul său („Dio che nell’alma infondere”-acest duet e un imn închinat prieteniei și loialității față de credința în liberate), să plece în Țările de Jos pentru a reda libertatea popoarelor asuprite. Regele se opune.
Între timp, ca la orice palat, intrigile nu adorm niciodată. Prințesa de Eboli, ducele de Alba și Domingo, duhovnicul regelui, îl vânează pe Don Carlo și idila sa cu Elisabetta, fiecare din motive personale diferite. „Nu toata măreția ei (națiunea)/Pe libertate este-ntemeiată? / Si ce bogată-i ea prin libertate!”- Marchizul de Posa, devenit sfetnic al lui Filip, încearcă să îl convingă pe acesta să dea libertate poporului. În zadar. În final, își sacrifică propria viață pentru a-și salva prietenul de bănuielile care planau asupra lui. Filip își dă seama că Don Carlo și idealurile sale de libertate sunt o amenințare pentru el și îl dă pe acesta pe mâna Inchiziției.
Citește și: Bucharest Fashion Week a intrat în circuitul internațional al prezentărilor de modă
Din creația lui Verdi, Don Carlo este opera mea preferată. Deși, e cam greu să ai favorite când vine vorba de Verdi. Montarea lui Marco Arturo Marelli face în curând 15 ani. Pe scenă, spațiile se definesc prin joaca unor blocuri care simbolizează zidurile groase ale cetăților medievale și împreună cu luminile creează o atmosferă gotică, cu trucuri și efecte ce pun în valoare drama. Costumele au ținut linia stilistică în negru și gri cu accente de culoare. Am avut senzația că tot decorul mă apasă și da, era un scop în sine. Accentele dramatice s-au bazat pe clivajele culorilor contrastante și construcția acelor cadre cinematografice cu puterea de a-ți tăia respirația.
Plonjarea totală în atmosferă este, ca întotdeauna, realizată muzical. Iar la acest capitol, distribuția n-a dezamăgit cu nicio notă. La Berlin s-a prezentat versiunea în patru acte, în italiană.
Prezența pe afiș a lui Tetelman a fost determinantă, la care adaug și cunoștința noastră mai veche (Festivalul „George Enescu”) bas-baritonul Alex Esposito, regele Filip al II-lea. Pe Tetelman l-am ascultat prima dată live tot la DOB, în Francesca da Rimini de Riccardo Zandonai. Este comparat pe înalte cu Corelli, pe registru de medii cu Pavarotti. Nu știu, dar în mod cert, soundul metalic din înalte și strălucirea din celelalte registre fac interpretările sale de neuitat. Dacă mai adaug și prestația actoricească, în care intensitatea sa este unică, pot spune că l-am reîntâlnit pe Tetelman, de acum doi ani, când am ieșit năucă din sală, ca și acum.
Și nu doar pe motiv de Tetelman. Pentru că surprizele plăcute sunt normă la acest nivel!
Prima a fost baritonul Gihoon Kim în rolul lui Rodrigo. O voce fermă, o interpretare masculină credibilă, o chimie perfectă cu Don Carlo, un act 3 dominat de o interpretare magistrală. Puțin dezamăgită am fost chiar de Esposito, doar în prima parte, dar care, ca orice mare cântăreț, a știut să adauge și ajusteze toate cerințele vocale și interpretative ale unui personaj atât de complex.
Personajele feminine, au fost interpretate de Frederica Lombardi, Elisabetta, și Irene Roberts, Prințesa de Eboli. Lombardi mă convinsese din Donna Elvira, cu un an înainte, la Salzburg. Doar că acum, mi-aș fi dorit și puțin altceva. Rolul său a fost bine construit, interpretarea sa are culorile și nuanțele solicitate de acesta, totul filtrat printr-o prezență nobilă, cred, totuși, doar că mi-a lipsit puțin gravitatea și greutatea din medii, comparând cu emanația orbitoare din înalte. Supriza a fost mezzo soprana. Roberts a fost extraordinară la toate capitolele. Uau!
Alături de restul distribuției, corul perfect acordat și ancorat în tensiunea dramei și orchestra dirijată de Sir Donald Runnicles, cu o interpretare dramatică, plină de emoție, chiar dacă nu tot timpul perfectă, au fost ingredientele unei seri din cele care rămân în memoria afectivă mult timp de-acum încolo.
„Fiecare va fi fericit în felul său” (Frederic cel Mare)
După călătoria în Spania!!, revenirea în Germania, patria lui Schiller, autorul dramei care a stat la baza operei, la Berlin, mai exact, în apropiere, la Potsdam, într-un loc de poveste, nu e întâmplătoare. Complexul Sansoucci este extraordinar din toate punctele de vedere. Istoric, vizual, cultural. Sigur, cel mai cunoscut e palatul central, dar parcă parcul și via iau premiul cel mare.
Nu, n-am să încep să povestesc cu date, nume, speculații artistice despre ce am văzut. Rămân la părerea mea că totul este foarte personal. Nu contează câte cărți citești, câte școli/specializări faci, nu. Cognitiv și sentimental nu există decât experiența personală. În plus, vorbesc ca reprezentant al unei altfel de generații, cea care n-a avut acces, nu i s-a dat nimic mură-n gură. Poate că suntem mai sensibili. Mai încărcați. Noi, cei care am fost condamnați să ”călătorim” doar prin cărți, cu siguranță avem altă trăire. Aș spune că trăim la intensitate maximă și suntem recunoscători fiecărui minut petrecut astfel.
Așa că, mă rezum la câteva indicii.
În primul rând, nu este un loc pe care să îl poți vizita într-o singură zi. Iar dacă așa vrei să faci, singurul lucru pe care îl câștigi va fi o mare oboseală.
Pentru cei care obișnuiesc să viziteze palate/castele prin locurile frecventate, nu trebuie să-i îndemn eu, știu să le caute și singuri, pentru cei care, însă, nu le consideră o preocupare cool, ar fi un loc de unde ar putea să-și schimbe perspectiva vieții.
Depozitarele istoriei de zi cu zi, a evoluției, zicem noi, uneori în aceste palate, în general, simt că noi, acum, am involuat, căpătăm, cel puțin așa mi se întâmplă mie, noi abilități de a înțelege lumea. Lucrul care mi s-a părut întotdeauna cel mai important. Altfel, sigur, acum, tonele de fotografii pe care le poți face cu telefonul îți permit să-ți stochezi amintirile, dar când e ultima dată când v-ați uitat pe pozele din Spania/Franța/Anglia… de acum 10 ani? Cu toate acestea, cei care sistematic vizitează obiective, simt pe propria piele că, cumva, pricep mai multe, găsesc variante, explicații mai ușor decât înainte. Și asta doar pentru că, fără să-și dea seama, și-au asimilat și sedimentat experiențele altora. Cam ceea ce ar trebui să facă ceea ce numim generic cultură. „Cultura este ceea ce rămâne atunci când ai uitat totul”, nu-i așa?
Așadar, pentru cine vrea să-și crească valoarea adăugată (sic!), recomand trei zile minim. Poate o cazare în Potsdam ar ajuta, altfel, transportul în comun (Berlin-Park Sanssouci-Palate) este de excepție.
O imersiune, la propriu, în stilul baroc – rococo. Fără proiecții sau ochelari VR.
Începeți cu Palatul Nou. Mult mai mare, mai valoros, după mine, decât fratele mai faimos.
Primul pas, descărcarea aplicației. Telefonul și căștile din dotare au devenit indispensabile oricărui vizitator serios pentru o experiență completă. Conținutul nu acoperă fiecare metru pătrat, dar conține poveștile și amănuntele care îți ațâță curiozitatea. Din păcate, nu toate informațiile au suport audio, mai trebuie să și citești ceea ce amână puțin satisfacțiile. Plus că, îți dai seama că nici nu mai trebuie să imortalizezi ca prostu’ toate lucrurile pe lângă care treci. Le fotografiezi doar pe cele care îți întorc privirea sau au un mesaj, o referință. Eu, de exemplu, m-am surprins că am început să mă dau la kitchoșenii sau detalii care fac legătura cu lumea de astăzi. Un ex. Știți că pentru a face referire la mărimea paturilor se mai folosește formula „king size”. Ei bine, greșit. Paturile regilor erau, în primul rând, scurte. Exista teoria că trebuie să dormi în șezut pentru circulația sangvină!
La Palatul Sanssouci aș recomanda să începeți cu galeria de tablouri. Mai apoi, dacă nu vă blocați acolo, că, efectiv, ți se taie respirația, să continuați cu palatul. N-am să fac nici apologia frumuseții și importanței picturilor, există maeștrii expuși peste tot în lume, aici, însă, fără să exagerez, posibil, din conceptul aranjamentului, luminii, arhitecturii, în sine, am fost copleșită.
Cum am spus, n-o să arunc trei informații istorice sau cinci despre istoria artei, mi se pare jignitor de fiecare dată când văd asemenea lucruri.
Și să știți că nici în trei zile n-am reușit să acopăr totul. Dar voi mai reveni.
Insist doar cu modul de abordare pentru că văd că vechile obiceiuri de traversare bifă! cu două poze și un selfie persistă. Multum in parvo încă așteaptă să fie pusă în aplicare.
Până la planificarea vizitei, primele informații le puteți lua de AICI.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(sursa foto: Dana Cristescu)
