Dorian Galbinski este originar din Constanţa. S-a născut şi a trăit aici până când, în anii ’60, a emigrat, alături de familia sa, în Israel. Înscris de socrul său la un concurs pentru Secția română a BBC, după mai multe probe, ajunge, în decembrie 1970, acolo unde și-a construit cariera: în Marea Britanie, la BBC. Dă, așadar, Israelul pe Londra și se acomodează, din nou, la o altă lume. O lume pe care şi-o dorise enorm pentru că, aşa cum spune el, îi oferea libertatea la care visase mereu. În paralel, începe ceea ce avea să devină o bogată activitate de traducător și interpret, inclusiv pentru Curtea regală britanică și pentru mai multe guverne britanice. În 2021, retras la pensie, după o carieră de 38 de ani la microfonul BBC, sub numele Dorian Galor, Dorian Galbinski lansează, la Editura Humanitas, volumul său de memorii, „Viața trece ca un glonț. Memoriile unui reporter BBC”.
Un aspect important pentru cheia lecturii acestui volum de memorii este acela că din orice unghi am citi cartea și în orice perioadă din viața autorului ne-am situa, nu putem identifica nicăieri judecăți de valoare.
Dorian Galbinski nu judecă, nu dă verdicte, nu inițiază polemici inutile. Nici nu este resentimentar în raport cu trecutul. Din contră, mărturia sa – dezinvoltă și onestă – este tocmai un gest de mulțumire. De altfel, afirmă, la un moment dat: „Toată viața mea am fost conștient de bonusurile pe care mi le-a oferit soarta”.
„Viața trece ca un glonț. Memoriile unui reporter BBC” este nu doar un volum despre o carieră la BBC, nu doar o carte despre coordonatele istorice, geografice şi emoţionale în care l-a purtat viaţa pe autor, ci şi un omagiu adus prieteniei. Prieteniei care rezistă toată viața. Aceea care depășește problemele, timpul, distanţa.
În acest interviu, am vorbit cu Dorian Galbinski despre cum s-a născut volumul său de memorii, despre România anormală pe care a lăsat-o în urmă şi de care nu i-a fost niciodată dor, despre cum vede el astăzi BBC-ul, despre discursul lipsit de diplomaţie al lui Trump, despre războiul dintre Israel şi Gaza. Am discutat şi despre lipsa de umor a lui Ceauşescu.
Nu în cele din urmă, despre cum s-a definit viaţa lui în numele libertăţii şi despre oraşul său natal, Constanţa.
Ada CODĂU: Viața trece ca un glonț. Memoriile unui reporter BBC nu este doar o istorie a vremurilor, ci și o istorie emoțională, curajoasă și, în același timp, firească. Ce anume v-a determinat să scrieţi acest volum de memorii?
Dorian GALBINSKI: Ideea de a lăsa ceva familiei, pe care o aveam de 25 de ani, cam din jurul anului 2000. Voiam să las ceva, nu neapărat un volum de memorii. O mică istorie a familiei mele, de unde vin eu, pentru că eu sunt, în familia mea actuală, the odd man out, adică ăla care iese în relief. Toți sunt britanici, toți sunt englezi, numai eu sunt străin. Deci, am vrut să știe și ei de unde vine jumătate, 50% din ADN-ul lor. Dar tot amânam, ziceam lasă (n.r. o să scriu) când ies la pensie… Dar nu am avut niciodată răbdarea să stau jos și să mă apuc să scriu. După aceea, când s-a închis BBC-ul, am fost invitați la Ambasada Marii Britanii la București pentru o recepție, ca să ni se mulțumească pentru toți anii de programe, emisiuni și informări și așa mai departe. După recepție, ne-am dus mai mulți colegi din București și din Republica Moldova la un restaurant. Acolo m-au rugat să le povestesc din istoria BBC-ului în limba română, le-am povestit și, la un moment dat, un tânăr mi-a zis: Dorian, de ce nu-ţi scrii memoriile? Pentru că ai avea ce povesti. Ai trăit în România, în primii 20 de ani de viață, după aceea, ai fost în Israel, aproape 6 ani. Ai fost în armată, ai făcut Războiul de șase zile și, după aceea, la BBC, atâția ani. Am fost cel mai longeviv membru al secției române de la înființarea ei. Am lucrat la BBC 38 de ani, practic, aproape întreaga mea perioadă de activitate. Am zis că nu sunt eu un pește destul de mare ca să îmi scriu memoriile. Și am uitat. După aceea, au început și alți prieteni să mă împingă să scriu. Și în cele din urmă m-am apucat să scriu în urmă cu vreo 10 ani. Dar am scris doar câteva pagini. Le-am arătat prietenilor intimi, care au fost entuziasmaţi, deși eu nu eram. Și le-am abandonat. Le-am lăsat acolo. După doi ani, iarăși am mai scris câteva pagini și după aia a venit COVID. A venit pandemia și a trebuit să stăm în casă și pur și simplu eu, fiind un om foarte activ, m-am urcat pe pereți din cauza lipsei de activitate. Și am zis hai, să scriu acum! Și m-am apucat de scris. E interesant faptul că în momentul când m-am apucat să scriu au năvălit toate amintirile, se înghesuiau să vină în prima linie. Și mi-am dat seama că nu mă pot limita doar la mine și la familia mea, trebuie să povestesc și despre BBC. Trebuie să povestesc și cum a fost în armată, în Israel, și s-au lărgit orizonturile.
Am avut marele noroc să am un coleg și foarte bun prieten ca un fel de consilier intim: Mihai Vasilescu. La microfon, era cunoscut sub numele de Edgar Șelaru. Lucram împreună în sensul că eu scriam 10-15 pagini pe zi și a doua zi treceam cu el prin ce am scris și el îmi dădea sfaturi: aici ar trebui, poate, să zici așa, aici chiar vrei să spui chiar așa, pe șleau, nu vrei să lași să se înțeleagă?!?. Mi-a fost un ajutor imens, absolut imens.
Am terminat cartea, el era foarte entuziasmat, eu, iarăși, nu, și el mi-a zis: bun, să știi că nu poate să fie doar pentru familie, mulți ar fi interesați să citească. Trebuie să o trimitem în România la o editură. Aşa a luat naștere cartea.
După aceea, am tradus-o împreună cu băiatul meu în engleză, pentru că pentru ei era, inițial, cartea. Și am şi o versiune în engleză, am tipărit-o particular, 100 de volume, pentru cei din familie și prietenii de aici, care nu pot citi românește, nu înțeleg.
„Am părăsit o țară anormală şi am avut norocul să nu mai fiu acolo atunci când a venit Ceaușescu la putere”
Ada CODĂU : În cartea dumneavoastră spuneţi, la un moment dat: „Ce noroc am avut să pot părăsi România comunistă”. Aţi plecat rămânând, totuşi, profund ataşat de ea şi păstrând, măcar parţial, mentalităţi româneşti. Observată de la o distanţă care permite, probabil, o privire critică, în ce măsură credeţi că s-a vindecat România după căderea regimului comunist, în ce măsură a îmbrăţişat realmente valorile democratice?
Dorian GALBINSKI: Nu știu dacă am păstrat ceva din mentalitățile românești. Când am revenit, după 1989, în 1990, în august, cel mai bun prieten din Constanța, din copilărie, avocatul Radu Cârligel, mi-a spus, la un moment dat: Dorian, tu nu înțelegi ce se întâmplă aici. Și e normal. Tu ești, în prezent, un britanic care vorbește bine limba română. Dar atât. Te-ai format dincolo. Te păcălesc toți politicienii români pe care îi intervievezi. Sunt amabili, curtenitori, că deh, ești de la BBC, nu?!? Dar te mint în față. Țin minte că, inițial, m-am simțit lezat. Dar gândindu-mă mai bine, i-am dat dreptate. A trebuit, ulterior, să învăț cum să navighez în apele tulburi ale politicii românești și, până la urmă, am reușit.
Acum, mă întreb dacă România s-a vindecat după căderea regimului comunist. Nu știu, aș zice că doar parțial. Iar adoptarea valorilor democratice poate și mai puțin. Am văzut asta la ultimele alegeri prezidențiale. Și vedem asta zilnic, în Parlament. Dar nu trebuie să disperăm, pentru că și în Vest valorile democratice, adevăratele valori democratice, sunt sub asediu.
Am avut o discuție cu băiatul meu cel mic, Adam, acum două ore. Și vorbeam despre Trump și despre ce se întâmplă în lume, la ora actuală, iar el mi-a zis: nu este absolut imposibil să asistăm la începutul dispariției democrației liberale. Și, dacă stai să te gândești, te sperii. Dar la asta asistăm acum. Iar el probabil că vede mai bine decât mine, pentru că el trăiește acum ce se întâmplă, eu doar asist.
În concluzie, nu știu nici dacă ne-am făcut bine, nici dacă ne-am democratizat prea mult. Nu știu. Când Brucan a spus că România va redeveni o țară normală în 20 de ani, eram la București. A doua zi, am intervievat un ministru care m-a întrebat ce părere am despre ce a zis Brucan. I-am spus e un optimist. Mi-a zis: cum? Și dumneavoastră? Zic: domnule ministru, cunosc un singur episod din istorie în care au trebuit 40 de ani să moară cei cu vechea mentalitate, pentru că mentalitățile nu se schimbă. Dacă sunt bine înrădăcinate, la oamenii maturi nu se schimbă. Moise și-a plimbat poporul 40 de ani prin deșert, ca să moară toți cei cu mentalități de sclav. Deci, 40 de ani. El a început să râdă și a spus: deci, 40 de ani de acum încolo, o să fie cam prin anii 2030. Zic: da, dacă trăim până atunci, o să vedem. Nu mai e departe 2030. Acum, sigur că trebuie să definim, din nou, ce înseamnă o țară normală. România sub comunism n-a fost o țară normală. A început drumul spre normalitate în 89. Cât o să dureze? Nu știu. Dar e pe drumul bun, adică e în direcția bună.
Ada CODĂU : Tot în volumul dumneavoastră de memorii scrieţi: „Am citit undeva că cea mai mare traumă din viaţa unui om este să fie nevoit să părăsească ţara în care s-a născut”. Aţi fost norocos, cum aţi scris, să părăsiţi România comunistă, dar aţi simţit vreodată durerea unui dor neacoperit, netratabil?
Dorian GALBINSKI: Nu. Poate aș fi simțit-o, dacă aș fi plecat dintr-o țară normală. Dar am văzut această durere la prima mea soacră, la Mamina, mama primei mele soții, Anda. Ea s-a născut în 1917. Deci, a apucat România interbelică, până când au venit legile rasiste din 1938. Am observat la ea, cu mare interes, și am discutat cu ea foarte des despre cum i s-a șters din memorie perioada comunistă, în care au dus-o foarte greu și ea, și soțul ei, care fusese antreprenor pe cont propriu înainte de 1944 și câștiga foarte bine. Era inginer constructor și au avut o viață foarte plăcută la București. După aceea, a fost și arestat și a stat trei luni închis, în 1958, când a fost valul de antisemitism declanșat de guvernul Gheorghiu Dej. A fost eliberat, pentru că a fost o expertiză contabilă care a dovedit că era complet nevinovat. Deci, perioada asta dificilă i s-a șters din memorie.
Am observat asta şi în Israel, unde erau mai multe valuri de emigrare. Și fiecare îți vorbea despre România din momentul în care a părăsit-o el. Eu am părăsit o țară anormală şi am avut norocul să nu mai fiu acolo atunci când a venit Ceaușescu la putere, să nu îndur ce-au îndurat românii sub conducerea lui. Nu am simțit un dor de țară, un dor de România. Dar vă spun că mulţi au regretat foarte mult, pentru că ei au cunoscut și o Românie normală. Mă rog, relativ normală.
„După numai câteva săptămâni la BBC, mi-am dat seama că asta voi face toată viața”
Ada CODĂU : Atunci când a avut loc „întâlnirea şansei cu necesitatea”, aţi intrat în radio. Privind retrospectiv, ce a însemnat această experienţă de aproape patru decenii la BBC?
Dorian GALBINSKI: Cea mai mare șansă a vieții mele. După numai câteva săptămâni la Londra, la BBC, mi-am dat seama că asta voi face toată viața. Povestesc, în carte, că nu-mi plăcea absolut nimic altceva în afară de citit. Dar când am ajuns în fața microfonului, mi-am dat seama că asta va fi cariera mea. Și așa s-a întâmplat. Am ieșit la pensie la 60 de ani, pentru că așa era atunci regulamentul (n.r. regulamentul BBC). M-au reangajat după trei luni, pe contracte anuale, astfel că, în total, am lucrat 38 de ani la BBC, până când s-a închis departamentul (n.r. secţia română), în 2008.
Nu cred că aș fi fost mulțumit în orice altă profesie și le spun asta și băieților mei, şi fiicei mele: e foarte important să ai un salariu bun, dar e mai important pentru ce primești salariul ăla. Pentru că dacă trebuie să faci o meserie care nu-ți place, vei fi nefericit. Și asta, repet, a fost cea mai mare șansă a vieții mele, pentru că m-a dus în singura profesie care nu m-a plictisit și care nu mi-a displăcut deloc. Cred că dacă nu se închidea departamentul BBC-ului, în 2008, eram mai departe acolo.
Deci, dimensiunea profesională mi-a adus nu fericire, ci mulțumire. Fericirea e efemeră, sunt momente de fericire, nu durează mult. Episoade. E mai important să fii împăcat cu tine însuți, să fii la pace cu tine, să știi foarte bine care îţi sunt talentele, dar și limitele. Din cauză că eu mi-am exagerat întotdeauna limitele, am întârziat atât de mult cu cartea asta. N-am avut încredere în mine. Le spuneam prietenilor: cine sunt eu să-mi scriu memoriile? Napoleon? Și n-am avut încredere că o să reușesc să le scriu în așa fel încât să placă.
Ada CODĂU: Cum vedeţi astăzi, ca fost om de radio în toată puterea cuvântului, aşa cum scrieţi că v-aţi dorit întotdeauna să fiţi, editarea de către BBC a unui discurs al preşedintelui american Donald Trump, difuzat în cadrul programului de ştiri „Panorama”? Ministra britanică a Culturii, Lisa Nandy, a acuzat, în contextul acestui scandal, faptul că „există o prejudecată sistemică în modul în care BBC tratează subiectele dificile”.
Dorian GALBINSKI :Nu BBC-ul e de vină, ci unii oameni, unii reporteri, unii corespondenți, unii comentatori și unii oameni din conducere. Ministra Culturii a avut dreptate să spună că există o prejudecată sistemică în modul în care BBC tratează subiectele dificile. Și când a izbucnit scandalul, BBC-ul s-a apărat spunând că a fost o eroare, o greșeală. Eroare? Eroare e să confunzi o țară cu alta. Sau să spui domnule, la telefon, unei femei care are un timbru vocal mai grav. Aia nu e eroare. Intercalarea pasajelor celor două discursuri a fost o acțiune deliberată, menită să schimbe total sensul. Să dea impresia că Trump cheamă la rebeliune. Și autorul acestei mistificări și superiorul care i-a aprobat corespondența ar fi trebuit concediați pe loc, fără drept de apel.Nu s-a putut. Dar a demisionat directorul general.
Nu știu dacă se putea întâmpla asta când era BBC-ul, mă refer aici la radio, era la apogeu. Atunci exista și o altă mentalitate. Făceai o greșeală sau călcai strâmb, trebuia să-ți dai demisia. Sau te dădeau afară. Și pentru chestii mult, mult mai mărunte.
De exemplu, când a fost Revoluția din Portugalia, când a căzut dictatorul lor, Salazar, s-au bucurat cei de la secția portugheză și, a doua zi, la revista presei, unul dintre cei doi prezentatori, citând din ziarul Daily Telegraph, a zis: și iată ce scrie ziarul ridicol de dreapta. În aceeași zi a fost demis, când a ieșit din emisiune. Acum e foarte greu să demiţi pe cineva, să concediezi pe cineva sau să-și asume cineva responsabilitatea. Nimeni nu mai e vinovat de nimic, totul e din cauza altora, nu mai există simțul responsabilității. Știu, vorbesc ca un bătrân care zice aşa era vremea mea.
Ada CODĂU: Credeţi în rolul de câine de pază al presei? Cât de mult consideraţi că joacă presa, în zilele noastre, acest rol şi în ce măsură credeţi că se instrumentalizează de bunăvoie pentru diverse beneficii?
Dorian GALBINSKI : M-a întrebat cineva, recent, cum văd eu, la ora actuală, presa: radioul, televiziunea. Mulți au un patron şi știi că patronul îţi poate comanda cântecul pe care îl vrea. Patronul unui ziar, patronul unui canal de televiziune nu trebuie chiar să dea indicații oamenilor lui cu privire la ce linie să adopte. Dar ei știu, se autocenzurează. După părerea mea, tot sistemul BBC-ului este cel mai bun: corporație publică, fără să existe un patron, dar să fie riguros controlat. Pe de altă parte, tot câinele ăsta de pază trebuie să aibă grijă ca libertatea presei să fie apărată, pentru că sunt mulți cu interese proprii, care vor ca un ziar sau un canal să aibă linia X sau linia Y. Deci, un câine de pază în două direcții: adică, presa poate fi un câine de pază al democrației atât pentru interesul public, cât și pentru sine, pentru libertatea sa.
„Am încercat toată viața să nu mă definesc / Asta am detestat eu cel mai mult în România: colectivismul”
Ada CODĂU: Cum v-aţi definit de-a lungul vieţii: un român pe cont propriu, un evreu pe cont propriu sau un britanic pe cont propriu?
Dorian GALBINSKI: Am încercat toată viața să nu mă definesc. Țin minte că eram copil, nu mai ştiu exact ce vârstă aveam, când mi-a venit ideea asta: de ce sunt eu Dorian? Și-mi aduc aminte că am zis că așa au decis mama și tata: să-mi dea numele de Dorian. Dar numele ăsta nu mă definește pe mine. Pentru că eu înăuntru n-am nicio legătură cu Dorian şi cu niciun alt nume. Pe de altă parte, acum vreo 20 de ani, am asistat la o discuție între băieții mei. Unul avea 9 ani și unul, 7, și cel mare i-a zis, la un moment dat, celui mic, ca să-l necăjească: ce noroc ai avut că mama și tata au vrut să mai facă un copil, că altfel nu te nășteai. Și cel mic i-a zis: ba da, eu trebuia să mă nasc. Da, poate nu mă nășteam aici, în Anglia, dar eu trebuia să mă nasc. Cel mare a replicat: dar n-ai fi fost tu. Iar Adam a răspuns: aș fi fost eu. Poate nu mă chema Adam, dar aş fi fost tot eu. Da, o discuție între doi copii, pe care am regretat de atunci tot timpul că n-am avut un magnetofon să o înregistrez.
Deci, eu n-am vrut să mă definesc în niciun fel. Și e foarte greu. Să dau un exemplu: Alexandra, fata mea, ce e ea? Are o mamă evreică din România și un tată evreu din România. S-a născut în Anglia. Nu poți să spui că e româncă, pentru că nu s-a născut în România. Deci, nu are acest spațiu geografic. Nu e englezoaică, pentru că niciunul dintre părinții ei nu sunt englezi. Pentru oameni de genul ăsta s-a inventat noțiunea de britanică. E britanică.
Când am plecat din România, n-am încetat să fiu român. Am devenit şi israelian. Și după aceea, am venit în Anglia și am devenit și britanic. Dar vorbele astea nu te definesc pe tine ca om. Și mai e un element în plus: până la urmă, n-are nicio importanță cum te definești tu, pentru că societatea decide cum să te definească. Ea te tratează în funcție de definiția pe care ți-a aplicat-o. Vrei, nu vrei… În unele regimuri, definiția pe care ți-o dau alții îți influențează viața în bine sau în rău. Tot de la definițiile astea s-a ajuns la Auschwitz. Pentru că, în legislația germană de atunci, cine avea 25% sânge evreiesc în el, era considerat evreu și, deci, bun de deportat în lagărele morții.
Revenind, m-am ferit de definiții toată viața. Dar, pentru că nu se poate trăi fără definiții, pentru că nu poți să spui ăla cu ochelari, am preferat întotdeauna să zic Dorian crainicu’ sau Dorian jurnalistu’, dacă e nevoie de o definiție. Asta e atitudinea mea față de definiții.
Am detestat toată viața spiritul de turmă și am citit, chiar recent, că fascismul, comunismul și toate alte isme sunt doar diverse forme ale colectivismului. Și, când am citit asta, mi-am dat seama că asta am detestat eu cel mai mult în România: colectivismul. Am vrut să fiu eu, individul. Și am avut noroc și din punctul ăsta de vedere în viață, că am reușit, când am ajuns în Anglia, și am văzut că aici o să fiu lăsat în pace, am zis: aici rămân. Pentru că în România nu puteai să fii lăsat în pace. Te împingeau aproape cu forța, te băgau în detașamentele de pionieri, pe vremea mea, în UTM sau UTC, ulterior și în partid. Nu puteai să refuzi. Din cauza asta, am visat tot timpul să plec. Nu voiam să stau acolo, nu voiam să fiu silit să fac ce nu vreau. Am plecat la țanc, cu trei luni înainte de a veni Ceaușescu la putere. Dacă aș fi cunoscut o parte din normalitatea română dinainte de 1945, poate mi-ar fi fost și mie dor, aşa cum i-a fost soacrei mele și multor altora. Dar eu n-am cunoscut. M-am născut în sub regim comunist, toată perioada vieții mele în România a fost dictată de comunism.
Ada CODĂU : Cum vă raportaţi la războiul izbucnit, în octombrie 2023, între Israel şi Fâşia Gaza, ca urmare a unui atac terorist asumat de Hamas, asupra populaţiei civile israeliene?
Dorian GALBINSKI: Imediat după 7 octombrie, când Hamas a invadat sudul Israelului, am fost solicitat de diverse publicații din România, de posturi de radio și de televiziune, să le acord un interviu despre cum văd eu situația acolo. Și am refuzat de fiecare dată să mă exprim în public despre conflict, din cauză că mai am încă buni prieteni în Israel și rude, e adevărat, îndepărtate, dar totuși rude, și am găsit că ar fi fost cam de prost gust ca eu, din siguranța fotoliului meu din Londra, să-mi dau cu părerea despre ce se întâmplă acolo și ce ar trebui ei să facă. Și, atunci, am evitat să vorbesc despre subiect. Hamasul a câștigat. A câștigat, pentru că a reușit să aducă Israelul și pe israelieni unde cred că puțini ar fi crezut că o să ajungă. În anii ’60, Golda Meir, care era atunci prim-ministru al Israelului, a spus, la un moment dat, tot așa, când începuseră criticile la adresa politicii israeliene, că dacă ar fi să aleagă între simpatia și compasiunea omenirii față de israelienii morți sau critici la adresa Israelului pentru că se apără, crede că alege a doua variantă. Oricum, Hamas a reușit să aducă pe mulți israelieni în stare să spună decât să plângă mama mea, mai bine să plângă mama lui. Israelul s-a apărat. Mulți spun că disproporționat, dacă ne uităm la fotografiile din Gaza. Cruzimea și sălbăticia de care au dat dovadă membrii Hamas, când au invadat Israelul, au produs o asemenea furie în Israel, că după părerea mea le-a întunecat mințile la toți.
Acum, datoria primordială a oricărui guvern este să-şi apere cetățenii. Or, asta a făcut guvernul israelian, cu excesele de care este acuzat. Israelienii se apără spunând că, din contră, dacă ar fi vrut, aveau posibilitatea să radă de pe suprafața Pământului Fâșia Gaza. Ei susţin că n-au făcut-o, că, din contră, au avertizat populația civilă, înainte de bombardamente, au încercat, spun ei, să minimalizeze numărul victimelor în rândul populației civile. Dar, cum Hamas este atât de bine înrădăcinat acolo și în rândul populației civile, nu poți să știi cine-i Hamas și cine nu. După ce au intrat israelienii acolo cu tancurile, dintr-odată nu s-au mai văzut membrii Hamas în uniformele în care merg la paradă. Erau numai civili.
Cum s-a ajuns la încetarea focului, iarăși au ieșit în uniforme cu arme. Au capacitatea asta de a se ascunde în mijlocul populației. Și israelienii au trebuit să decidă şi au decis că Hamas trebuie distrus. Și o să meargă mai departe cu ideea asta, pentru că, din cât înțeleg și din discuțiile cu prietenii de acolo, nu pot lăsa Hamasul sub nicio formă să continue, pentru că ideea sa este distrugerea Israelului.
Din multe puncte de vedere, arată ca o situație fără soluție. Nu se poate trăi la infinit în felul în care trăiesc israelienii de acolo și palestinienii. Ce se întâmplă acolo parcă sfidează logica.
„E clar că asistăm la un val de antisemitism”
Ada CODĂU: V-aţi aşteptat ca Israelul să fie vulnerabil? Cum credeţi că a gestionat Guvernul Netanyahu această criză?
Dorian GALBINSKI : De câte ori discutăm cu prietenii, revenim la întrebarea: ce ai fi făcut tu, în locul lui Netanyahu? Nimeni nu mi-a dat, încă, un răspuns rezonabil și nici eu n-am un răspuns. E adevărat, noi nu suntem politicieni, el e politician, el știe mai bine situația de pe teren decât o știm noi, dar nu m-am așteptat să fie atât de vulnerabil la început. Am fost convins că lecția din 1973, când Israelul a fost atacat și luat prin surprindere totală, a fost învățată. E adevărat că sunt mulți ani de atunci și se instalează o rutină, nu mai ești așa de vigilent ca înainte, dar a fost o mare, mare catastrofă ce s-a întâmplat la început. A intrat ca în brânză, a răpit 250 de oameni, a omorât peste 1.200, iar celebra armată israeliană a avut nevoie de multe ore ca să ajungă la locul crimei.
Când o să se termine totul, va trebui să fie o anchetă și să cadă capete. Dar cine știe când se va putea face ancheta asta și, în general, anchetele astea pe termen lung ajung la niște concluzii că lumea nu mai știe pentru ce s-a tras concluzia, fiindcă a uitat evenimentele pentru care s-a inițiat ancheta.
Ca să răspund la întrebare, nu m-am așteptat să fie vulnerabil. Mulți spun că nu știu ce ar fi făcut în locul lui Netanyahu. Probabil ar fi făcut același lucru. Netanyahu, mi-a spus un prieten din Israel, este criticat de foarte multă lume, dar toți israelienii se ascund în spatele lui. Pentru că, spunea prietenul meu, ei știu că el e singurul care poate să-i apere, pentru că ceilalți nu sunt în stare. Or, din punctul ăsta de vedere, nu știu cum îl va judeca istoria. Dar e prea devreme ca să putem trage o concluzie, mai ales că auzim atâtea minciuni despre ce se întâmplă acolo, că nu mai poți să știi pe cine să crezi.
Ada CODĂU: În luna decembrie, 16 oameni au fost ucişi într-un atac armat pe plaja Bondi din Sydney, în timpul unui eveniment desfăşurat cu ocazia sărbătorii evreieşti Hanuka. Autorităţile australiene au catalogat actul ca fiind unul antisemit. Credeţi că asistăm, la nivel internaţional, la un nou val de antisemitism?
Dorian GALBINSKI: Nu, nu e un val nou. E același val vechi de mii de ani, care, în anumite perioade de calm, se pierde în oceanul relațiilor interumane, pentru ca în alte epoci de vânt sau furtună să se ridice, din nou și, uneori, să cauzeze un tsunami în aceste relații. Acum trecem, iarăşi, printr-o perioadă cu vânturi moderate spre puternice, care se pot oricând transforma în furtuni. Lozinca Never again s-a dovedit o vorbă goală. Și o să fie o vorbă goală din multe puncte de vedere. Problema este că nimeni nu învață nimic din istorie. Învață doar cei care au trăit evenimentul. Dar anii trec, vine o nouă generație care n-a cunoscut evenimentul în toată amploarea sau grozăvia lui, nu își poate da seama de consecințe și, atunci, uită. De-aia nimeni nu învață nimic din istorie. Dar e clar că asistăm la un val de antisemitism, la același val, care a căpătat diverse forme. Culmea este că antisemitismul era asociat cu extrema dreaptă, înainte. Acum, este asociat cu stânga. Mai multe acte de antisemitism vin din partea celor care se definesc ca stângiști decât de la ceilalți.
Ada CODĂU : Pe lângă activitatea de la radio, v-aţi ocupat şi de traduceri pentru autorităţile britanice şi chiar pentru Casa Regală a Marii Britanii. Cât de mult contează – în opinia dumneavoastră – limbajul diplomatic, care implică eleganţă, subtilităţi? Vă întreb asta în contextul în care se spune despre preşedintele SUA, Donald Trump, că practică un discurs direct, lipsit de diplomaţie, ieşit din tiparele folosite de liderii democratici. Credeţi că va reuşi el să schimbe această tradiţie?
Dorian GALBINSKI: Foarte bună întrebare. Limbajul ascunde și multe eufemisme. Trebuie să trăiești în Anglia ca să le înțelegi pe unele, pentru că altfel nu știi despre ce e vorba. De exemplu, dacă îi spui unui englez despre o întâmplare și el îți spune, really, într-adevăr așa e?,tu, ca străin, cazi în plasa celui care nu cunoaște situația și crezi că englezului i se pare incredibil ce i-ai povestit. Nu. Atunci când îţi răspunde cu really, vrea să spună, de fapt, că ești un mincinos. Și sunt o mulțime de astfel de exemple.Un alt exemplu: ori de câte ori auzi sintagma cu tot respectul cuvenit, știi că urmează o întrebare extraordinar de crudă. Cu tot respectul cuvenit, e adevărat că îți bați nevasta? Ceva de genul acesta. Eu am spus, de multe ori, că rezultatul e același indiferent de limbajul folosit. Le spuneam prietenilor că în România, dar și în alte țări, fiscul şi autorităţile sunt foarte brutale. În Anglia sunt foarte politicoase cu tine, dar, până la urmă, rezultatul e același: toți îți iau banii. Şi unii, și alții. Sigur că e mai plăcut să ți se spună domnule, atunci când ți se ia portofelul, decât bă, dobitocule. Dar rezultatul e același.
Probabil însă că atunci când folosești un limbaj prea direct sau chiar insultător, creezi o atmosferă care nu e propice unei înțelegeri. Și din cauza asta s-ar putea ca Trump să greșească folosind un limbaj nediplomatic și insultând, de fapt, prin comportamentul și prin declarațiile sale oameni care ar prefera o atitudine puțin mai blândă, mai cu mănuși, chiar dacă rezultatul e același.
Noi asistăm, acum, la o mulțime de declarații ale lui Trump, dacă nu și acțiuni, care nu sunt pe placul Europei Occidentale. Și, totuși, nimeni nu îndrăznește să-i spună nimic. Din contră, numai elogii, încearcă să i se scuze excesele verbale, încearcă să se facă că n-au auzit.
Nu știu dacă asta e o perioadă trecătoare, trebuie să așteptăm și să vedem cum va fi era post-Trump.
Ada CODĂU : Indiferent de coordonatele la care aţi fost nevoit să vă adaptaţi – geografice, de carieră, emoţionale – în momente care ar putea fi considerate cruciale în viaţa dumneavoastră, v-aţi păstrat întotdeauna, ca obiectiv primordial, libertatea. Ce a însemnat în definirea vieţii dumneavoastră această libertate?
Dorian GALBINSKI : A însemnat chiar viața mea. De ce spun eu că am fost norocos că am plecat din România? Dacă rămâneam acolo și aș fi fost supus la presiuni, cum au fost supuși foarte mulți români, să intru în Securitate sau să devin informator, vreau să cred că aș fi refuzat. Că aș fi fost un om integru. Dar știţi ceva? Sunt fericit că n-am fost pus la încercare.
În Israelul socialist al anilor ’60, pentru că atunci am ajuns eu acolo, am simțit alt gen de restricții. Restricții de călătorie: granițele erau închise, pentru că toți vecinii Israelului erau dușmani. Restricții religioase: nu exista transport public sâmbăta, de Şabat. Și așa mai departe. Dar eu voiam să fiu un om liber. Dacă voiam să călătoresc sâmbăta, trebuia să am mașină mică. Nu mulți au bani să-și cumpere mașină. Și, atunci, ori stai în casă, ori dai o mulțime de bani ca să iei un taxi sau să închiriezi o mașină.
Repet, tot ce am vrut de la viață a fost să fiu lăsat în pace. Și, când am ajuns la Londra în anii ’70, eram total liber. Şi am rămas la fel toată viața aici, în Londra. Dar observ cum libertatea asta devine din ce în ce mai îngustă, chiar aici, la Londra. Am remarcat că unora a ajuns să le fie frică să spună ce cred. Și mi-aduc aminte de România, în care mulți una gândeau și alta spuneau. Era și un banc: un tip se uită în oglindă și zice cine-i turnătorul, eu sau tu?
Libertatea a caracterizat viața mea. Am fost un om liber toată viața. Am fost norocos, pentru că m-am bucurat de libertatea asta, care, repet, începe să fie îngrădită. Și nu doar în Marea Britanie. Cam peste tot. Mulți se feresc să spună ce gândesc, chiar dacă nu li se întâmplă nimic. Nu mai au încredere că nu li se va întâmpla nimic. Sunt profesori universitari, care au fost dați afară, pentru că au îndrăznit să pună sub semnul întrebării transgender sau alte aspecte ale vieții moderne. Pe vremuri, puteai să spui aproape orice, în afară de blasfemii religioase sau incitare la ură rasială, și asta era considerată părerea ta. Dar nu ți se întâmpla nimic.
Un spital din Marea Britanie a fost criticat, ieri (n.r. pe 16 ianuarie 2026), pentru că a îngrădit libertatea a șapte infirmiere, care au refuzat să împartă vestiarul în care se schimbau cu un transgender, au refuzat să se schimbe de uniforme în prezenţa unui transgender, o persoană biologic bărbat, care se definea ca femeie, și pe care spitalul l-a lăsat să folosească vestiarul feminin pentru că el se definea ca femeie. Cele șapte infirmiere s-au plâns conducerii, conducerea le-a admonestat și le-a spus că asta e situația, trebuie să accepte. Ele n-au acceptat și, în cele din urmă, au avut câștig de cauză, dar asta dovedește că libertatea lor este îngrădită, dacă nu chiar călcată în picioare.
N-am crezut că o să asist la o asemenea situație. Și uite că încep să cred că Adam, băiatul meu, care a spus că asistăm, poate, la moartea democrației liberale, are dreptate. Sper să ne înșelăm. Dar lucrurile nu arată bine.
„Un om fără simțul umorului potențial poate face foarte mult rău”
Ada CODĂU: Ce rol a jucat umorul în viaţa dumneavoastră? A fost o supapă, un refugiu?
Dorian GALBINSKI : A fost mai mult un mijloc de apărare cu care am dezamorsat multe situații potențial explozive. Pentru mine contează foarte mult la o persoană să aibă un simț sănătos al umorului. E un element vital, după părerea mea, în caracterul unui om. Pentru că un asemenea om, cu simțul umorului, cred eu, e mai tolerant cu el însuși, în primul rând, dar și cu semenii lui. Un om fără simțul umorului tinde să se ia prea în serios, în general n-are dubii în ceea face și poate cauza mult rău.
Şi-am să vă povestesc un episod din viața mea. În anii ’70, ne-a vizitat la redacție Mircea Crișan, steaua umorului românesc în anii ’50-’60. Când apărea el la televizor, lumea nu mai ieșea din casă.
Jumătate din redacție era formată din oameni care rămăseseră în Occident până în anii ’40-’50, deci, nu îl cunoșteau. Cei tineri îl știau, dar nu atât de bine cum îl știam eu, pentru că eram un mare admirator al lui. Așa că eu l-am invitat la cantina noastră, a redacţiei și am stat de vorbă cu el o oră și ceva. Fusese la Paris în anii ’60, de unde s-a întors cu un Chevrolet, avea bani, călătorea în străinătate, nu se putea lega nimeni de el. La un moment dat, în cursul vizitei lui Hruşciov la București – cred că era prin 1958 -, Gheorghiu-Dej l-a chemat pe Mircea Crișan, care atunci era celebru prin imitațiile lui. Imita animale foarte bine. Și Gheorghiu-Dej l-a îndemnat să imite diverse animale pentru Hruşciov. Mircea Crișan a imitat porcul, găina, cocoșul, rața și, la sfârșit, s-a întors spre traducătorul lui Hruşciov și i-a zis: acum tradu!
L-am întrebat: domnule Crișan, erați regele varieteurilor românești, de ce ați plecat din România? Și zice: tinere, am dat un spectacol, la un moment dat, în fața unui regiment. Ceaușescu era atunci însărcinat cu problemele armatei, era general. După spectacol, i-am fost prezentaţi eu și ceilalți colegi din trupă. S-a uitat la mine fix și mi-a zis „n-ai niciun haz”. Atunci, mi-am dat seama că şederea mea în România se termină şi, cu prima ocazie, am rămas în Occident. E adevărat, a rămas în Germania, a dus-o greu la început, dar până la urmă a intrat în teatru, a jucat în Bravul soldat Svejk şi și-a recăpătat faima pe care a avut-o în România.
Deci, dacă Ceaușescu ar fi avut puțin umor, poate românii nu ar fi suferit atât cât au suferit. Dacă ne uităm la mari tirani din istorie, e adevărat, nu prea aveau simțul umorului. Un om fără simțul umorului potențial poate face foarte mult rău. M-am ferit cât am putut de oameni fără simțul umorului.
„Am considerat întotdeauna Constanţa drept cel mai cosmopolit oraș din România”
Ada CODĂU: La 75 de ani aţi înţeles că e adevărat ce spunea unul dintre bunicii dumneavoastră, anume că viaţa trece ca un glonţ. Privind în urmă, ce a însemnat fericirea pentru dumneavoastră? Ce chipuri a îmbrăcat?
Dorian GALBINSKI : Nu aș zice fericire, ci mulțumire de sine. Sunt un om la pace cu mine însumi, mi-am cunoscut calitățile și limitele, am avut o carieră de o viață, am singura profesie care mi-a adus enorm de multe satisfacții, trei copii reușiți, o familie reușită, un grup de prieteni de o viață, oameni unul și unul. Astea sunt formele luate de norocul meu în viață, de mulțumirea de sine. Dacă vreţi, putem să-i zicem fericire, dar e un cuvânt prea mare. Sunt împăcat cu mine însumi și am fost toată viața. M-am ferit să abordez problemele pe care n-aș fi putut să le rezolv. Se spune că un om inteligent rezolvă problemele, un om înțelept le evită. Am reușit să evit foarte multe dintr-un singur motiv: mi-am pus întotdeauna în față scenariul cel mai rău și, gândindu-mă la ce se poate întâmpla cel mai rău, am reușit să evit întotdeauna.
Ada CODĂU : În volumul dumneavoastră de memorii, spuneţi despre Constanţa anului 1990, revăzută pentru prima dată după 25 de ani: „Constanța prăfuită și în paragină, aproape de nerecunoscut. Case coșcovite, trotuare și străzi desfundate. Casa în care am locuit noi la nr. 87 pe Cuza Vodă nu mai există. În locul ei este acum o parcare. Nici casa bunicilor nu mai e. Am stat minute în șir în fața cinematografuluiRegina Maria (numele vechi, care dăinuia în memoria oamenilor în 1965, când am plecat), unde văzusem pe vremuri sute de filme. Nu am recunoscut clădirea, nu mai corespundea cu imaginea pe care o aveam eu în minte. Peninsula, în delăsare totală!”. Cum vi s-a părut Constanţa anului 2023, atunci când aţi revenit aici, pentru câteva zile, alături de copiii dumneavoastră?
Dorian GALBINSKI : În 1990, într-adevăr, după 25 de ani de absență, Constanța mi s-a părut într-o stare mult mai deplorabilă decât era când am părăsit România. Deosebirea în bine am constatat-o, însă, 33 de ani mai târziu, adică în 2023. Ce mi-a plăcut imediat au fost oamenii cu care m-am întâlnit. Și nu vorbesc aici doar despre cadrele didactice de la Universitatea Ovidius. Mă refer la tineri, la funcționarii publici, la oamenii de pe stradă. Vorbeau altfel. Erau mai săritori, parcă, mai politicoși, mai senini, mai relaxați. Explicația e simplă – și am remarcat asta și în transformarea israelienilor, an de an, când mă duceam să-mi vizitez familia -: în aceşti peste 30 de ani au avut viață mai ușoară. Fără cozi de la ora 4 dimineața pentru lapte. O mai mare influență din Occident, prin televiziune, prin călătorii și tot felul de schimburi. Am fost impresionat. A trebuit să fac niște formalități la serviciile publice şi am fost impresionat de cum se purtau funcționarii publici, în comparaţie cu modul în care se comportau când trăiam acolo. Am considerat că s-a făcut un mare salt. Sigur, în raport cu ce era înainte. Nu se poate compara situația din România cu situația din Occident, din punctul ăsta de vedere, pentru că sigur că mai sunt lucruri de făcut, dar, dacă începutul care s-a făcut în astea trei decenii spune ceva e că mergem în direcția bună.
Constanţa arată din ce în ce mai bine. Dar vreau să fac o paranteză. În urmă cu mai bine de 30 de ani, l-am întrebat pe prietenul meu, Mihai Vasilescu, de ce românii care emigrează în Vest reușesc, majoritatea, fie că este vorba despre niște constructori, zidari sau despre avocați sau funcționari de bancă. Reușesc atât de bine și atât de repede acolo, dar în România n-ar fi realizat mare lucru. Şi el mi-a zis: Dorian, explicaţia este foarte simplă. Românii sunt foarte adaptabili și, când vin aici, găsesc niște structuri bine formate, bine definite, fiecare știe ce are de făcut și românii se adaptează foarte repede. În România nu există structurile astea şi nici instituțiile astea. Întrebarea este dacă procesul de formare a acestor structuri este destul de rapid acasă pentru a-i convinge pe oamenii care vor să emigreze să rămână în România. S-ar putea, totuşi, să se întâmple asta. În Polonia s-a întâmplat. Polonezii au părăsit Anglia, s-au întors în Polonia și e un curent de opinie care spune că Polonia, la sfârșitul deceniului, va fi înaintea Marii Britanii din punct de vedere economic. Polonezii care s-au întors câștigă mai bine acum în Polonia decât câștigă în Marea Britanie. Am auzit că au început să se întoarcă și români. Dar cifrele sunt prea recente ca să fie luate în considerare.
Revenind, Constanţa se trezeşte la viaţă. Se repară străzi, se repară case și blocuri. Cazinoul a fost reabilitat, arată ca la apogeul său, ca în vremea gloriei sale din trecut. Constanţa e aparte. Eu am considerat întotdeauna Constanţa drept cel mai cosmopolit oraș din România. Are are un potențial uriaș. Depinde, deci, doar de locuitorii ei să-l exploateze la maximum. Le urez mult succes!
Citește și: După crima din Timiș, „Legea Mario” propune răspundere penală de la 10 ani pentru omor
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
