Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului (SEAS) organizată de Teatrul de Stat Constanţa s-a încheiat recent. Cea de-a patra ediţie a festivalului a reunit peste 50 de teatre şi companii şi peste 80 de evenimente cu invitaţi din ţară şi din străinătate. Am vorbit cu regizorul Erwin Şimşensohn, directorul Teatrului de Stat Constanţa, despre cum a luat naştere şi cum a crescut SEAS, despre criteriile de care ţine cont atunci când selectează spectacolele pentru SEAS, despre ce alegeri greşite a făcut în ediţiile trecute şi despre cât de mult înseamnă acest festival pentru comunitatea din Constanţa, dar nu numai.
Am discutat, în acest interviu, şi despre recent renovata sală de spectacole a Teatrului de Stat, despre care spune că nu răspunde rigorilor unui teatru, dar că, de fapt, nu a răspuns niciodată. Sala nu a fost şi nu este ideală, dar va fi funcţională, iar unele aspecte, susţine Şimşensohn, pot fi corectate, nu sunt ireversibile.
În ceea ce priveşte unele dintre laudele publice la adresa sa, de genul Erwin ar trebui clonat, directorul Teatrului de Stat Constanţa spune că îi repugnă şi că astfel de adulări anulează orice distanţă critică faţă de activitatea sa şi a teatrului. Nu mai puţin important, Şimşensohn consideră că, tocmai pentru că este gândit ca un hub cultural, Cazinoul din Constanţa ar trebui să fie mult mai susţinut de administraţia publică locală, pentru că doar beneficiind de o subvenţie considerabilă instituţia poate să genereze un program cultural coerent.
Ada CODĂU: O bună perioadă din activitatea dumneavoastră profesională – după ce aţi absolvit facultatea – aţi activat în alt domeniu. Cine, ce anume v-a determinat să reveniţi în lumea teatrului?
Erwin ŞIMŞENSOHN: Am terminat facultatea în 2003, în vară, iar în 2013, în primăvară, montam la Teatrul Evreiesc. Au fost aproape 10 ani în care am activat în multe domenii. De fapt, au fost 10 ani de confuzie din viața mea. Imediat după terminarea facultății, nu mi-am găsit un loc, nu m-am regăsit, eram un pic derutat de tot ce se întâmpla în jurul meu în teatru, ca propuneri regizorale, ca estetică şi ca lucruri apreciate, dar pe care eu nu le înțelegeam deloc, nu erau deloc pe gustul meu. Intram, atunci, într-o zonă de estetici noi în teatru, pe care eu nu le gustam, nu le apreciam, dar erau extrem de apreciate și am zis că ok, poate nu e momentul ca eu să intru în domeniul ăsta.
Glumind pe tema asta, cred că marele meu dezavantaj, marele meu minus a fost acela că mă pricepeam și la altele. Probabil că dacă nu m-aș fi priceput şi la altele, de voie, de nevoie, aș fi făcut teatru. Dar faptul că făcusem și ASE-ul, pe care l-am terminat imediat după ce am terminat Regie, m-a ajutat. Am lucrat în marketing o perioadă. Pe urmă, am lucrat într-o agenție de publicitate destul de cunoscută, mai întâi ca account executive, ulterior am trecut în PR. Eu tot voiam să intru în creație, să fac copyright pe creație, dar, mă rog, m-au ținut în zona de PR destul de mult și, apoi, am plecat de acolo. Am făcut o serie de alte lucruri o perioadă destul de lungă, inclusiv în organizații non-guvernamentale. Am călătorit mult în perioada aceea, a fost o vreme când îmi luam rucsacul în spate și plecam. Am plecat în India o lună, în Asia de Sud-Est, o lună, în Thailanda, Vietnam, Cambodgia.
După aceea, am jucat un rol activ, extrem de important în viața comunității evreiești. Am fost întâi membru în boardul executiv al Federației Comunităților Evreiești din România. Ulterior, am candidat și am fost ales președinte al Comunității Evreilor din București, mandat pe care l-am avut din 2009 până în 2013. În 2013, pe final de mandat, doamna Maia Morgenstern, director, la acea vreme, la Teatrul Evreiesc de Stat, m-a abordat și m-a invitat să montez la Teatrul Evreiesc. Am ezitat, pentru că era după 10 ani de la terminarea facultății, nu mai făcusem nimic şi, cumva, parcă pusesem deoparte gândul că voi mai face asta. A insistat şi este o poveste foarte amuzantă, pentru că i-am zis doamnei Morgenstern ok, vin să fac, dar vreau să fac un text mic, ceva cu 3-4 personaje, ceva light, dacă se poate. Mi-a spus că are o propunere și că o să-mi lase textul într-un plic, la poartă, la teatru. Am luat plicul cu textul respectiv şi am plecat cu mașina de la Bucureşti, la socrii mei, la Bârlad. Când am ajuns la Bârlad, am scos repede plicul să văd ce text era. Și primul lucru pe care îl țin minte și acum e faptul că pe prima pagină erau 27 de personaje. Textul era dramatizarea unei nuvele, anume „Yentl” a lui Isaac Bashevis Singer, un mare scriitor și dramaturg de limbă idiș și de limbă engleză. Am făcut acel spectacol, care a ieșit foarte bine. A fost și o echipă foarte bună: cu Alina Herescu la scenografie, cu Vlaicu Golcea muzica, Daniel Klinger lighting design-ul. Spectacolul a avut foarte mare succes în anul ăla. Am fost invitați pe la diverse festivaluri şi au fost două nominalizări la premiile UNITER, una dintre acestea concretizându-se ca premiu pentru cea mai bună actriță în rol principal pentru rolul titular din spectacol, anume actriţa Alexandra Fasolă. Cealaltă nominalizare a fost pentru mine, premiul de debut ca regizor. Era primul meu spectacol după licenţă. După acest moment, au apărut invitaţii de la Teatrul Naţional Târgu-Mureş, de la Teatrul Maria Filotti din Brăila. Am mai făcut un spectacol la Teatrul Evreiesc de Stat în 2014.
A.C.: Cum s-a născut SEAS? Ce anume v-a făcut să reuniţi într-un format coerent zeci de teatre din ţară, teatrul clasic şi teatrul contemporan, musicaluri şi spectacole dedicate copiilor?
E.Ş.: SEAS a început într-un context foarte complicat, anume în pandemie. De fapt, când am ajuns eu în Constanța, în 2019, am vrut întâi să dau continuitate unui eveniment care a început înainte ca eu să fiu directorul Teatrului de Stat. Mă refer la Festivalul „Miturile Cetății”, pe care îl crease fosta directoare a teatrului, doamna Dana Dumitrescu, și care era un festival foarte frumos și chiar era de apreciat. Inițial, se dorise o reluare a serilor de teatru antic, de la finalul anilor ’70. Contextul anilor 2015-2016, când a început „Miturile Cetății”, era acela în care nu găseai, în repertoriile teatrelor din România, titluri din dramaturgia antică. Nu prea se mai montau. Și, atunci, Dana Dumitrescu împreună cu criticul de teatru Doru Mareş au regândit conceptul și au spus „Miturile Cetății”, cumva mergând pe ideea că și în dramaturgia contemporană există texte care pleacă de la surse din antichitate. Nu trebuie să fie neapărat un text antic, pot fi texte contemporane, dar care au la bază fie mituri, fie diverse surse din antichitate. Festivalul era foarte frumos, am făcut o ediție, cred că era ediția a V-a, în 2019. În 2020, a venit pandemia și s-au închis sălile de spectacole. A fost primul moment în care m-am întrebat ce facem ca să nu întrerupem conceptul de festival, ideea de festival, care mi se părea foarte importantă, pentru că este vorba de o sărbătoare a comunității. Am zis că orașul și teatrul trebuie să aibă un festival, chiar dacă era pandemie. Și, atunci, m-am gândit să mergem în exterior, să căutăm spații outdoor. Am descoperit, astfel, că Teatrul de Stat avea în administrare Teatrul de vară Soveja, care era nefolosit de 10, 12 ani anterior venirii mele aici. Nu înțelegeam cum e posibil să existe scriptic în administrarea teatrului și să nu fi fost folosit atât de mulți ani. Și am mobilizat cumva echipa tehnică a teatrului, am făcut împreună cu directorul tehnic, Viorel Urse, un efort foarte mare ca, într-o perioadă foarte scurtă, să-i dăm o față acceptabilă. Asta a presupus curățarea mucegaiului şi a vegetației crescute abundent printre scaune, în spațiul pentru spectatori. Acolo, dacă intrai, aveai senzația că ești într-o mică pădure. S-a făcut un efort, s-a curățat vegetația, s-au zugrăvit pereții, s-au reparat cabinele.
„Trebuie să oferim o alternativă, care să nu devină elitistă sub nicio formă”
Un sprijin important pe care l-am avut încă de la început a fost din partea Consiliului Judeţean Constanţa. N-aș vrea să fac politică, n-am făcut niciodată, dar e important să spun asta: am avut sprijinul Consiliului Județean în toate mandatele președinților de atunci și până astăzi, fie că a fost vorba de Horia Tuțuianu, fie că a fost vorba de Mihai Lupu, fie, astăzi de Florin Mitroi. Toți cei care au trecut pe la Consiliul Județean de când sunt eu aici au sprijinit constant teatrul, asta însemnând o deschidere totală la ce am făcut noi, dar și contribuții financiare, fiindcă au înțeles că e nevoie să relansăm activitatea teatrului și, ulterior, să o continuăm și să o creștem.
Revenind, am renovat Teatrul de vară Soveja și am creat un eveniment. În anul acela, a trebuit gândit un brand nou, nu puteam să-i spunem „Miturile cetății”, pentru că deja vorbeam despre un alt concept, nu mai era un festival de 10 zile, ca majoritatea festivalurilor, de vineri până duminica următoare. Și pentru că eram în perioada aia de pandemie și cu spectacole doar outdoor, cu măști, cu spectatori puțini, pentru că trebuia o distanțare între scaune, am creat încă un spațiu outdoor în Parcul arheologic, dar nu la Grădina Tomis, ci în parc, efectiv în parc. Și, atunci, ne-am gândit cum să numim evenimentul.
Am făcut un brainstorming cu echipa și am ajuns la un acronim care era – în contextul pandemiei – foarte potrivit: BE SAFE, doar că el venea de la Best Summer Art Fest. Se potrivea perfect în contextul tuturor mesajelor din perioada respectivă: Ai grijă, vaccinează-te!, Poartă mască!, Păstrează distanța! Așa s-a născut, de fapt, SEAS.
2021 a fost un an ciudat, un an de pauză. Consiliul Județean ne-a retras, în acel moment, dreptul de administrare asupra Teatrului de vară Soveja și bugetar a fost o situație mai dificilă. Cineva din aparatul Consiliului Județean a vrut să se ocupe Consiliul Județean să organizeze evenimente în Teatrul de vară. Nu au făcut-o, nu s-a întâmplat absolut nimic în vara respectivă, așa că în iarna următoare am mers, din nou, către Consiliul Județean și către președinte și am spus OK, ați văzut că nu funcționează sistemul ăsta. Consiliul județean, primăria, în general, autoritățile nu sunt operatori culturali, ei sunt generatori de context legislativ local sau ordonatori principali de credite, adică, în cel mai bun caz, eventual, ei decid politicile culturale. Ar trebui să aibă o gândire strategică de politici culturale, dar operatorii culturali sunt instituțiile din subordine. Am explicat, încă o data, lucrul ăsta şi am arătat că n-a funcționat mecanismul pe care îl doriseră în 2021 şi, în 2022, am reluat festivalul. Doar că deja încetaseră restricțiile pandemice și ne-am gândit să nu păstrăm numele de BE SAFE, fiindcă lumea era atât de bucuroasă și fericită că am scăpat de măști. Ne-am gândit să găsim o formulă să ne rebranduim şi am făcut din nou un brainstorming cu echipa, cu toți colegii și am început să ne jucăm cu cuvintele festival, artă, teatru, local, național, internațional, spectacol. Pur și simplu am început să facem puzzle-uri cu cuvinte, dar propunându-ne să ajungem la ceva relevant pentru spațiul Constanței. Și tot făcând această joacă, am ajuns la stagiunea estivală, care din start vorbea despre sezon, despre spaţiul verii. Ne legăm de tot ce înseamnă mare, care nu e doar un spațiu fizic, fiindcă există și o spiritualitate a mării în Constanța. Și atunci am zis: Minunat! Ăsta rămâne!
„Toţi rămăseseră traumatizaţi de acele care alegorice ale lui Mazăre”
În Constanța, pe durata verii, e nevoie de un festival de teatru, pentru că există public de foarte bună calitate, fie că e publicul local, fie că sunt turiștii, care vor o modalitate de a accede la evenimente culturale de calitate. Doar că acestea pot fi diverse. Pot fi spectacole de teatru, pot fi spectacole de dans, concerte de o numită factură, expoziții. Ne-am gândit că trebuie să oferim o alternativă, care să nu devină elitistă sub nicio formă – nu vorbeam despre elitism -, o alternativă care trebuie să rămână populară. Şi dacă tot spunem artele spectacolului, trebuie să nu uităm de copii, trebuie să avem grijă de adolescenți, care sunt o categorie de public foarte, foarte importantă, fiindcă așa crești publicul viitor, îl formezi. Acum, în special în adolescență. Aşa s-a lansat SEAS-ul. A avut succes mare încă de la ediția din 2022, care a fost cea de-a doua, de fapt. Prima ediţie nu a fost sub numele SEAS, dar conceptul era același. Doar numele se schimbase. Au urmat ediţiile 2023, 2024 cu creșteri exponențiale, pentru că publicul a început să afle din ce în ce mai mult de festival, a început să vină.
În primul an, noi plecaserăm de la ideea de festival de teatru stradal. Se încercase cu ceva ani în urmă, în Constanța, dar fusese destul de redus, evenimente izolate. Dar, cumva, toată lumea se ferea conceptual de gândul ăsta, pentru că toți rămăseseră traumatizați de acele care alegorice ale lui Mazăre și lumea se temea să nu ne întoarcem la paradele de care alegorice. Rămăsese o traumă comună în mentalul colectiv. Am zis că nu despre asta e vorba și aveam modele de succes în toată Europa și chiar și în România, dacă ne uităm la componenta de street shows care există la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi la ce face ARCUB la București cu B-Fit in the street!. Am început acest lucru şi l-am numit SEAStreet, care inițial a fost gândit ca un festival separat, după care l-am înglobat în această stagiune mare, a intrat ca fiind o secțiune a SEAS-ului.
A crescut totul foarte organic, bazându-se și pe cerere, și pe ofertă, în sensul în care publicul a venit din ce în ce mai mult, a cerut spectacole din ce în ce mai dese. Companiile și teatrele din țară nu știau de noi, la început, dar am reușit să transformăm SEAS-ul într-un brand recunoscut în lumea culturală națională destul de repede și asta până la nivelul la care sunt teatre care ne contactează încă din timp și vin către noi. E drept că am devenit și noi mai selectivi.
„Un actor-vedetă mi s-a părut un criteriu suficient de important și cred că am greșit./ Începând de anul acesta, am decis că singurul criteriu este să fie spectacole bune”
A.C.: Cum selectaţi teatrele şi spectacolele pe care le includeţi în SEAS? Ţineţi cont de prestigiul teatrelor, al regizorilor, de succesul de critică al unei piese, de subiectele de actualitate, la un moment dat, în societate?
E.Ş.: Pentru că mi-am asumat în întregime, personal, rolul de curator al festivalului, pot să vă spun de ce criterii nu ţin cont. Criteriul nu este numele regizorului. Au fost spectacole realizate de regizori mari pe care am refuzat să le iau. Nu este numele teatrului. Mi s-a întâmplat să fie teatre importante, care au propus spectacole absolut neinteresante pe care le-am refuzat. La primele ediţii am fost tentat – şi am şi făcut asta – să selectez bazându-mă pe numele actorilor. De exemplu, un actor-vedetă mi s-a părut un criteriu suficient de important și cred că am greșit. Dar în ce sens? Comercial n-am greșit, pentru că, într-adevăr, acelea au fost cele mai bine vândute spectacole, cele mai aglomerate. Dar mi s-a întâmplat să regret selecția, pentru că erau spectacole slabe, foarte slabe și mi-a părut rău. Nu vorbesc de anul acesta, vorbesc de anii trecuți. Începând de anul acesta, am decis că singurul criteriu este să fie spectacole bune. Pentru că și publicul a mai învățat, a crescut, a devenit mai pretențios, a început să aibă simț critic.
„Nu vreau să fac compromisuri, pentru că ne facem nouă rău, nu vreau să îndepărtez un public pe care l-am câștigat cu greu”
Criteriul este, deci, să fie spectacole bune și fac eforturi foarte mari să văd aceste spectacole. Dacă nu ajung să văd spectacolele respective, cer directorilor de teatru filmările, discut cu ei. Ei îmi fac anumite propuneri, eu le spun asta nu mă interesează. Cum spuneam, în general vizionez spectacolele și pur și simplu îmi asum eu decizia, în funcție de calitatea spectacolului. Inclusiv anul acesta, am avut teatre care mi-au făcut două, trei propuneri și nu am avut ce să aleg. Nu vreau să fac compromisuri, pentru că ne facem nouă rău, nu vreau să îndepărtez un public pe care l-am câștigat cu greu. Și anul acesta au mai fost scăpări, dar extrem de puține, e adevărat. Scăpări, adică spectacole pe care să le regret în selecție, pe care îmi pare rău că le-am adus. Dar au fost două, trei din peste 80 de evenimente.
Unul dintre criteriile foarte importante pentru mine a fost diversitatea formelor artelor spectacolului. Am încercat să aduc lucruri care nu prea ajung în Constanța. De exemplu, anumite tipuri de concerte. Asta, în combinație cu obsesia mea permanentă de a identifica spații noi, de a repune în circuitul cultural unele spații. Mă interesează foarte mult asta, pentru că eu cred că există multe spații care nu sunt, de fapt, cu destinație culturală, dar care pot fi valorificate în sensul transformării lor în spații culturale. Exemplul de anul acesta este această curte mică, Grădina Bisericii Armene, pe care am descoperit-o plimbându-mă prin centrul vechi. Seamănă cu diverse spații din Sibiu, curți interioare. Când am văzut asta, am zis că aici vreau să-i aduc pe cei de la Trei Parale. Trebuia un spațiu mai boem, mai nonconformist. Și, atunci când am văzut, am zis, ok, ăsta-i locul. Și m-am gândit ce aș mai putea aduce aici, plecând de la spațiu? Un concert de blues al lui AG. Weinberger. Un concert byron, la care ne tot gândeam. Cred că au mult mai mult farmec într-un spațiu de tipul ăsta.
„În Constanţa sunt oameni cu o sete teribilă de cultură”
A.C.: Sunteţi directorul Teatrului de Stat Constanţa din 2019. Aţi cartografiat, în aceşti ani, oamenii care vin la teatrul din Constanţa? Cum este acest public, cum l-aţi defini?
E.Ş.: N-am făcut o cartografiere tehnică, dar n-ar fi rău, din contră, ar fi foarte bună și importantă, cred, la un moment dat. Dar ca să o facem bine și profesionist, ar trebui făcută cu un institut de sondare a opiniei publice, cu sociologi, care să știe să facă și sondarea propriu-zisă, și statistica, și interpretarea ulterioară. Chiar cred că ar fi nevoie de aşa ceva, nu cred că s-a făcut vreodată, în Constanța, o analiză sociologică a publicului și a consumatorului de cultură, nu neapărat a publicului de teatru.
Dacă e o cartografiere neoficială, aș spune că unul dintre lucrurile care pe mine m-au frapat – iar aici fac o paranteză – atunci când am venit în Constanța era această subevaluare pe care și-o fac constănțenii. Există un complex de inferioritate pe care îl au. În toate întâlnirile pe care le-am avut, când am venit, în 2019, discuțiile erau la modul visezi, aici teatrul nu o să meargă niciodată, aici nu există obiceiul de consum cultural, aici n-ai cu cine, aici mentalitatea este de… Evident, nu am înghițit asta niciodată, că dacă înghițeam povestea asta, plecam înainte să încep. Este clar o imagine extrem de falsă a realității. Vorbim, totuşi, despre un oraș care are un mediu universitar destul de important, un mediu academic, un oraş în care există instituții culturale, un muzeu de artă senzațional, un muzeu de istorie și, slavă Domnului, muzeul ăla de istorie are ce istorie să cerceteze. Vorbim despre o istorie fabuloasă, unul dintre cele mai importante spații ale României din punct de vedere al trecutului istoric.
Plus că, în Constanţa, sunt oameni cu o sete teribilă de cultură și de evenimente culturale de calitate. Oamenii trebuiau, în primul rând, să vadă că există posibilitatea asta. Și lucrul ăsta noi l-am făcut încet, încet. Publicul a crescut. Și, ca peste tot, există un public loial, există – aşa cum se numește în terminologia de specialitate – publicul captiv, adică acea masă critică de spectatori care vin mereu, la orice, și care nu văd un spectacol o singură dată. Pe aceştia, deja îi cunoaștem, îi știm. Și partea frumoasă e că această masă critică crește. Se fidelizează acest public captiv. Și minunat este faptul că există și o dinamică a vârstei spectatorilor, adică am observat în mod cert o întinerire a mediei de vârstă, lucru pe care cred că l-am reușit printr-o combinație de strategii: de a face un repertoriu atractiv, de a avea titluri atractive pentru publicul tânăr, de a-i atrage în diverse forme, prin evenimente conexe, prin programele de voluntariat. Cred că încă există un potențial imens.
Revenind la întrebare, clar e un public bun, un public în creștere, care a devenit pretențios. Ce mă bucură enorm este că am reușit ceea ce ne-am propus de la început, anume ca, pe lângă publicul local, să generăm un flux de turiști, care vin la Teatrul de Stat Constanţa și nu doar pe perioada verii, ci inclusiv pe parcursul anului. Sunt oameni care vin din alte orașe, nu doar din București, ci din Brăila, Galați, Tulcea. Vin să vadă spectacolele noastre.
A.C.: În ultimii ani, Teatrul de Stat a devenit extrem de activ: regizori mari pun în scenă piese la Constanţa, actori din echipa teatrului sunt nominalizaţi şi premiaţi la UNITER, teatrul merge la festivaluri de specialitate şi în turnee. Ce presupune pentru dumneavoastră această activitate intensă a instituţiei pe care o conduceţi?
E.Ş.: În mod cert, e un efort foarte mare, dar vine în balanță cu satisfacția rezultatelor, cu satisfacția profesională. Efortul e foarte mare pentru mine – timp, energie, consum -, şi e cu atât mai greu cu cât nu locuiesc stabil în Constanța, familia, soția, copiii sunt în București. Stau mult, evident, şi la Constanţa, dar baza e în București, deci pentru mine e ca și cum lucrez în altă parte. Cu toate acestea, dedic foarte mult timp programului meu de la teatru. Rezultatele, premiile și bucuria spectatorilor șterg însă oboseala, mă motivează foarte tare. Şi nici măcar atât de tare premiile, cât impactul pe care simt că munca mea și a echipei, a întregului teatru o are asupra comunității locale, faptul că simt constant că reprezintă ceva și că producem o schimbare în mentalul colectiv al comunității, în educația pe termen lung a comunității. Asta mă motivează teribil. Pentru mine e clar că cineva va spune, peste 10 ani, domnule, mi-am schimbat viața acum 10 ani, când eram în liceu, pentru că am început să merg la teatru și am început să văd niște spectacole foarte bune în orașul meu, în Constanța, și am prins gust și am început să devin un consumator (n.r. de teatru). Asta este extrem de motivant și reduce mult impactul oboselii.
„Mi se pare nedrept când văd oameni care susţin «Erwin a salvat cultura din Constanţa». Băi, nu se poate să scrii așa ceva!”
A.C.: Sunt mulţi oameni care apreciază ceea ce faceţi, pentru că aţi pus Teatrul de Stat Constanţa pe harta teatrelor din România actuală. Aprecierea lor tinde, uneori, să cadă în adulaţie. Cum vă raportaţi la aceste exprimări ale preţuirii? Vă flatează? Nu asta trebuie să facă directorul unei instituţii publice de cultură: să depună toate eforturile pentru a-şi duce instituţia – în cazul de faţă, teatrul – într-o ligă a excelenţei şi a o menţine acolo? Nu ar trebui să fie ceva firesc?
E.Ş.: Îmi repugnă. De fapt, oamenii nu își dau seama că ceea ce facem noi – și nu spun asta dintr-o falsă modestie sau neapărat din generozitate, dar e purul adevăr – ţine de echipă. Puteam să fiu eu cel mai mare manager, dar aici, la Constanţa, am avut șansa unor oameni și unei echipe alături de care fac lucrurile astea. Şansa a însemnat și o trupă tânără de actori pe care, da, eu i-am adus, dar i-am adus într-un context împreună cu niște regizori. Lucrurile astea nu le-am făcut eu dând cu sapa. Am fost înconjurat de niște oameni capabili și care au pus la fel de mult suflet ca mine. Că degeaba făceam o echipă de oameni buni, dacă erau niște oameni care veneau aici ca la un job de la 8.00 to 16.00. Ce mă motivează pe mine i-a motivat și pe ei: satisfacția, bucuria și rezultatele i-au motivat pe toți. Mă refer aici și la echipa din birouri, şi la echipa artistică, şi la echipa tehnică. Tehnicienii teatrului – sunetiştii, luminiştii – sunt extraordinari. Am reușit să facem lucrurile astea împreună.
Genul ăsta de admirație care apare online, comentarii de genul cum îl clonăm pe Erwin ca să-l punem în toate teatrele din București… Am zis oameni buni, stați un pic, că o duceți la un nivel la care anulează o distanță critică, anulează orice formă de privire critică asupra a ceea ce facem noi. Nu pot să mai am bucuria rezultatelor în clipa când există tipul ăsta de admirație. Am colegi în București, oameni foarte mișto, foarte buni, care n-au avut contextul pe care l-am avut eu aici, contextul unui parteneriat extrem de bun cu autoritatea, care nu există în multe orașe, nu există acest dialog extrem de deschis, acest sprijin aproape necondiționat pentru activitatea noastră. Puteam să fiu senzațional ca manager, dacă nu exista sprijinul ăsta și dacă nu exista o deschidere către ceea ce facem noi, nu reușeam.
Dar nu depun efortul ăsta pentru instituţie, nu o fac pentru Teatru de Stat, ci pentru comunitate. Eu și teatrul facem asta împreună pentru oraș, pentru oamenii din oraș. Ei sunt beneficiarii finali a ceea ce facem noi, nu instituția.
Încă ceva: eu cred că, în Constanţa, sunt niște oameni absolut extraordinari în instituții, manageri foarte buni. De exemplu, mă uit la ce face Lelia Rus-Pîrvan la Muzeul de Artă. Lelia este un manager exceptional şi muzeul arată nemaipomenit, aduce expoziții şi organizează evenimente excepționale. Diferența este că niciodată artele vizuale nu vor fi la fel de vizibile ca artele spectacolului. Asta nu înseamnă însă că eu sunt un manager mai bun decât Lelia, absolut deloc.
De aceea mi se pare nedrept când văd oameni care susţin Erwin a salvat cultura din Constanţa. Băi, nu se poate să scrii așa ceva! Sunt oameni, aici, care nu sunt la fel de vizibili, n-au avut promovare. În plus, cultura nu poate fi salvată de un om. Nu există un Mesia al culturii. Nu există așa ceva. Asta se poate face doar cu un efort colectiv al unor oameni, cu echipă. Şi nu doar cu echipa teatrului. Creând, coagulând, de fapt, toate sinergiile din orașul ăsta – mediul academic, presă, mediul politic, mediul de afaceri, societatea civilă – numai așa se poate: să tragem la același tren.
A.C.: Credeţi că teatrul are, ar trebui să aibă misiunea de serviciu public, de medicament pentru mentalul colectiv accesibil oricărui spectator sau trebuie să fie un produs cultural exclusivist, rezervat celor educaţi, cultivaţi, care au o vastă experienţă spectatorială?
E.Ş.: Teatrul și, în general, cultura trebuie să fie accesibile absolut tuturor. Asta nu înseamnă că trebuie ca fiecare spectacol să fie accesibil tuturor. Dar accesul la cultură e o chestie constituțională, scrie în Constituția României, la Articolul 33: statul garantează cetățenilor săi accesul liber și neîngrădit la cultură. Pe de altă parte, există o zonă de elitism, o zonă de experiment, pentru că artele spectacolului au nevoie și de experiment, ca în orice domeniu. Şi în artele spectacolului se experimentează și ai nevoie de oameni care caută tehnici noi, estetici noi, forme noi. Nu trebuie să rămânem ancorați doar într-un tip de convenționalism pentru că pe acela îl gustă un anumit tip de public. Dar nici acel convenţionalism nu trebuie aruncat la gunoi. Există forme și forme și există public pentru spectacole dintr-o zonă mai convențională, clasică. Există şi public care vrea un alt tip de spectacol, texte mai noi, texte contemporane, dar montate într-o cheie convențională. Și există public care vrea inclusiv ca forma să fie una nouă, unul care gustă experimentul.
Cred că instituțiile publice trebuie să fie serviciu public pentru că asta este, de fapt, menirea lor, în România în continuare sunt subvenționate de către stat. Dar, din nou, asta nu înseamnă că fiecare spectacol sau fiecare produs, fiecare tablou, fiecare expoziție e pentru oricine. Nu! Trebuie să gândești un repertoriu și să produci pentru a fi cât mai divers și a atrage public cât mai divers. Asta mai ales la Constanța, unde vorbim despre un singur teatru dramatic, la un oraș foarte mare și eterogen ca populație. În orașe cum e Bucureștiul, unde ai 10, 12 teatre diferite, e o altă discuție.
„Sala nu răspunde rigorilor unui teatru. Va fi funcțională, nu va fi ideală, nu a fost niciodată”
A.C.: Teatrul de Stat Constanţa a fost renovat, modernizat, dar felul în care arată acum sala de spectacole a produs dezamăgire şi, în consecinţă, critici, pentru că este o sală albă, austeră, care nu spune nimic. A fost comparată cu o sală de cămin cultural. Cum răspunde această sală nevoilor tehnice şi estetice ale teatrului?
E.Ş.: Preambulul întrebării merită niște comentarii separate. Comentariile despre care vorbiţi au fost făcute fără ca sala să fi fost văzută, au fost făcute în urma unei postări a primăriei şi unei postări a primarului (n.r. pe platforma Facebook), care au constat în niște fotografii făcute cu un telefon mobil, lumina fiind stinsă în sală, la acel moment. Un moment în care sala nu era finalizată. Într-adevăr, erau niște poze extrem de neinspirate. Ca şi ideea postării. Să faci o astfel de postare ca primă imagine a unei săli așteptate a fost foarte neinspirat. Realitatea este altfel, totuși, dar probleme există. Realitatea este că sala nu era nici înainte grozavă, sala n-a fost stricată. Sala asta – dacă vorbim despre arhitectura sălii – este un spațiu care nu e potrivit și nu a fost niciodată potrivit pentru un teatru important, care vrea să creeze spectacole importante. Asta e o sală în care Teatrul de Stat a aterizat forțat aici, în 2004. Este o clădire care a fost a Teatrului de Revistă și care nici măcar n-a fost gândită ca teatru initial, pentru că, atunci când a fost construită, a fost construită ca o sală de cinema. Ulterior, a fost donată municipalității de Demostene Tranulis și transformată în sala Teatrului de Revistă. Deci sala nu răspunde oricum rigorilor unui teatru. Absolut deloc. Nu există culise. Culisele au un metru. Orice scenă de teatru, orice sală de teatru – în mod normal -, dacă are o deschidere de 8 metri în față, la oglinda scenei, trebuie să mai aibă 8 metri în stânga, 8 metri în dreapta. Aici ai un metru jumate stânga, un metru jumate dreapta. Adică, dacă în spectacolul ai un decor şi vrei să intri cu alt decor, în mijlocul spectacolului, este imposibil, pentru că nu există buzunarele scenei, cum se numesc ele. Sunt inexistente. Problema nu e ceva care a apărut acum. Nici înainte și nici acum, stalul – adică zona de public – nu are o cădere suficientă, un unghi care să-i asigure o vizibilitate bună. Ar trebui să fie o așezare în sistem amfiteatru ca să poți să ai vizibilitate bună la scenă. Iar scena n-ar trebui să fie mai înaltă decât nivelul privirii spectatorilor. Cum spuneam, stalul nu are niciun fel de structură de amfiteatru, dar asta nu e o problemă de acum, este o problemă mai veche. Deci lucrurile astea rămân, într-adevăr.
Sunt niște probleme şi cu cromatica aleasă, într-adevăr, neinspirată. Dar asta e ceva ce, cred eu, se poate modifica în timp, nu e ceva ireversibil. Am reușit deja, chiar înainte să se finalizeze lucrarea, să discutăm cu constructorul și, cu acordul primăriei, partea de oglindă a scenei, adică zona de față a scenei să fie neagră, să nu mai fie albă. Inițial, era albă și a fost făcută neagră la insistențele noastre. Apreciem deschiderea. Pentru restul pereţilor, poate o să reuşim, în timp, să modificăm cromatica. Dar nu este ceva care să afecteze dramatic derularea spectacolelor.
Sunt şi câteva lucruri bune care s-au făcut, importante, și anume contrabarele, sistemul de ștăngi din scenă. Barele care sunt deasupra scenei, în interior, sunt toate electrice acum și sunt comandate dintr-un panou de comandă electric. Și, dintr-o dată, oricum e un spațiu curat. Cabinele sunt curate. Ce lipsește cu desăvârșire – dar, din nou, nu este vina celor care au făcut renovarea, ci pentru că nu au existat – sunt spațiile de depozitare pentru decoruri. Nu există. Sper să reușim să facem, în curtea din spate – care este pe terenul Teatrului de Stat Constanța -, la un moment, un depozit pentru decoruri, pentru că, altfel, logistica montării și demontării decorurilor de spectacol este foarte dificilă. Este extrem, extrem de important să putem avea un depozit de decoruri acolo, la sală. Sala de spectacole va fi funcțională, nu va fi ideală, nu a fost niciodată. Din nou, nu e un reproș pentru cei care au făcut lucrarea acum. Lucrurile sunt mai bune decât erau înainte. Singurul lucru, poate, un pic mai rău, dar care e clar reversibil, e dat de această cromatică și de sistemele de ancorare, căci nu avem cum să poziționăm lumini din sală spre scenă. Iarăşi, e ceva rezolvabil.
A.C.: Dacă vorbim despre teatru, aţi dinamizat viaţa culturală a Constanţei, dar cât timp vă mai lasă pentru regie activitatea de director? La ce proiecte lucraţi acum/ ce proiecte care vă poartă semnătura sunt acum în derulare?
E.Ş.: Foarte puțin, extraordinar de puțin timp. În medie, înainte să fiu director, în anii de dinainte, făceam două, trei spectacole pe an. Am avut perioade extrem de active, uneori. Din 2019 și până astăzi, deci de șase ani, am făcut trei spectacole. În afară de cel pe care l-am făcut la Constanța, care e, de fapt, reluarea unui spectacol făcut cu studenții mei de la universitate, Trilogia belgrădeană, pe care l-am reluat, spuneam, cu actorii, am făcut trei spectacole. Unul la Teatrul din Miercurea Ciuc, la care am lucrat cu actorii maghiari de acolo, un musical, Scripcarul pe acoperiș. Am făcut un spectacol la Teatrul Nottara din București, Ultima oră de Mihail Sebastian și la Opera din București am un spectacol care a avut premiera în primăvară și care se reia pe 8-9 octombrie, Procesul lui Eichmann, o operă originală în premieră mondială.
Deci, îmi lasă foarte puțin timp. Acum, ăsta poate să fie și un semn al unei slăbiciuni, al unei incapacităţi de a delega așa cum ar trebui, pentru că am colegi în teatre, manageri de teatre care au reușit să creeze un tip de infrastructură și un sistem de delegare a task-urilor și a responsabilităților suficient de solid încât să le permită să-și continue și activitatea de regizor sau actor mult mai serios decât am făcut-o eu. Eu nu am reușit să-mi manageriez timpul astfel, așa că, poate, e la mine o problemă de time management, de delegare de responsabilități.
Poate fi văzut și ca un lucru bun, în sensul că îmi dedic foarte mult timp aici, la teatru (n.r. ca director), dar eu mi-am pus întrebarea dacă, de fapt, nu e o problemă legată de modul cum fac eu time managementul.
„Cazinoul ar trebuit gândit ca un hub cultural subvenționat. Categoric ar trebui să fie susţinut mai mult de administraţia locală”
A.C.: Ce părere aveţi despre Constanţa zilelor noastre? Cum caracterizaţi oraşul raportându-vă la cultură şi la artă?
E.Ş.: Cred că este un oraş emergent. Este pe o pantă ascendentă din toate punctele de vedere și nu doar datorită mie sau teatrului. Se întâmplă lucruri și mă bucur mult că se întâmplă, văd ce se întâmplă în zona artelor vizuale, ce face Lelia Rus-Pîrvan la Muzeul de Artă cu Bienala de Pictură, care mi se pare un eveniment absolut senzațional, văd cum biblioteca a început să construiască tot felul de evenimente conexe în jurul său, cu Amelia Stănescu. Adică, biblioteca nu a rămas doar un spațiu unde mergi să împrumuți cărți, a început să construiască evenimente speciale pentru comunitate. Văd ce se întâmplă la Cazino și mi se pare important ce face Anamaria Mişa acolo și cum gândește acel spațiu care da, este conceput ca un hub cultural, toată lumea a zis foarte bine, dar Cazinoul ar trebuit gândit ca un hub cultural subvenționat. Categoric ar trebui să fie susţinut mai mult de administraţia locală. Nu ar trebui să fie doar un muzeu care să se autosusţină. Gândit ca un hub cultural, are nevoie de o subvenție anuală mult mai consistentă din partea autorității ca să poată să construiască un program coerent cultural și să nu fie condiționat, presat mereu de autosusținerea financiară.
Mi se pare extraordinar ce încearcă Anamaria Mişa și Miruna Moise și întreaga echipă de acolo și inclusiv discuțiile pe care le avem pentru a face tot felul de lucruri pe care vrem să le facem împreună acolo mi se par constructive și relevante pentru ceea ce se întâmplă în oraș.
„Constanţei îi lipseşte un mediu cultural independent, real preocupat de calitatea produsului, cu o gândire culturală, nu una comercială”
Ce lipseşte, de fapt, cu desăvârşire în Constanţa este un real mediu independent în zona culturală. Există operatori independenți, dar există într-o formă în care, de fapt, ei sunt, cred eu, mult mai orientați spre zona de profit comercial. Nu există un mediu independent, cum este la Cluj, cum este la Timișoara, cum este chiar şi la Galați. Sunt inclusiv orașe care au companii independente reale, dar care fac lucruri non-comerciale. Profită de sprijinul instituțiilor, cum sunt teatrele din orașele respective, aplică pentru proiecte pe finanțări nerambursabile. Dacă aș vedea niște inițiative din mediul independent reale, valoroase din punct de vedere cultural, le-aș susține cu toată deschiderea. Repet, Constanţei îi lipseşte un mediu cultural independent, real preocupat de calitatea produsului, cu o gândire culturală, nu una comercială. În rest, da, cred că oraşul Constanța e în creștere.
A.C.: În urmă cu aproximativ un an, aţi afirmat că oraşul Constanţa ar putea deveni, în nouă, zece ani, Capitală Culturală Europeană pentru că, deşi nu are o infrastructură şi o voinţă reale, are potenţial economic şi uman. Chiar şi înţelegând argumentele dumneavoastră, nu este, totuşi, o afirmaţie pe cât de curajoasă, pe atât de hazardată?
E.Ş.: M-a întrebat cineva de la autorități, la un moment dat, dacă am zis asta doar așa, pentru impresie artistică. Sub nicio formă! Eu îmi aduc aminte cum era Sibiul la începutul anilor 2000. Era de pe cu totul altă planetă decât e acum. Și ca aspect al patrimoniului construit, în ce stare era zona veche, și cum arăta Festivalul Internaţional de Teatru înainte și zona de film. Mă refer la Sibiul de dinainte de a deveni Capitală Culturală Europeană, deci vorbesc despre perioada 2000-2007. De când am devenit preocupat de tema asta de capitală culturală, am tot citit şi am văzut rapoarte ale evaluatorilor, care veneau din partea Comisiei Europene. Încă de dinainte ca Timişoara să fie declarată câștigătoarea titlului pentru 2021, inițial, ulterior, 2023, din cauza pandemiei. (n.r. În rapoarte) nu era luată în calcul viața culturală a orașului și nici infrastructura existentă. Criteriile cele mai importante erau date de potențialul uman, potențialul economic, potențialul de patrimoniu construit, și material, și imaterial al regiunii, al zonei. Și era foarte importantă şi voința exprimată ferm a factorilor de decizie, a actorilor implicați. Vorbesc despre autorități, presă. Voinţă cuantificabilă prin niște angajamente scriptice, în care se vede clar că, pentru acel eveniment, noi ne luăm angajamentul ca, pe următorii cinci ani, să alocăm atâtea milioane de euro din buget. Un procent din buget va merge clar către refacerea patrimoniului construit, către refacerea clădirilor vechi. Adică, se face o strategie și este un angajament asumat și foarte cuantificabil, de altfel.
Eu cred că, în Constanța, toate aceste lucruri există. Nu cred că este vreo regiune, acum, în România, care să poată concura, dacă facem un proiect plecând de la ce înseamnă istoria locului, de fapt, de la ce înseamnă relevanța locului pentru istoria Europei, dacă vorbim despre trecutul roman, despre trecutul grec, dacă vorbim despre Tomis, despre poetul Ovidiu, despre circuitul cetăților: Histria, Capidava, iar dacă ne gândim un pic regional, şi Adamclisi. Dincolo de asta, există diversitatea etnică şi tot ce a însemnat şi înseamnă ea din punct de vedere al arhitecturii, al gastronomiei. Sunt extrem de multe lucruri care țin, de fapt, de ceea ce înseamnă cultură. Cultura nu înseamnă doar teatru și film. Înseamnă și gastronomie, și tradiții, și obiceiuri. Iar la Constanţa e un melting pot în care, dacă te uiți, înţelegi că au contat și cultura turco-tătară, și armeană, și greacă, și evreiască și cea a tuturor națiilor Pământului, care au trecut pe aici și și-au lăsat amprenta. Dacă reușim să atragem alături de noi și mediul de business, tot ce înseamnă Portul Constanţa cu potențialul de dezvoltare, şi dacă ţinem cont şi de relevanţa Mării Negre, cred că se poate construi un proiect foarte, foarte solid. De aceea spun: declaraţia nu a fost hazardată. Poate există o doză de hazard din perspectiva celor care n-au suficientă încredere în potențial. Poate atât. Eu cred că, de fapt, e mai greu să-i convingi pe oameni că se poate. Ăla e hazardul.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Surse foto: Teatrul de Stat Constanţa / Fotografia principală: Andrei Gîndac)
