Premisa de la care au plecat SUA și Israelul este că presiunea militară intensă, combinată cu eliminarea conducerii, va duce la pulverizarea regimului teocrat de la Teheran.
În unele cazuri, precum ISIS sau Al Qaeda, această logică a funcționat parțial. În altele, însă, rezultatul a fost opus: bombardarea milițiilor pakistaneze de la granița cu Afghanistanul la finalul anilor 1990 nu a dus la dispersarea acestora, ci, dimpotrivă, la coagularea și radicalizarea lor. Totuși, este discutabil dacă o organizație teroristă internațională poate fi comparată cu un stat, fie el și unul în care o structură precum Gardienii Revoluției are un rol dominant și este desemnată ca organizație teroristă.
De cealaltă parte, Iranul a intrat în acest război cu un deficit evident de descurajare și dintr-o poziție militară în deteriorare constantă, cauzată de eliminarea sistematică a echipamentelor sale prin bombardamente aeriene americane și israeliene de anul trecut.
Această vulnerabilitate inițială explică atât reacțiile prudente din primele faze, cât și tentativa ulterioară de recalibrare strategică.
În prezent, președintele american Donald Trump vorbește despre negocieri, o perspectivă respinsă vehement de Teheran. Este interesant că agenția semi-oficială Tasnim utilizează chiar noțiunea de descurajare într-un articol care neagă existența negocierilor: „Iran va continua să se apere până la a obține descurajarea necesară”.
Citește și: Efectul Iran: UE se grăbește să umple depozitele de gaze, România ia măsuri de urgență pe piața petrolieră
Iranul pare să creadă că are avantajul
Întrebarea este dacă această percepție reflectă realitatea sau dacă reprezintă o capcană cognitivă fie autoindusă, fie rezultatul unei strategii deliberate a adversarului. Istoria recentă arată că astfel de momente de „încredere” pot preceda atât escaladări majore, cât și erori de calcul.
Există o contradicție evidentă: Trump vorbește despre negocieri, dar a ordonat deja bombardarea Iranului în timpul acestor negocieri. Această disonanță reduce credibilitatea diplomatică, dar crește incertitudinea strategică, ceea ce, în anumite cadre teoretice, poate fi un avantaj.
Ambiguitatea lui Trump
Modul de comunicare al lui Trump este produsul lipsei sale de strategie, dar și al unei strategii intenționate: o ambiguitate strategică ce întâlnește showbiz-ul, menită să deruteze adversarul, să creeze spațiu de acțiune și oportunitatea unor surprize operaționale, precum bombardarea siturilor nucleare iranieni din iunie 2025.
În paralel, pușcașii marini americani continuă să fie dislocați spre Orientul Mijlociu, iar președintele american a publicat pe Truth Social multiple grafice care arată că SUA sunt cel mai mare producător mondial de petrol și gaz, sugerând implicit că ar avea cel mai puțin de suferit de pe urma unui cataclism energetic în Golf.
Această poziționare lasă deschisă opțiunea unei escaladări deliberate prin atacarea infrastructurii energetice iraniene, anticipând și asumând un răspuns simetric din partea Teheranului asupra infrastructurii statelor din Golf.
La rândul său, Iranul încearcă să transmită un mesaj clasic de tip „nu te pui cu nebunul”, fiind constrâns să ducă un război asimetric: blocarea traficului în Strâmtoarea Ormuz, lovirea infrastructurii energetice regionale și menținerea simultană a statutului de actor cu care se poate negocia. De altfel, în urmă cu doar câteva zile, Iranul amenința cu bombardarea stațiilor de desalinizare din statele din Golf, o escaladare maximală, pentru ca ulterior să se retragă și să indice că își limitează acțiunile la infrastructura energetică.
Strategia de comunicare a lui Trump, câteodată intenționat confuză, altădată neintenționat, amplificată și atenuată de aparatul militar-birocratic, care uneori profită de haosul creat de el, iar alteori este nevoit să îl repare, oferă un spațiu de acțiune specific erei post-adevăr și post-politică morală. Această dinamică produce simultan risc și oportunitate.
Orice este posibil
În acest context, SUA pot escalada la maxim prin atacarea infrastructurii energetice, fapt sugerat de retorica privind autonomia energetică și de dislocările militare, sau pot ieși din conflict revendicând succesul: eliminarea unei părți semnificative a leadershipului iranian și o schimbare de facto a regimului. În acest din urmă scenariu, Washingtonul ar putea adopta o strategie similară celei israeliene de „mowing the lawn” (nr. tundere peluzei), revenind periodic pentru a lovi atunci când amenințarea redevine semnificativă.
Rămâne de văzut dacă percepția iraniană a avantajului este justificată sau dacă, dimpotrivă, face parte dintr-un joc mai larg de inducere în eroare.
Următoarele zile vor clarifica dacă ne aflăm în fața unei deescaladări tactice sau a preludiului unei escaladări totale.
(FOTO: AGERPRES FOTO / EPA)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
