Zilele acestea, la Barcelona, în istoricul Gran Teatre del Liceu, a avut loc premiera operei La Gioconda (Cea Fericită) de Amilcare Ponchielli (1876), o co-producție cu Teatrul San Carlo din Napoli, la distanță de 143 de ani de la prima punere în scenă, 26 februarie.
Am văzut opera și la Napoli. Cumva, așteptam să o mai revăd. Foarte intensă. Și cum providența îi ajută pe cei insistenți, iată că Barcelona mi-a oferit șansa. Impresionantă instituție, nu neapărat datorită clădirii, cât, mai ales, ca loc referențial într-o istorie a valorilor umanității, pentru că aici s-au auzit cele mai extraordinare voci ale lumii. Cu un istoric demn de un film, o adevărată impersonare a mitului Păsării Phoenix, teatrul a trecut prin 3 incendii, fiind de fiecare dată reconstruit. O scurtă prezentare aveți aici.
La fel ca la Napoli, și la Barcelona, în rolul Alvise Badoero, a fost basul Alexander Köpeczi, thanks God! Singurul rămas din distribuția de la Napoli.
O palpitantă poveste tragică de dragoste, răzbunare, loialitate într-o fel de Tosca avant la lettre
Acțiunea, bazată pe piesa de teatru Angelo, tiranul Padovei de Victor Hugo (unul din dramaturgii sursă pentru operele secolului XIX), are loc în Veneția secolului al XVII-lea, mai precis, Piazza San Marco în timpul Carnavalului. Este acea vreme când conspirațiile, inchiziția și cutumele regale formează fundalul poveștii despre soarta cântăreței ambulante, Gioconda.
Hărțuită de spionul Barnaba, ea sacrifică totul pentru a-l salva pe bărbatul pe care îl iubește și pe femeia pe care acesta o preferă ei. Ea este îndrăgostită de exilatul Enzo Grimaldi, duce de Genoa, dar acesta, la rândul său, o iubește pe Laura, soția lui Alvise Badoero, șeful Inchiziției. În ciuda sentimentelor sale pentru Enzo, Gioconda îi salvează pe îndrăgostiți – denunțați de Barnaba – când o recunoaște pe Laura drept protectorul mamei sale oarbe, La Cieca. Convins că Laura îl înșală, Alvise caută răzbunare și decide să-și otrăvească soția. Gioconda înlocuiește otrava cu o poțiune de dormit și își duce rivala într-un loc sigur unde se poate reuni cu Enzo, după ce l-a convins pe Barnaba să o ajute în schimbul iubirii sale, alege să se sinucidă.
Chiar așa, mai neștiută, opera are una dintre cele mai cunoscute și parodiate secvențe coregrafice din istoria muzicii-Dansul orelor- pe care ascultând-o mintea îți fuge instant la crocodilii și hipopotamii purtând tutu-uri din Fantasia lui Disney, dar și una dintre cele mai cântate ca suită în concerte.
Este, fără îndoială, una din marile opere ale lumii din categoria one-hit wonder, la fel ca Adriana Lecouvreur de Francesco Cilea sau Andrea Chénier de Umberto Giordano. Libretistul, Tobia Gorrio, nu este altul decât celebrul Arrigo Boito care și-a anagramat numele. Prezența rară, mai degrabă neprezența, în repertoriile marilor teatre este explicată de faptul că necesită un sextet de voci la superlativ, soprană, tenor, mezzo, contralto, bariton, bas. Toți au secțiuni importante, arii, duete, ansambluri, terifiant de grele. Nimic nu e ușor în această operă.
Regizorul,Romain Gilbert, este un personaj cunoscut la noi, cel puțin de operatici, fiind cel care a semnat și montarea semistage a Flautului fermecat de Mozart, prezentată anul trecut în Festival Enescu, de către Orchestra Deutsche Kammerphilharmonie Bremen. Un succes instant. Gilbert respectă intriga, cu un aport original foarte subtil care îmbogățește și luminează narațiunea.
Decorurile semnate de Etienne Pluss impresionează vizual prin modernism clasicizat, elementele sunt versatile, astfel că tablourile nu rămân sterile, ele descriu exact locul unde se desfăsoară scena. Inclusiv incendierea navei lui Enzo. Nu pot să nu recunosc că, cel mai mult îți fură privirea costumele, după care, când vezi că sunt semnate Christian Lacroix, știi și de ce. Au o adevărată putere evocatoare. Între perioadă și styling vizual total, care contrastează cu austeritatea coloristică a scenografiei. Unele personaje parcă sunt coborâte din tablourile lui Tintoretto. Magic.
Gilbert transpune vizual goticul intrigii, atmosfera sumbră, apăsătoare. Mișcarea scenică e spectaculoasă, dar nu obositoare, și nici plictisitoare. Inclusiv, momentul baletului iese din tiparele pe care deja le știam, referința la Apollo și Aurora, fiind inspirat de curentul vremii, Commedia dell’arte. Adevărat divertimento.
Un festin operatic
Gioconda a fost interpretată de soprana Saioa Hernández, un real răsfăț s-o prinzi în distribuție. Are experiență în rol și cu ușurință navighează prin toate provocările si capcanele partiturii. Mezzo-soprana Ekaterina Semenchuk a fost superbă în registrul de medii, construind o profunzime aparte, dar în înalte, cel puțin în prima parte, a părut că are o voce mică.
Laura, soția lui Badoero, a avut în cele două mezzo, Ksenia Dudnikova și Varduhi Abrahamyan, două interpretări puternice, emoționante. Cu diverse momente lirice strălucitoare în duete, cred că dintr-un anumit punct de vedere, m-a impresionat mai mult Abrahamyan, poate un plus în tonurile întunecate.
La Cieca a avut două mezzo soprane cu o diferență de vârstă între ele de peste 30 de ani! Dacă Violeta Urmana pe afiș e un pariu câștigat, surpriza plăcută a fost tănăra Anna Kissjudit, absolut fabuloasă. Un ton timbral cald, o interpretare vibrantă.
Enzo a fost interpretat de tenorii Michael Fabiano și Martin Muehle. Fabiano cu sound mai catifelat, Muehle mai aspru cu multă flexibilitate.
Capul răutăților, Barnaba, a fost interpretat de Gabriele Viviani, o voce senzațională și Àngel Òdena, care, din păcate, l-a susținut actoria mai mult decât vocea.
Basul Alexander Köpeczi a susținut rolul Alvise Badoero cu ambele distribuții văzute de mine.
O voce pe care dacă o asculți doar minute, o reții instantaneu, acel timbru sumbru, cavernos, un sound parcă venit din altă lume, nepământean. Dar Köpeczi are și o prezență scenică impunătoare și o înnăscută ușurință artistică.
Încă de la intrarea în platou (s-a și filmat) provoacă tesăriri. Cu o morgă Brando-niană, a intrat, a rostit ferm “Ribellion!?”, a înghețat nu numai gloata, ci și publicul. Momentele de apogeu sunt în actul 3. Însă, este întreaga transformare a personajului care te captivează. De la înălțimea și puterea titlului nobiliar, cu atitudine plină de cavalerism pănă la cruzimea sângeroasă a soțului încornorat interpretarea sa, el reușește să dea credibilitate și să îmbogățească fiecare moment din duete, ansambluri. Produce reacții imediate. Toată lumea începe să l caute în programe, întreabă la pauze. În bine sau în rău, impresionează pe toată lumea. Dar e de bine, întotdeauna. Unul din marii basi ai lumii is in the making.
Multe aplauze merg spre coruri, cel al operei și Corul de copii de la Orfeò Catalá (cei de la Palau de Musica, clădirea aceea celebră) fabuloase și muzical, și actoricesc. Au dat viață fiecărui moment.
Poate puțin sub așteptări a fost Daniel Oren la pupitrul orchestrei. Cu câteva desincronizări, o ușoară lipsă de culoare, probabil să fie în ton cu scenografia. În a doua seară a fost vie interpretarea, dar cu câteva inegalități.
În loc de concluzie, un îndemn. Unde o veți vedea pe afiș, nu ezitați să o vedeți. Sigur la Barcelona.
Citește și: Stagiunea de Muzică Veche București: ELEVATIO – O incursiune în Barocul mistic
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Credit foto: ©️Gran Teatre del Liceu /David Rouan
