Cea de-a XXVII-a ediție a Festivalului Internațional „George Enescu” și-a deschis duminică, 24 august, porțile. Campania demarată puțin mai târziu ca de obicei, în ianuarie de-abia s-a anunțat programul, a luat repede viteză pentru că abonamentele au fost puse în vânzare la liber, făcând uitată inutila tombolă. În prima săptămână, scenele, spectatorii s-au pus în mișcare.
Mi-am notat câteva impresii care sper să descrie atmosfera și să inspire indecișii și curioșii să facă alegerile care li se potrivesc. Muzica n-a dăunat nimănui. Iar șansa de a avea într-un singur loc ansambluri și soliști din toată lumea, e o oportunitate care trebuie exploatată. Relatările cuprind doar audițiile din sală. Nu sunt cicălitoare, dar acesta e adevărul, în transmisie sau înregistrare, practic, e altceva.
Seara de deschidere a aparținut Orchestrei Filarmonicii „George Enescu”, dirijată de maestrul Cristian Măcelaru, și a început cu compoziție în primă audiție absolută, Concert pentru orchestră op. 182, semnată Dan Dediu, comandată exclusiv pentru FIGE. Încă de la apariția programului am fost puțin surprinsă, din două motive, în principal. Pe de-o parte plecând chiar de la declarațiile compozitorului, în sensul că la Enescu „a constatat o alergie”, pe de altă parte, subiectiv, mă așteptam să fie ales cineva mai tânăr. De exemplu, Sebastian Androne-Nakanishi cel care a compus coloana sonoră a filmului Enescu, jupuit de viu, sau, de ce nu?, să țin cu genul, o femeie. Compoziția urmează tiparul celor ascultate de mine, până acum, un mix de stiluri, influențe, genuri muzicale, care, în general, dau compozițiilor un aer comercial, astfel încât să poată fi absorbite de un public mai larg. Mai mult, chiar compozitorul a declarat că această compoziție e ca o călătorie în jurul pământului=genuri muzicale, aluzie la Jules Verne. Așa se face că avem accente și melodicități de Stravinsky, Ravel, Șostakovici, reunite sub umbrela unei orchestrații abundente ce amintește de Enescu. A nu se înțelege greșit, nu este remix în accepțiunea DJ-ilor.
Și după călătoria pe tărâmuri necunoscute, ne-am întors pe țărmuri știute. Exoticul violonist Nemanja Radulović, simbolic un copil al lui Enescu pentru că lansarea carierei sale are legătură cu Concursul Internațional „George Enescu”, când a fost laureat al ediției din 2001. Stilului său plin de culoare și căldură i se potrivește perfect pentru interpretarea Concertul în re minor pentru vioară și orchestră, Aram Haciaturian. Fără sofisticările lui Brahms, de ex., sau alte concerte și compozitori, lucrarea a fost scrisă pentru marele violonist David Oistrah. Alegerea sa, un vehicul cu propulsie ritmică, tușe de tradiționalitate, se potrivește cu deschiderea unui festival. Și s-a potrivit și stilului orchestrei, condusă dinamic de maestrul Măcelaru, care s-a lăsat purtată de acest menestrel contemporan al viorii, uneori, poate prea sedusă, punctând peste volumul violonistului. (4 din 5 stele)
Ukrainian Freedom Orchestra, două seri de emoții și fiori, la Sala Palatului. Revelație. E tristă povestea acestei orchestre, ea s-a format în urma războiului declanșat de Federația Rusă în Ucraina, din muzicieni refugiați. Nu poate fi nimic mai dureros, închipuiți-vă doar cum ar fi fost să fim noi în situația de a închega o asemenea orchestră, pentru că așa cum spunea Keri-Lynn Wilson, dirijoarea și fondatoarea orchestrei, lupta pentru libertate este a tuturor și a fiecăruia în parte. Iar noi, mai mult chiar decât alte nații, știm sau ar trebui să știm aceste lucruri, pentru că în 89 și noi ne-am plătit libertatea scump. Repertoriul ales pentru ambele seri a fost deosebit iar interpretările, adevărate oaze de visare și catharsis. Serile au fost deschise de compoziții ucrainiene contemporane, lucrări care au redat prin muzică durerea, puterea de luptă și dorința de viață a acestui popor, pedepsit fără nicio vină. Maxim Kolomiiets Suita din opera Mothers of Kherson, operă ce avea premiera la Metropolitan Opera, New York, în colaborare cu Teatrul Mare din Varșovia, este un omagiu adus mamelor din Ucraina care în ciuda adversităților, luptă, își apără și cresc copii. Un lirism sfâșietor, o compoziție în care acordurile celeste de speranță se împletesc cu momente care provoacă neliniște. Seara a doua s-a deschis cu compoziția Victoriei Polevá Bucha. Lacrimosa. Masacrul de la Bucea a fost de o atrocitate greu de imaginat. O tragedie pe care, în zilele noastre, mintea umană nici nu și-o poate închipui. Transpunerea muzicală este o lamentație, ca în requiem, o împletire a sunetului de jale al viorii cu acompaniament lin și silent melodios ca un zumzet într-un stup de albine, până când zgomotele asurzitoare ale războiului își fac loc și sfărâmă liniștea și pacea. E atât de brutal momentul intrării mașinii de război, încât, cred, într-o sală mai mică ne-ar fi afectat și auditiv, așa doar am sărit din scaune. Prima seară a continuat cu Bruch Concertul nr. 1 în sol minor pentru vioară și orchestră op. 26, probabil, unul dintre cele mai frumoase concerte de vioară, cel puțin în preferințele mele, interpretat de mai vechea noastră cunoștință, extraordinara violonistă din Republica Moldova, Alexandra Conunova. Levitație. Într-o simbioză perfectă cu orchestra, Alexandra ne-a colorat viața cu sonoritățile sale. Tot în această seară, programul conținea Wagner: Uvertura Tannhäuser și Preludiu și Liebestod din Tristan și Isolda. După ce am văzut orchestra, poate, la prima vedere mai mică ca Filarmonica noastră, chiar mă întrebam cum va suna. Îți trebuie mare curaj, știință și încredere în muzicieni să abordezi Wagner cu o orchestră astfel dimensionată și să mai și sune ca Wagner. Ei, bine, Wilson a reușit cu asupra de măsură. Nu mi-a venit să cred. Absolut. Se adaugă și contribuția marii soprane Rachel Willis-Sørensen. O admirasem deja în Leonora, la Covent Garden. Aici a arătat că rolurile wagneriene și Strauss, în seara următoare, i se potrivesc mănușă, chiar dacă e fan Verdi (sic!). Cu vocea sa puternică, cu registrele de medii și joase bogate, nuanțate, o dicție impecabilă, nu poți să nu fii cucerit de la primele note. A doua seară de festival programul a fost completat cu Richard Strauss Ultimele patru lieduri, cu aceeași Rachel, și Antonín Dvořák Simfonia nr. 8 în sol major op. 88. Simfonia e o bijuterie în sine iar când emoția străbate interpretarea, cum s-a întâmplat acum, simți într-adevăr că renaști. Iar acești muzicieni au demonstrat pe viu că Ucraina va renaște. Serile s-au încheiat cu un fragment din imnul Ucrainei, cântat solemn de orchestră în picioare. Două seri care au îndemnat la reflecție mai mult ca niciodată. (5 din 5 stele)
La Ateneul Român, o după amiază plină de încărcătură am trăit-o alături de Cvartetului Belcea și Cvartetul Leonkoro (în ultima parte). Pentru melomani Cvartetul Belcea a devenit un must see. Interpretările sale, la fel ca și acum, îți dau senzația că dacă nu ai ascultat muzică de cameră până acum, n-ai ascultat nimic. Dar despre Enescu Octetul în do major pentru instrumente de coarde op. 7, a cărui interpretare m-a înțepenit de plăcere și emoție. Lucrarea, în sine, este una din cele mai frumoase compuse vreodată. Toate marile nume de muzicieni și-au adăugat-o la un moment dat în repertoriu. Din instrumentele muzicienilor nu s-a revărsat muzică, ci aur. Ești orbit rapid de strălucirea sunetului. Acest perfect balans între viguros și lent e ca propriul EKG, respiri Enescu. (5 din 5 stele)
La Sala Palatului, pentru două seri a fost prezentă Philharmonia Orchestra sub bagheta Santtu-Matias Rouvali. O orchestră extraordinară, niște muzicieni de elită. În prima seară, mult așteptata întâlnire cu violoncelistul Andrei Ioniță, a cărui interpretare Șostakovici Concertul nr. 1 în mi bemol major pentru violoncel și orchestră op. 107, mișcă pietrele. Emoționant momentul chiar și pentru el, cu acest concert a câștigat prestigiosul concurs Ceaikovski în 2015. Sigur, pentru mine, violoncelul, în general, și interpretările lui Ioniță, în special, sunt momente de evadare din realitate. Nu știu cum face și ce face, dar așa s-a întâmplat și acum. În spate, o orchestră în care fiecare instrument îl auzeai ca un ecou al corzilor violoncelului său. Închizi ochii și crezi că muzica pleacă de la tine, din urechile tale, nu invers. O senzație ireală. Generos, ca de obicei, ne-a oferit două bisuri, Enescu, într-un aranjament personal, și Bach. Seara a continuat cu Stravinski, Suita Pasărea de foc (versiunea din 1945) aleasă, bănuiesc, în contrast cu deschiderea Ceaikovski, Capriciu italian op. 45. Deschiderea, un simbol al romantismului și melodicității, închiderea, un simbol al avangardei și schimbării în muzica simfonică modernă. Execuții cristal, nu ezit să recunosc că am rămas cu gura căscată. Și bisurile, tot Șostakovici. A doua seară de Philharmonia, așteptările erau sus, din păcate am ratat prima parte, dar pregătită pentru simfonie, proba oricărei orchestre. Șostakovici Simfonia nr. 7 în do major op. 60, Leningrad. O lucrare minunată, complexă, înșelătoare și seducătoare. Fiecare mișcare este simfonie în sine. Și, așa cum am spus, partidele au sunat cum rar ți-e dat să auzi, dar per total interpretarea a fost plată. Fără profunzime, iar Adagio, unde speram să fie punctul de inflexiune, chiar ușor plictisitor. Este, totuși, opusul care salvează orice orchestră prin muzică. Mișcarea finală a salvat întregul, dar destul de târziu. (4 din 5 stele)
Revelația săptămânii. Corul Radio din Letonia, dirijor Sigvards Kļava. Trebuie să recunosc că, până acum, așa ceva în festival n-a mai fost. Corurile din țările baltice sunt renumite în întreaga lume. Ele au prezență masivă în Top 100 coruri din lume. Omogenitate și individualitate. Sună straniu. Dar despre asta vorbim. Fiecare voce e o vibrație pe care o auzi ca atare, dar, în același timp auzi și ansamblul. Impossible, just possible! În repertoriu, cântece ale unor compozitori moderni și contemporani, incluzând-o pe apreciata noastră compozitoare Livia Teodorescu-Ciocănea. Un sound coborât din stele, interpretare celestă. O tehnică incredibilă, cred, totodată, și foarte complicată și obositoare. Am simțit cum intru în vibrație, la propriu. După ce-l asculți, nu te mai miră că e printre cele mai bune coruri din lume. (5+ din 5 stele)
La Ateneu, o prezență impresionantă a Filarmonicii și Corului de Stat „Transilvania” din Cluj-Napoca. Cristian Mandeal este genul de dirijor care poate scoate de la o orchestră tot ce e mai bun. Iar Missa solemnis în re major op. 123 de Ludwig van Beethoven a fost o bucurie. Capodopera simfonică despre dragoste și credință s-a auzit plin, ca într-o catedrală, melodios, înălțător. Alături i-a fost un cvartet de voci foarte bune Benjamin Hulett, Lucy Crowe, Alastair Miles, Jess Dandy. Am simțit că doar corul a perturbat, uneori, armonia generală a lucrării, probabil, neobișnuiți cu sala, dar fără niciun efect major asupra întregului. (4 din 5 stele)
La Opera din București, Orquestra de la Comunitat Valenciana și dirijorul James Gaffigan, alături de echipa regizorului Gábor Tompa și Carmencita Brojboiu, ne-au oferit aproape o oră de operă la superlativ, Ora spaniolă M. 52 (sic!) de Maurice Ravel. Pare că există, sau a existat, o atracție franco-spaniolă, dacă ne gândim și la Bizet. Iván Ayón Rivas, Mikeldi Atxalandabaso, Armando Noguera, Gaëlle Arquez, Manuel Fuentes au fost superbi într-o interpretare exuberantă și plină de haz. Opera este și diferită de clasicele știute, are un ritm vorbit, fără obișnuitele arii, cu toate intrările raveliene, instrumentație luxuriantă, iar ca să te prindă trebuie dirijată ceas (sic!), altfel, se transformă în zgomot. O operă pentru toți cei care evită genul, zicând că se moare prea mult, prea multă dramă la operă. James Gaffigan este un dirijor excepțional, e a doua operă pe care o aud dirijată de el, versatil, iar orchestra sună extraordinar, lucru care avea să se confirme a doua zi la Sala Radio. Aici altă bucurie. Reîntâlnirea cu tenorul Benjamin Bernheim. Fără platitudini de genul cel/cea, pentru că, dacă nu-l asculți nu există, iar dacă nu-ți place cu atât mai puțin. Cu Benjamin Bernheim sunt cunoștință mai veche, niciodată nu l-am auzit, însă, în concert de lieduri. Chausson, Poem despre dragoste și mare op. 19, și Berlioz, Nopți de vară op. 7, au fost în programul său. Un timbru penetrant, o interpretare plină de lirism, căldură, nuanțat și puternic. Nu mă ascund, la Chausson mi-au dat lacrimile. Să adaug că la toate acestea a stat în spate o orchestră condusă inteligent care pune interpreții în valoare. Deschiderea concertului cu Richard Strauss Don Juan op. 20 și închiderea cu Maurice Ravel Alborada del gracioso din suita Miroirs M. 43 au fost o demonstrație de forță. Un festival sonor, fascinant. (5 din 5 stele)
Sâmbăta dimineața, așa cum am și recomandat concertul de cameră, am deschis-o cu cvartetul Ad libitum: Remus Azoiţei, vioara I, Şerban Mereuţă, vioara a II-a, Bogdan Bişoc, violă, și Filip Papa, violoncel. Deși am știut că nu pot sta decât în prima parte, nu mi-am permis să mă privez de interpretările pline de sensibilitate și virtuozitate ale acestor patru muzicieni. Există și o senzație aparte într-un concert matinal, aceea că fiind primul lucru auzit, e ca și atunci când vezi marea la deschiderea ferestrei, dimineața la răsărit. Nu te mai saturi, vrei s-o iei cu tine. Șostakovici Cvartetul de coarde nr. 8 în do minor op. 110 și Enescu Cvartetul de coarde nr. 2 în sol major op. 22, două lucrări superbe în care tehnica și emoția fac corp comun. Iar măiestria lui Remus Azoiței, mai bine zis, naturalețea acesteia te uimește și te lovește de fiecare dată. Desigur, în context mai larg, pentru mine, este liderul generației active de violoniști. (5 din 5 stele)
Prima săptămâna de festival, pentru mine s-a încheiat cu o zi de sâmbătă plină și superbă, pentru că ultimul spectacol la care am participat, cel de la Ateneu, Jean-Philippe Rameau Dardanus (1744 version) a fost de vis. Întâlnirea cu unii dintre așii muzicii baroce, sincer, nu trebuia ratată, și, precizez, poate că aud și alții și transmit mai departe, dacă organizatorii au greșit și au suprapus evenimentele, nu trebuie pedepsiți artiștii și ceilalți spectatori. Desigur, artiștii sunt profesioniști, ar fi cântat la fel și dacă rămâneam doar eu în sală, dar, practic, s-au dat de gol cei care au plecat că habar n-aveau ce ascultă, că vin la festival că e fancy, trendy, cool, să facă poze. Cunoscătorii au plecat la pauză.
Într-o țară în care opera barocă, literalmente, nu există, orice prezență în festival, acum mai redus, trebuie exploatată. Pentru profani un prim contact (sic!) cu Orchestra Les Ambassadeurs ~ La Grande Écurie, Corul de Cameră Namur, Emmanuel Resche-Caserta-dirijor violonist, Judith van Wanroij, Marie Perbost, Benoît-Joseph Meier, Thomas Dolié, Stephan MacLeod, le-ar fi schimba viața, i-ar fi transformat în fani pe viață. Orchestra folosește instrumente de epocă, motiv pentru care sunetul a fost ca de la curtea regelui. Toată dulceața sonoră a instrumentelor de lemn s-a revărsat în sală, cu acea frecvență care reglează bătăile inimii. De-asta ne face muzica să ne simțim bine. Operele baroce, în general, și Rameau, acum, sunt așa de frumoase pentru că, niciodată compozitorii nu s-au zgârcit cu muzica. Au dăruit totul ascultătorilor. Arii, pasaje muzicale, solouri, variațiuni, coruri, varietate vocală. Simbioza orchestră-cor-voci a fost impecabilă. Caserta n-a lăsat nimic la întâmplare, a nuanțat fiecare acompaniament al cântăreților, care au interpretat cu o ușurință dezarmantă fiecare rol. O tehnică specială solicitată de acest tip de partituri și care funcționând perfect, ca acum, și o dicție impecabilă s-au adăugat elementelor care fac ca cele peste trei ore să fi trecut într-o clipă. Sunt invidioasă pe spectatorii contemporani lui Rameau, și nu numai, ei ascultau la infinit că numai muzica asta era atunci. Bravi tutti! (5+ din 5 stele)
Primele șapte zile cam așa s-au auzit din sală. Festivalul este în derulare. Pentru această săptămână recomandări aici.
(Foto: Alex Damian, Petrică Tănase, Cătălina Filip)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
