Săptămâna a treia a fost chiar specială. Printr-o potrivire de program am a avut parte de un vârf al operei ca gen muzical, dar nici dansul n-a stat deoparte. Din nou, valuri de emoții transcendente, interpretări de clasă, amintiri care vor rămâne în suflet pentru totdeauna.
Sala Palatului. Orchestra de Tineret Gustav Mahler, Manfred Honeck, dirijor, și Orchestra română de tineret au susținut două seri de vis. Geniul lui Manfred Honeck este deja recunoscut, înregistrări legendare, dar mai ales, lucru constatat chiar în diferitele ediții ale festivalului, pe orice orchestră pune mâna scoate ce e mai bun din ea. Prima seară s-a deschis cu Uvertura operei Don Giovanni K. 527 de Mozart într-o interpretare amplă și foarte stratificată, un pic mai simfonică pentru gustul meu, dar de-asta suntem aici, pe pământ, să experimentăm. A doua lucrare, Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 35 de E. W. Korngold, interpretat de Renaud Capuçon, deja un obișnuit de-al casei. Concertul ne-a devenit foarte familiar datorită numeroaselor interpretări ale Ioanei Cristina Goicea. Plecând de la faptul că în interpretările auzite de mine, Goicea n-a beneficiat de un acompaniament atât de bun, aș zice, și nu e patriotism deșertic, îmi sunt mai la suflet interpretările sale, nu că Renaud n-ar fi fost excepțional, dar întotdeauna e touch-ul. Și a urmat, Ceaikovski, Simfonia nr. 5 în mi minor op. 64. O orchestră mare, nu două, dar una și ½ sigur. A vibrat totul. Probabil și datorită supralicitării numerice, scena aproape plutea, iar noi odată cu ea. Și aici sunt două chestiuni. Frumusețea melodică a simfoniei o poate lua înaintea stărilor pe care Ceaikovski le-a trăit și pe care muzica sa le-a surprins atât de bine. Dar Honeck tocmai asta a echilibrat magic. Să nu ne răpească nici bogăția sonoră, dar să ne și pună în contact cu acest suflet zbuciumat care a fost Ceaikovski. Lacrimi în ochi. Și aș spune că era doar preludiul pentru ce avea să fie a doua zi. Seara a început cu Simfonia concertantă în si minor pentru violoncel și orchestră op. 8 de Enescu, la violoncel cu laureatul Concursului Enescu de anul trecut, Yo Kitamura. Puțin surprinsă. Schimbat și ca înfățișare și ca stil interpretativ, dar nu în direcția pe care o anticipam eu. Sigur, o interpretare frumoasă. Și a urmat Simfonia nr. 9 în re minor WAB 109 de Anton Bruckner și, din nou, avioanele au decolat. Și noi cu ele am rămas suspendați. În timp, în spațiu, între răsărit și apus. Orchestra a avut o claritate senină, fluiditate, tensiune. Nici nu știu cum să spun. Pentru acest dirijor, interpretările monumentale pare că sunt normă. Cu atât mai meritoriu cu cât aveam în față niște tineri. 5++ din 5 stele
Încă din recomandări avertizasem că există ceva ce nu puteți ignora la Sala Radio. Flautul fermecat K. 620 de W.A. Mozart, opera în sine, distribuția și montarea. Totul la superlativ. Orchestra Deutsche Kammerphilharmonie Bremen, dirijor Tarmo Peltokoski – numai 25 de ani, Chorwerk Ruhr și trei copii, trei voci angelice, din corul de băieți St. Florianer Sängerknaben; regia Romain Gilbert, o senzație în peisajul operistic actual, dar nu de acum, ci, de mai mult timp.
Orchestra așezată în centrul scenei, luminată cu becuri în formă de lumânare, o senzație shakespeariană, de-a dreptul (Sam Wanamaker Playhouse), doar că acolo sunt folosite chiar lumânări. Recuzită minimalistă, contemporană, mobil, rucsac, lanterne. Pornind de la uvertură care a setat termenii unei interpretări visate, scena începe să se „învârtă”, momentele comice alternând cu ariile și recitativele. Din păcate, pentru cei care nu erau familiarizați cu opera, respectiv, libretul, a fost destul de complicat pentru că n-a existat supratitrare, iar, evident, din programul tipărit nu puteai citi pe întuneric. Totuși, regizorul a intuit dificultatea și parte din recitative artiștii le-au rostit în engleză. Cu unele modificări legate de cultura locală, mâncarea și băutura, sau și mai profund, celebra confuzie între Bucharest și Budapest. Participarea a fost totală. Cântăreți, dirijorul, chiar instrumentiștii. Flautistul ca alter-egoul lui Tamino. Au mai făcut deliciul două instrumente exotice, Vogelflöte, un mininai, folosit de Papageno, și Glockenspiel-ul.
Nu trebuie însă înțeles greșit. Sub aparența exuberanței și umorului se află teme puternice despre iubire, triumful binelui asupra răului. Ca semne distinctive, pământenii erau desculți și îmbrăcați predominant alb, zeii și spiritele încălțați și îmbrăcați negru sau colorat.
Să trecem la partea dureroasă (sic!). O orchestră a cărei sunet a fost dulce-amărui cu miros de vanilie și sâmburi de migdale, colorat, cu momente culminante intense. De la solemnitatea uverturii, se prezintă motivele masonice ale operei, la claritatea fiecărui instrument, acord, însoțind personajele cu grijă și dragoste totul a mers impecabil. Întreaga distribuție a fost splendidă. Elsa Dreisig, Pamina, este o soprană a cărei luminozitate în înalte, tonuri calde și interpretare actoricească au nuanțat personajul destul de complicat, ca fiică a Reginei nopții și iubita lui Tamino. Kathryn Lewek în rolul Reginei Nopții a fost uimitoare. Nu mă așteptam la mai puțin după ce o ascultasem la cu un an înainte, la Salzburg, în cele patru roluri din Povestirile lui Hoffmann de Offenbach. Dacă mai adaug și tunetele de fundal, pot spune că trecusem deja în altă lume. Manuel Winckhler a fost un Sarastro neînduplecat, dar și uman. Tamino a fost superb impersonat de Mauro Peter, un timbru catifelat, naturalețe în interpretare. Baritonul Äneas Humm în rolul lui Papageno a furat scena. Amuzant, dinamic, empatic. O voce caldă dar fermă, sigură, nuanțată și cuplată bine cu Miriam Kutrowatz în rolul Papagena. Toți cei prezenți în scenă au fost memorabili, iar contribuțiile corale, excepțional de frumoase, la care mai adaug și vocile eterice ale celor trei băieți din corul St. Florian. Senzația de naturalețe jucăușă a însoțit întreg spectacolul. Bravi tutti! 5+++ din 5 stele
Așa cum ne-a obișnuit, Orchestra Filarmonicii George Enescu participă și ea în festival cu o operă. La această ediție a fost aleasă Samuel Beckett: Fin de partie – Scenes and monologues, operă într-un act de György Kurtág. M-am bucurat foarte tare că va fi prezentă această operă, unică în creația sa. Un omagiu adus lugojanului Kurtág, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, la anul va sărbători centenarul. De asemenea, a fost invitată distribuția din castingul original, interpreți de excepție care au îmbogățit prin mișcarea scenică această subtilă escapadă muzicală. O operă foarte expresivă cu o orchestrație amplă, colorată, armonizată pe liniile vocale, cu accente pe acțiunea scenică. Din fericire, a avut și subtitrare. Bine, dicția soliștilor a fost perfectă, franceză și deschidere în engleză. Prin urmare, am avut acel regal operatic pe care îl căutăm, dar pe care îl găsim doar în Festival Enescu. Leonardo Cortellazzi (Nagg), Hilary Summers (Nell), Leigh Melrose (Clov) și Frode Olsen (Hamm). Pe podiumul orchestrei a urcat dirijorul Arnaud Arbet, un specialist al muzicii moderne și contemporane, cunoștință veche, de la ediția 2023, când a dirijat Ligeti, Le Grand Macabre, reușită 100%. 5 din 5 stele
Late night la Ateneu. O/Modernt Chamber Orchestra, dirijor Hugo Ticciati, invitat percuție, incredibila Evelyn Glennie. Recunosc că atunci când văd în program Pärt (și Fratres), Glass sau Auerbach devin teleghidată. Acum se mai și adăugau exotisme. În final, un program frumos, sincer, nu chiar ce mi-aș fi dorit, dar pentru momentele de excepționalitate a meritat. 3 ½ din 5 stele.
Orchestra Simfonică din Anvers, dirijor Emmanuel Tjeknavorian, la Ateneu n-am stat decât în prima parte pentru a o asculta pe super violonista Simone Lamsma cu Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Johannes Brahms, pe care mi-o aminteam dintr-un concert cu LRSO, pe atunci cu, logic, Bruch, Concertul nr. 1. Prin urmare, virtuozitate și căldură, profunzime și sensibilitate. Din păcate, orchestra n-a servit chiar ce trebuie. Doar pentru că a fost și ea, 4 din 5 stele.
TNB. MALANDAIN BALLET BIARRITZ și Orchestre de l’Opéra Royal, dirijor și violonist Andrés Gabetta, au venit la București cu spectacolul Anotimpurile, ușor de ghicit, muzica Antonio Vivaldi și Giovanni Antonio Guido. Thierry Malandain este unul din coregrafii reprezentativi ai zilelor noastre, nu numai ca originalitate, ci și ca creator de stil, de școală. Într-o combinație superbă de dans contemporan, neoclasic, baroc-dansuri de curte, și cu o poveste construită pe solouri, pdduri și grupuri, stările sufletești sunt provocate, poezia plutește în aer iar momentul încheierii, face ca totul să devină trist. Trist că s-a terminat. Cu o trupă de dansatori de excepție corpurile au devenit fluide, frunzele din decor, alunecau și dansau, marcând cele patru anotimpuri. Singura problemă a stat în amplificarea orchestrei, focusată pe vioara principală, a pus puțin în umbră frumosul ansamblu baroc. 5 din 5 stele.
Orchestra Simfonică Radio din Frankfurt, dirijor Alain Altinoglu, a avut două seri de program, Sala Palatului, din care am prins doar una și jumătate. Simfonia nr. 9 în mi minor op. 95, Din lumea nouă de Antonín Dvořák, Concertul pentru vioară în re minor op. 47 de Jean Sibelius, solist Julian Rachlin, și Simfonia nr. 8 în do minor op. 65 de Dmitri Șostakovici. Un program ofertant, o orchestră care sună cristal, un dirijor și violonist de renume, dar sincer, n-am simțit atingerea aceea care să așeze în memoria mea sentimentală aceste interpretări. Altinoglu este un mare dirijor de operă și mi-aș fi dorit să vină cu un program centrat pe acest atu al său. Inclusiv lieduri. Nu există nimic de reproșat, din contră, partidele de instrumente au sunat strălucitor. N-aveai cum să fii dezamăgit, de ex. Simfonia a 9-a, hit al clasicului, executată corect te încântă oricum, dar nici foarte fericit. 4 din 5 stele.
Am recuperat la Staatskapelle Dresden cu Daniele Gatti dirijor. Simfonia nr. 5 în do diez minor de Gustav Mahler, având în deschidere o foarte frumoasă lucrare de Tōru Takemitsu, Recviem pentru orchestră de coarde. De cum am citit programul, instant, în minte, în fața ochilor, mi-a revenit imaginea lui Cate Blanchett în rolul dirijoarei din filmul TÁR. După cum se știe, această simfonie este tema centrală. Dirijoarea pregătește înregistrarea sa (între timp, recviemul său!) pentru a completa ciclul, călcând pe urmele mentorului său, Leonard Bernstein, obsedat de Mahler, pe care l-a și înregistrat cu toate simfoniile, două cicluri, în decade diferite. De fapt, să fim sinceri, „reînvierea” simfoniilor lui Mahler i se datorează și, din punctul acesta de vedere, s-a simțit și foarte liber în interpretare, dezagregând practic timpul. În particular, a 5-a are un mister aparte pentru că singurele notații de pe partitură se referă la dedicația pentru proaspăta sa soție, Alma. E oare despre căsătorie!? Oricum, vorbim de iubire. ”Adagietto for love…seven minutes” (sic!) Interpretarea lui Gatti mi s-a părut divin desăvârșită. O experiență previzibilă când pe scenă ai o orchestră din top 10. Și un dirijor care mi se pare esențial pentru universul Mahlerian. A doua seară, au fost 3 opusuri cu teme și sound eminamente pastoral, romantism, culori. Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc op. 32 de George Enescu, Concertul pentru pian în la minor op. 54 de Robert Schumann, solist Kirill Gerstein, și, evident epitoma Simfonia nr. 6 în fa major op. 68, Pastorala de Ludwig van Beethoven. Emoția serii a fost amplificată de fiecare lucrare separat și toate împreună. Pentru că Gatti e și un regizor al concertelor sale, nu numai simplu dirijor. Ne-a dezvăluit excepționalitatea muzicienilor săi. Pentru Beethoven a folosit textura și volumele unor orchestre din epocă, reactivând inclusiv dimensiunea acestora. Nu știu cum a trecut timpul. E o liniște plăcută, o stare de bine care te cuprinde. 5++ din 5 stele.
La ateneu, Orchestra of the Age of Enlightenment, conducător muzical și violonistă Margaret Faultless, a venit cu o seară de Bach, dar nu oricum, ci, Breaking Bach. De acest aspect s-a ocupat nimeni altul decât Kim Brandstrup, nu numai un mare coregraf, dar și un mare regizor. Numele său este strâns legat de cea mai valoroasă balerină a noastră, Alina Cojocaru, pentru care a creat coregrafii exclusive și a regizat un film biografic prezentat la Gala acesteia de la Londra, citiți aici. Au fost momente în care întreaga sală, nu exagerez, lăcrima. Cine îi cunoaște creația, însă, știe că măiestria sa artistică n-ar exista fără această încărcătură emoțională, profunzime sentimentală. Paradoxal, deși, când auzi de breakdance into hip hop îți închipui numai energie, virtuozitate, virilitate, explozie, coregrafia pentru Breaking Bach a exprimat în fapt dragoste, bucuria vieții, prietenie, a vorbit despre greșelile tinereții. Momente electrizante au alternat cu momentele de meditație, visare. Între dansatori numai trei au fost profesioniști, restul a fost compus din elevi selectați din școli în care se derulează un program de arte-dans, nu știu să spun dacă e opțional sau obligatoriu. Dacă ar fi să se introducă la noi, cum ați dori să fie? Orchestra, poate puțin redusă ca audiție din cauza poziționării, a avut momentele proprii în care muzicienii și-au demonstrat măiestria. 5 din 5 stele.
Aproape de sfârșitul festivalului ne-am trezit cu o tornadă de pianiști, dintre cei mai buni la această oră. La Ateneu, cu orchestra Academy of St Martin in the Fields, Tomo Keller conducător muzical, a venit pianistul Jan Lisiecki. Concertul pentru pian nr. 3 în do minor op. 37 de Beethoven. Un moment de transcendență, un pianist care lasă asupra ta o amprentă puternică. O grație interpretativă, o poezie cu care rămâi mult timp după ce părăsești sala. Restul programului cu Enescu, Dixtuor în re major pentru suflători op. 14, și Prokofiev, Simfonia nr. 1 în re major op. 25, Clasica, cu deschiderea Mémoriale pentru flaut și 8 instrumente de Pierre Boulez, a reconfirmat aceeași orchestră versatilă, cu muzicieni de elită, a căror paletă coloristică și înțelegere a muzicii face parte din ADN-ul lor. 4 ½ din 5 stele.
Sala Palatului, după Lisiecki, ne aștepta cu un alt mare pianist, Alexandre Kantorow, un olimpian în interpretările Liszt, desigur, fac aluzie la memorabila sa prestație de la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris, 2024. El a venit în programul Royal Philharmonic Orchestra, London, dirijor Vasily Petrenko, program care s-a deschis cu wonder hit Suita Peer Gynt nr. 1 op. 46 de Edvard Grieg ceea ce a încins atmosfera la maxim. Nimic nou când în față ai muzicieni care venerează fiecare notă care le pleacă din instrument. Concertul nr. 2 în la major pentru pian și orchestră S. 125 de Franz Liszt urma să fie apogeul serii și a fost, până când orchestra a început puțin, dar deranjant, să-l acopere. Chiar și așa, micuțul mare pianist, a reușit să ne acapareze cu sensibilitatea și elocința interpretării sale. Bisul a fost încununarea prezenței sale, arătându-ne totodată de ce îl iubește Liszt. Transcrierea acestuia pentru pian a finalului din opera lui Wagner, Tristan și Isolda, Liebestod. Aproape de domeniul fantasticului, în același festival să ai și interpretarea vocală, prin vocea sopranei Rachel Willis-Sørensen și Ukrainian Freedom Orchestra, și aranjamentul pentru pian, în condițiile în care, altfel, nu le-ai fi auzit în ani. Simplu, parcă pianul avea voce. 5 din 5 stele (datorită lui Kantorow).
Duminică, la Sala Palatului, s-a produs, iarăși, una din acele magii pentru care trebuie să fim recunoscători. Avem cu ce să ne hrănim doi ani. Încă din recomandări am punctat cartea de vizită de festival a Orchestrei Naționale Radio. Când a fost cât p-aci să nu fie selectată, m-am bătut pentru prezența sa. Au muncit mult, dar au fost răsplătiți. M-am bucurat că au dat lovitura și de această dată. Și nu oricum, ci cu Lady Macbeth din Mțensk op. 29 de Dmitri Șostakovici, premieră națională. În termeni, colocviali, și lungă, și complicată ca frazare muzicală, nici arii melodioase (sic!). De fapt, lucrurile stau exact invers. Dacă orchestra este bine condusă, ai vocile potrivite, chimia orchestră-voci se face perfect, corul înțelege și coagulează vocal drama, totul devine INCREDIBIL de fluent și plăcut. Catharsis. S-a întâmplat asta. Mi-a crescut nivelul adrenalinei atât de mult că trei ore după spectacol n-am putut dormi. Și sigur n-am fost singura.
La fel ca relatarea despre Flautul Fermecat, în deschidere, câte ceva despre atmosfera dată regie, regia multimedia. Absolut genială inițiativa lui Vladimir Jurowski de a prezenta operele în concert cu o astfel prezentare. Pe lângă o apropiere de conceptul clasic de punere în scenă în mod tradițional, într-un teatru, facilitează înțelegerea și asimilarea poveștii, temelor, mult mai repede. Plus că nu stai ore întregi, ca prostul, cu lumina în ochi. Nu e ca la un concert, o lucrare ține între 30-45 de minute și ieși în pauză, în plus, poți închide și ochii, că n-ai supratitrare.
Vizual a fost o desfășurare de imagini ca în cărțile de benzi desenate, 3D, având ca inspirație chiar figurile artiștilor, nu erau portrete, mai puțin pentru Serghei, pentru că tenorul Pavel Černoch, după ce repetase intens, s-a îmbolnăvit și n-a mai putut urca pe scenă. Cadre simbolice și de impact, „animate” de travellinguri pe pereții laterali, detalieri prin zoom in, perspective zoom out. Sună tehnic, dar au avut dramatism. În sine, acțiunea este adusă în zilele noastre, tipologiile umane nu se schimbă niciodată, însă, păstrând specificitatea de locație. Atmosfera este predominant cenușie, cu pete de culoare marcate de momente cheie sau mesaje cheie, și care susține povestea sinistră a Katarinei Ismailova, o soție oprimată, ambițioasă și în cele din urmă ucigașă a unui negustor de provincie. Pot să spun că atât conceptul, cadrarea, timingul, precum și stimulentele artistice au fost acolo. Și am senzația că și soliștilor le-a plăcut, ei repetând la sala radio nu fuseseră familiarizați, pentru că, nu odată, i-am surprins urmărind ecranul.
Cum spuneam, interpretarea a depășit așteptările. Pentru soprana Kristine Opolais rolul este o carte de vizită. Chiar anul trecut a lansat înregistrarea operei cu Orchestra Simfonică din Boston, dirijor Andris Nelsons. Parte din distribuția de pe CD a fost și în spectacolul de la București. Cu o apariție inconfundabilă și impunătoare, a purtat un mantou supradimensionat, viu colorat (îți amintea de D&G și Galliano) și o ținută neagră. Nici nu știi ce să prezinți mai întâi. Excelența sa teatrală sau vocală. Vigoare vocală, frazare, deschidere pe înalte. A vrăjit tot pe ce-a pus privirea. Senzualitate, gelozie, putere, fragilitate. Din aceeași echipă au mai venit și mezzo sopranele Maria Barakova, Sonetka,(+muncitoare forțată) și Michelle Trainor, Aksinja,(+ muncitoare a familiei Izmailov), iar interpretările și aparițiile scenice ne-au și dovedit de ce au fost solicitate. Basul Andreas Bauer Kanabas ca Boris Timofeevici Izmailov, și bătrânul condamnat, a făcut rolul la Deutsche Oper am Rhein. Revelația serii. Impunător vocal, acel Boris abuziv cu toată lumea, inclusiv fii-su. Din aceeași distribuție, Serghei Polyakov în rolul muncitorului Serghei! Acei eterni Păturică, Scatiu, cu masculinitate toxică și aspirații nemăsurate, actoricește a fost convingător, vocea era cea care a trădat un pic, dar ținând cont că nu știu dacă a avut măcar ore de repetiție, probabil, aici era reglajul. Tenorul Andrei Popov în rolurile oaspetelui beat și bărbatul ponosit a fost senzațional. La Paris a avut rolul învățătorului. La capitolul voce de bas am stat bine, dacă îl mai adaug și pe Beniamin Pop în rolul preotului. Convingător, aproape îți venea să te duci să te spovedești. Tot restul distribuției din rolurile episodice au ținut sus ștacheta, să nu mai vorbesc de performanța corului.
Sunt atât de multe de spus, dar nu facem cronică, doar o descriere a atmosferei.
Și aici, trebuie spus ce a reușit dirijorul Giancarlo Guerrero cu orchestra. După mine cred, însă, că n-a fost numai ONR, au venit și de la orchestra de cameră sau s-au luat colaboratori, pentru că orchestra era oversized. Guerrero a descoperit comoara. A reușit să redea nu numai bogăția partiturii, dar și tensiunea dramei. Emoții, nu prea ne-am sprijinit de spătar. 3h. Bravi tutti! 5+++ din 5 stele.
(Foto: personal Petrică Tănase, Andrei Gândac)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
