Vadim Ghirdă a câştigat, în 2023, ca membru al echipei foto Associated Press (AP), alături de alţi cinci colegi, Premiul Pulitzer, la categoria Breaking News, cu o fotografie realizată în Bucea, care surprinde tragediile războiului din Ucraina. S-a alăturat agenţiei AP în 1990, la vârsta de 19 ani, documentând, la început, tulburările sociale şi politice din timpul tranziţiei de la regimul totalitar la democraţie.
Cu o carieră de peste 35 de ani, fotojurnalistul Vadim Ghirdă a acoperit, în România, protestele civile şi mineriadele, iar în Republica Moldova, declararea independenței față de Uniunea Sovietică și războiul de secesiune din Transnistria. Între 2001 şi 2005, a acoperit conflictele din Orientul Mijlociu, în Israel şi Irak. De asemenea, a fost, de-a lungul timpului, în teatre de război, în puncte nevralgice precum fosta Iugoslavie, Crimeea, Siria, Ucraina, Gaza. L-am întrebat, în acest interviu, ce l-a speriat, pe teren, în diversele contexte în care s-a aflat, ce anume îl ţine în această meserie şi dacă s-a confruntat cu momente pe care a preferat să le lase neimortalizate. Fotojurnalistul Vadim Ghirdă crede că „o fotografie nu e completă, dacă nu conţine emoţie”: „E idealul meu, la care ajung foarte rar şi niciodată în totalitate, să fac o emoţie să supravieţuiască etern într-o fotografie”. De-a lungul celor peste trei decenii de activitate ca fotojurnalist, Vadim Ghirdă a fost distins cu o serie de premii, printre care se numără Associated Press Managing Editors Award în 2000, 2001 și 2003, Premiul I la Editor and Publisher Photo Contest în 2001, Premiul I la Atlanta Photojournalism Seminar în 2007, 2015 și 2023, Clarion Prize în 2008, Premiul I la US National Press Photographers Association în 2013, World Press Photo în 2017, POY Premiul I în 2023, Prix Bayeux-Calvados des correspondants de guerre în 2022.
Ada CODĂU: Ce statut are un fotograf de agenţie?
Vadim GHIRDĂ: Un statut de NE-invidiat. Trebuie să fie o persoană care poate fotografia, la un nivel de calitate peste medie, absolut tot spectrul de interes pentru presă, minus, în mod ideal, ce ţine de presa tabloidă. Asta înseamnă probleme sociale, proteste, politic, toate sporturile şi multe alte lucruri care nu-mi vin acum în minte. În plus, fotograful de agenţie trebuie să fie un adevărat jurnalist: echidistant, documentat serios în legătură cu fiecare subiect pe care îl acoperă, cineva care înţelege dincolo de superficial lucrurile pe care le vede – ca să poată ştii să caute, pe lângă „ilustraţiile” standard, şi imaginea definitorie a fiecărui eveniment.
Cel mai important lucru – şi poate şi cel mai complicat şi mai rar întâlnit -: trebuie să se dedice 100%, cu neutralitate, fiecărui subiect pe care îl acoperă, indiferent de preferinţele personale.
Evident că fiecare are păreri şi preferinţe personale şi e natural să fie aşa. În momentul în care acestea devin vizibile în fotografiile pe care le faci, nu te mai încadrezi la jurnalism de agenţie.
Pentru societate, agenţia de presă – dacă are pretenţia de independenţă – este ca o policlinică. Misiunea ei este să contribuie la sănătatea societăţii, prin informare corectă, bazată pe fapte, iar medicii nu ar trebui să te trateze diferit dacă le place sau nu ce haină porţi.
A.C.: Ce rol joacă – în munca unui fotoreporter – fixerii, translatorii, şoferii?
V. G.: Dacă vorbim de munca într-o ţară străină, unde nu vorbeşti limbile locului şi dacă este şi o situație tensionată, rolul acestor oameni este esenţial. De fapt, nu ştiu un cuvânt atât de puternic încât să clarifice că fără fiecare dintre aceşti oameni activitatea ar fi aproape imposibilă. Vă spun doar că estimez contribuţia mea la calitatea produsul final din ţări şi situaţii de acest gen la maximum 10% şi rolul celorlalţi, la minim 90%. În „celorlalţi” includ şi agenţia care plăteşte logistica necesară prezenţei într-un astfel de loc.
Nu este deloc vorba de modestie, ci doar de evaluare realistă. Ca să atingi 100%, contează fiecare procent. Când spun 10% nu înseamnă că subestimez importanţa calităţilor fotografului.
Spun că, şi dacă ne imaginăm „fotograful perfect” din punct de vedere profesional şi uman, contribuţia determinantă este a acelor oameni.
A.C.: De ce factori, de ce elemente depinde crearea unei potenţiale intimităţi între fotoreporter şi obiectele, evenimentele, oamenii fotografiaţi de acesta?
V.G.: Dacă acţiunea se petrece undeva unde vorbim limba şi înţelegem cultura locului (legat de cultura locului, ar trebui să ne documentăm în profunzime înainte să mergem oriunde) – atunci depinde de fotograf. De capacitatea de a empatiza în mod real, nu de faţadă, de încrederea pe care o inspiră acelor oameni şi, un factor subiectiv, de cum rezonează cu aceştia. Nu în ultimul rând – de cât timp are la dispoziţie, cu cât mai mult, cu atât mai bine şi nu mă refer la 30 de minute faţă de 10 minute, ma refer la zile.
Dacă discutăm despre o zonă delicată, în care nu vorbim limba, succesul depinde în copleşitoare măsură de cei cu care lucrăm. Desigur, fotograful poate să contribuie, şi aici la succes, empatia reală este simţită de oameni, nu e nevoie de cuvinte pentru a o semnala. La fel cum lipsa empatiei nu poate fi acoperită cu vorbe frumoase sau zâmbete simulate.
„E o colecţie de mici utopii foarte anacronice, care mă leagă de fotografie, o nebunie”
A.C.: Ce anume vă ţine în această meserie, în afară de pasiune şi o doză de nebunie?
V.G.: Îmi place foarte mult să fac şi să mă uit la fotografii, nu am avut vreodată o ofertă să fac ceva, în alt domeniu, la care să mă pricep şi să-mi facă plăcere la un nivel comparabil cu fotografia. Încerc constant să mă păcălesc că ce fac eu şi toţi fotografii de presă cinstiţi poate schimba ceva oricât de mic în bine. Mi se pare că fotografia e – repet, când e făcută de oameni oneşti – un mediu de comunicare care conţine foarte mult adevăr, iar eu am fixaţia aceasta demodată cu adevărul.
Până la urmă e o colecţie de mici utopii foarte anacronice, care mă leagă de fotografie, o nebunie, cum aţi spus şi dumneavoastră. Însă nu e ceva ne-bun să fii considerat nebun. Nebunia e o etichetă pe care o majoritate o pune pe cei care sunt diferiţi de ea. Sigur, e importantă, cum aţi spus, doza, iar eu nu sunt cel mai disciplinat cu dozajele.
A.C.: Cum arată munca de teren a unui fotojurnalist în contextul unui conflict armat? Ce riscuri presupune?
V.G.: Munca arată la fel ca într-un loc în care e pace, doar că necesită o planificare mai minuţioasă. Un plan B nu e suficient, se folosesc foarte multe litere ale alfabetului. Multe dintre riscuri sunt aceleaşi la care se expune un fotograf de presă într-un context „normal”, lucrând în România, de pildă. Diferenţa e că, într-un loc afectat de situaţii excepţionale, este mai probabil ca riscurile să se materializeze şi este mai prezent, tot statistic vorbind, riscul de a fi rănit sau de a muri. Nici în munca „normală” nu suntem feriţi de ultimele două, doar că ne gândim mai puţin la ele şi atunci ne simţim mai în siguranţă.
Totul depinde de abordare, în realitate nimeni, din nicio profesie nu poate garanta că se va mai afla în viaţă peste o oră. Doar că uită asta şi se poartă ca şi când va trai veşnic cu toate bunele şi cu toate, relele (mai multe decât bunele) care derivă din asta.
Nici eu nu trăiesc într-o constantă preocupare că aş putea muri peste 10 minute. Dar cred că amintindu-mi că sunt doar o altă fiinţă trecătoare reuşesc (nu de fiecare dată) să fiu mai selectiv cu motivele de enervare şi să folosesc timpul câştigat astfel, care nu e puţin, la lucruri mai utile sau, cel puțin, mai plăcute.
februarie 2023.
„Totul mă sperie un pic, indiferent de teren”
A.C.: Ce v-a speriat cel mai mult pe teren, în diversele contexte în care v-aţi aflat?
V.G.: Totul mă sperie un pic, indiferent de teren. Cel mai mult mă sperie posibilitatea ca cineva care lucrează cu mine să păţească ceva rău, oricât de mic. Mai recent, mă îngrijorează chiar şi siguranţa mea.
A.C.: Aţi fost, de-a lungul timpului, în teatre de război şi în contexte extrem de tensionate în Irak, Siria, Transnistria, Ucraina, Gaza. În care dintre aceste puncte v-a fost cel mai greu?
V.G.: Nicăieri cu adevărat greu, nicăieri uşor. Eu sunt îngrijorat oriunde merg că nu voi reuşi să fac o treabă bună. Am fost dintotdeauna şi nu pare să-mi treacă. Evident, există grade de stres, în funcţie de ce am de făcut.
Legat de locurile de care aţi întrebat, nu mă pot văita, trebuie să spun din nou că, mergând ca angajat AP, multe dintre grijile grele, costurile, pe care le-ar avea un freelancer, sau un angajat al unei companii mai mici lipsesc complet. Ar fi deplasat, mai ales că eu am dorit să merg în toate locurile unde am mers, să spun că a fost greu.
forțele ucrainene și cele rusești, în Borodianka, Ucraina, marți, 5 aprilie 2022.
Kievului, Bucea, ocupată anterior de forțele rusești, Ucraina, sâmbătă, 2 aprilie 2022.
Bucea, Ucraina, duminică, 3 aprilie 2022.
A.C.: Există momente anume pe care le-aţi surprins fotografic şi care v-au mişcat sau chiar v-au destabilizat emoţional? Care sunt acelea?
V.G.: Toate momentele care mă fac să duc aparatul la ochi mă mişcă, multe dintre ele mă şi destabilizează emoţional, nu neapărat în sens negativ. Pur şi simplu mă emoţionează.
O fotografie nu e completă, dacă nu conţine emoţie. E idealul meu, la care ajung foarte rar şi niciodată în totalitate, să fac o emoţie să supravieţuiască etern într-o fotografie.
locul prăbușirii zborului Malaysia Airlines 17, lângă satul Hrabove, estul Ucrainei, marți, 22
iulie 2014.
martie 2022.
Mordechai Freidman, în vârstă de 71 de ani, care a fost ucis în explozia unui autobuz în
Meron Junction, Israel.
„O fotografie poate pune un om în pericol sau îi poate afecta ireparabil demnitatea”
A.C.: V-aţi confruntat cu evenimente, situaţii pe care nu le-aţi putut fotografia, considerând, din motive etice, că este mai bine să nu fie surprinse de lentila aparatului de fotografiat?
V.G.: Da. O fotografie poate pune un om în pericol sau îi poate afecta ireparabil demnitatea. Pentru mine este o responsabilitate foarte prezentă. Nu e vorba de cenzură, nici de autocenzură, este o parte importantă a profesionalismului. În aceeaşi categorie intră şi imaginile care arată orori într-o manieră prea explicită. În cazuri extrem de rare găsesc un argument pentru a arăta o astfel de imagine – de cele mai multe ori ea nu aduce nimic în plus din punctul de vedere al informaţiei. În plus, având în vedere modul aproape necontrolat în care imaginile circulă online şi sunt utilizate în contexte absolut nelegate de situaţia în care au fost făcute, nu aş face decât să contribui la ştiri false sau să-i hrănesc pe cei pasionaţi de orori. Scopul este să informez corect, nu să contribui la dezinformare.
Cel mai important e că, publicând o imagine explicit brutală, îmi asum o mare lipsă de respect faţă de cei fotografiaţi, chiar dacă sau cu atât mai mult cu cât aceştia nu mai sunt în viaţă. Trebuie să am un motiv extrem de serios şi logic ca să fac asta. Oamenii nu sunt nişte jucării ale fotografului, nişte piese în compoziţia imaginii. Eu încerc să mă pun în pielea fiecărei persoane fotografiate şi îmi dau seama că, mai ales în cazul în care acestea sunt în situaţii grele, nu sunt sigur că aş da dovadă de generozitatea lor, lăsându-mă fotografiat.
Dacă pe stradă, în afara unui „eveniment de presă”, cineva mă roagă politicos să nu îl fotografiez sau, dacă l-am fotografiat, să nu dau imaginea, fac asta fără nicio ezitare, chiar dacă, strict legal, nu aş fi obligat. Sigur, ocaziile în care cineva mă roagă politicos sunt semnificativ mai puţine decât celelalte. Asta vine şi dintr-o cunoaştere superficială a „dreptului la imagine” sau ce se numeşte generic GDPR. Sunt încă puţini aceia care înțeleg exact când au dreptul legal să refuze să fie fotografiaţi sau diferenţa dintre munca unui jurnalist, fotografie editorială, şi munca unui fotograf comercial.
Există un fenomen şi mai interesant, dar este şi mai adânc în teritoriul sociologiei locale: oameni ies la un protest autorizat şi țin pancarte, strigă etc., iar când sunt fotografiaţi vin, nu de puţine ori agresiv, şi-mi spun să nu îi fotografiez. Sunt mulţi care preferă „lupta online”, e fără efort, poți să fii spectaculos de curajos şi violent fără să rişti, de cele mai multe ori, nicio consecinţă legală sau de alt fel. Să-ţi asumi sacrificii reale pentru o idee sau pentru ceva ce doreşti să schimbi nu e la fel de popular aici.
„Fotografia a devenit un sport de masă odată cu evoluţia telefoanelor mobile”
A.C.: Ce reprezintă premiile în cariera unui fotoreporter? Ce înseamnă Premiul Pulitzer pe care l-aţi câştigat împreună cu echipa Associated Press?
Din perspectivă personală, pentru fiecare om înseamnă altceva. Chiar pentru acelaşi om înseamnă ceva diferit în funcţie de etapa de evoluţie în care se găseşte. Pot să-l ajute în evoluţia personală sau profesională sau pot să-l distrugă. Din perspectivă exterioară este şi mai greu de definit semnificaţia. Premiul e o etichetă, o insignă pe haină, care, ÎN TEORIE, spune că tu eşti mai bun decât cei care nu o au. E bun de avut, altfel cum să ştie „lumea” că eu sunt „mai bun” decât „toţi aia”?!? Dar e adevărat, măcar un pic, că dacă am eticheta, sunt sigur „mai bun”?
Fotografia a devenit un sport de masă odată cu evoluţia telefoanelor mobile. Nu mai este o activitate motivată de pasiune, este ceva comun, utilitar în cel mai bun caz. Toţi fac fotografie, nu toţi se şi pricep, e natural.
Fotografia nu mai e de demult văzută ca o meserie sau ca ceva care să necesite cunoştinţe speciale, care să inspire vreun fel de respect pentru abilităţile cuiva care face fotografie. E ceva ce „poate oricine”, iar pozele „bune” ies mai degrabă în funcţie de echipament sau de locul în care s-a dus fotograful. Ai făcut poze frumoase la un meci de fotbal? Toţi spectatorii puteau să facă cel puţin la fel de bine, dacă aveau obiectiv din acela ca tine şi stăteau unde ai stat tu.
Dacă nu sunt din breasla sau nu sunt foarte pasionat de fotografie, cum să deosebesc un fotograf bun de un om cu un instrument care captează imagini? E ca şi când aş încerca să decid cine e cel mai bun şofer privind parcarea aglomerată a unui supermarket. Este imposibil. Dar „piaţa” produce soluţii pentru orice cerere: s-au înmulţit fotografii, a evoluat şi „industria” premiilor.
Acum 35 de ani erau câteva premii de referinţă în fotografie. În prezent, şi acestea s-au înmulţit spectaculos, să ajungă pentru toată lumea. Unele mai „prestigioase” ca altele, în funcţie de cât de abil a fost cel care a construit conceptul de marketing.
Pentru ca pozele tale să fie evaluate, uneori trebuie să plateşti o taxă, de multe ori semnificativă.
E o logică aici: organizatorii au costuri de logistică şi vor şi un profit. Taxa acoperă asta şi filtrează, în principiu, participanţii „de ocazie”; nu va fi nevoie să evalueze 2 milioane de poze de la oameni care se plictiseau în momentul acela sau aveau ceva „drăguţ” în telefon şi au trimis, că tot era gratis.
Din punctul de vedere al fotografului pasionat cu adevărat sau al celui profesionist, sunt două feluri în care pot privi asta. Pozitiv: dacă îţi pasă cu adevărat de pozele tale, vei plăti să fie evaluate. Negativ: foarte mulţi oameni care fac lucruri extraordinare nu au bani să plătească taxa, deci munca lor nu va fi evaluată, nu vor lua niciodată un premiu, iar noi, majoritatea care crede doar în etichetele puse de nişte oameni despre care nu ştim mare lucru sau chiar nu ştim nimic, nu-i vom aprecia niciodată. Pe de altă parte, vom aprecia oameni cărora conjunctura materială, socială etc. le-a permis accesul la etichete.
„Toate devierile de la ce suntem cu adevărat lasă cicatrici adânci”
Influenţa etichetelor există în toate aspectele vieţii, nu spun că toate sunt nesemnificative, sau rele. Cu siguranţă, însă, etichetele, premiile, nivelul de acceptare sau recunoaștere pe cere li-l oferă semenii nu sunt busolă infailibilă pentru a evalua calităţile cuiva.
Nicio aprobare din exterior nu merită compromisuri de la adevărata noastră natură. Toate devierile de la ce suntem cu adevărat lasă cicatrici adânci, sechele care uneori fac să nu mai aflăm niciodată cine eram, de fapt. Singurul lucru care contează e să fim împăcaţi cu noi înşine.
Evident, mergând pe această cale, nu ne vom scălda în simpatia majorităţii. În schimb, vom beneficia de o antipatie în cantităţi impresionante şi de calitate ireproşabilă. Şi e perfect aşa. Dacă îmi doresc recunoaştere din partea celorlalţi, ca aproape orice om, ar trebui să fiu preocupat şi dacă e sinceră, nu? Altfel, nu are nici o valoare.
Pentru cei care sunt oameni buni şi sunt şi buni în ceea ce fac, antipatia, excluderea socială, ura, online şi în realitate, sunt de fapt cele mai sincere complimente. Admiraţie 100% garantat sinceră. Nu glumesc, chiar dacă nu mă iau în serios niciodată. Aprecierile pozitive pot fi circumstanţiale. Cele negative, şicanele, bârfele şi toate rudele lor sunt de absolută încredere.
Când am parte de aşa ceva, online sau în realitate, mă gândesc întotdeauna că sunt cele mai din suflet complimente, sunt ca nişte cutii de bomboane sau diplome, premii, pentru că tot vorbim de asta, de valoare universală, absolut incontestabilă.
Dacă vorbim de fotografie, ca să nu ramificăm infinit discuţia, pentru mine contează, în primul rând, să-mi placă fotografiile pe care le fac (iar asta nu e deloc simplu). La capitolul recunoştere din afară, contează un număr extrem de mic de oameni despre care sunt sigur că trăiesc pentru fotografie. Nimic din afară, oricât de preţios pare, oricât credem că ne „legitimizează” (un cuvânt la care sunt alergic), că ne face să fim şi noi „cineva” pentru cei din jur, nu ne va aduce pacea interioară (desigur, dacă nu suntem cineva norocos, care e foarte mulţumit de sine, indiferent cum ar fi, există şi acești oameni şi cred că îi invidiez). Iar cât timp nu avem linişte interioară, trăim degeaba, nu ne bucurăm de călătorie, iar timpul nu numai că nu e nelimitat, e chiar foarte scurt.
„Premiile sunt o recunoaștere utilă, fără îndoială, dar nu separă fotografii în buni şi răi”
Nu există o „scurtătură” pe care să mergem şi să ajungem buni şi experimentaţi, în fotografie sau în orice altceva. Sunt oameni care au un dar special, natural, pentru fotografie. Aceia vor evolua mai repede, nu pentru că merg pe un drum mai scurt, ci pentru că merg repede. Sunt oameni ca mine, care nu au acest dar, dar au o pasiune pentru fotografie şi învaţă permanent, uneori copiind, cu bun simţ, de la cei talentaţi. Şi ei vor evolua, chiar dacă mai lent. Nu e nevoie de un talent divin ca să faci fotografii bune, în special dacă ne referim la fotografii de presă. Sigur, n-ar strica, dar eu sunt dovada vie că se poate şi fără asta. Dacă vi se pare modestie sau, şi mai bine, falsă modestie, aţi pierdut timp preţios ascultând/ citind asta.
Goana după recunoaştere rapidă, cu orice preţ, sau alegerea fotografiei doar ca instrument pentru a ne creşte vizibilitatea face mult rău acestei ocupaţii fermecătoare şi celor care o fac din pasiune.
Premiile sunt o recunoaștere utilă, fără îndoială, dar nu separă fotografii în buni şi răi. Te fac cunoscut, ăsta e un avantaj îndoielnic, şi fac fotografiile cunoscute, ăsta e un lucru bun. Dumneavoastră nu aţi fi ştiut, poate, de mine în absenţa premiilor. Dacă, totuşi, aţi fi aflat şi aţi fi vorbit, totuşi, cu mine, probabil mai puţini oameni ar citi aceste rânduri în absenţa unui „click bait” legat de premii, în titlu.
Deşi e „logic”, este nedrept. Sunt atâţia fotografi extraordinari şi ca oameni, şi ca rezultate pe care nu îi cunoaştem, pentru că nu au premii. Şi sunt şi mai mulţi, unii „repere” în breaslă, în România şi în afara ei, despre care se vorbește mult, şi devin „idoli” pentru cei care sunt la început, doar pentru că sunt „legitimizaţi” de nişe etichete, cum ar fi un premiu sau colaborarea cu un brand cunoscut.
Presiunea celor din jur are un rol determinant. De pildă, dacă nu mă pricep la fotografie şi trebuie să aleg un fotograf pentru un proiect, voi fi influenţat de faptul că este premiat, de ce să risc cu cineva anonym. Chiar dacă nu ştiu nimic despre premiile acelea, nu am idee dacă au vreo valoare sau sunt nişte simple aranjamente comerciale de promovare. Voi ezita, poate, să aleg o persoană „necunoscută”, căci nu doresc să fiu „de vină” dacă altora nu le va plăcea ce poze a făcut. Sau nu-l aleg şi pur şi simplu nu mă pot lăuda că pozele mele sunt făcute de cineva faimos. Iar dacă mă pricep la fotografie şi mulţi din jurul meu spun să aleg o persoană pentru că e fotograf extraordinar şi este foarte cunoscut sau popular online, îmi va fi greu să merg împotriva curentului şi să spun că mie nu-mi plac fotografiile pe care le face. Astfel, sunt excluşi profesionişti foarte serioşi, accesul oamenilor tineri la proiecte care i-ar ajuta să evolueze rapid este foarte lent şi sunt favorizaţi oameni mai buni la mecanica socială, promovare etc., lucruri altele decât fotografia. E valabil în mai toate domeniile de activitate.
Eu apreciez fotografii după calitatea muncii lor, dacă se întâmplă să rezonez cu ei şi ca oameni e perfect, dar nu e obligatoriu. Separ, mai exact fac eforturi mari şi constante, să separ calitatea muncii unui om de natura sa, e greşit să amestecam lucrurile astea.
„Am fost norocos că nu am luat Premiul Pulitzer când eram mai tânăr”
Premiul Pulitzer e o parte importantă a motivului pentru care vorbim noi astăzi şi pentru care mulți oameni au început să se uite la pozele mele, la mai mult de 35 de ani după ce m-am apucat de treaba asta. Sunt foarte recunoscător pentru acest noroc, căci asta este, am fost norocos din toate punctele de vedere, mai ales unul foarte important, acela că nu am luat acest premiu când eram mai tânăr.
Mai spun o dată, cu toate riscurile de care am devenit conştient după ce am spus prima oară: premiul este al echipei care a lucrat acolo, părerea mea e că, poate cu o singură excepţie, niciunul dintre noi nu ar fi câştigat pe cont propriu. Este rezultatul muncii multor oameni în afară de fotografi, este sprijinul material al unei agenţii ca Associated Press, este norocul pur şi simplu, această „mărime fizică” nedocumentată ştiinţific, de care unii oameni vor să uite atunci când reuşesc ceva care pe moment pare spectaculos. Sunt multe materiale jurnalistice, vizuale sau text, din Ucraina, cel puţin comparabile cu cel cu care a câştigat AP. Decizia este a unui juriu, deci a unor oameni, iar materialele supuse analizei nu sunt lucrări de ştiinţe exacte, subiectivismul fiecărui membru al unui juriu are o influenţă. E plăcut când toate planetele se aliniază în favoarea ta, e greșit să-ţi imaginezi că asta te poziţionează mai sus decât alţi oameni. Ca şi în cazul alcoolului, euforia trebuie consumată responsabil. Aş fi răspuns diferit dacă mă întrebaţi aceste lucruri acum 20 de ani? Cu siguranţă. Înseamnă că dacă vorbim peste 5 ani voi spune lucruri radical diferite? Sper că nu. Cu fiecare zi care trece, de fapt, cu fiecare clipă suntem o altă persoană, trăim o nouă viaţă. E greu de crezut pentru că avem permanent amintirile tuturor celor care am fost în trecut, iar în oglindă vedem aceeaşi persoană (cei norocoși, ceilalţi, ca mine, văd o persoană care arată mai rău).
Eu încerc să nu rămân cantonat în convingerile persoanelor care am fost – chiar dacă aparentele certitudini oferă aparenta stabilitate, aparent confort. Şi sunt deschis oricând să pun la îndoială, dacă există argumente, orice „certitudine”. În afară de certitudinea că, indiferent de etichete, premii, poziţii sociale sau orice lucruri din acestea lumeşti, la care ne putem gândi, suntem, în esenţă, cu toţii la fel, în absolut nu merită nimeni mai mult sau mai puţin. Faptul că părem diferiţi din atâtea privinţe este strict circumstanţial, pe scurt şi nepretenţios e chestie de noroc.
Fiecare moment în care uităm asta e timp preţios pierdut.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto: Robert Ghement)
