Gligor Kuzmanovski este originar din Macedonia. A absolvit Istoria Artei şi Arheologie la Skopje şi, după ce, în 2018, a participat la Târgul de Artă Contemporană „Autor”, organizat în București, a decis să se stabilească, în 2019, în România. Gligor Kuzmanovski creează sculptură mică şi bijuterii, realizate mai ales din lemn şi hârtie presată. Prin fiecare dintre aceste obiecte îşi propune să exprime o emoţie. La începutul acestui an, a vernisat, la Muzeul Naţional al Literaturii Române, expoziţia „Poveşti scrise în zbor”.
Am vorbit, în acest interviu cu Gligor Kuzmanovski, despre ce îi place şi ce nu îi place în România, despre statutul fragil al unui artist şi despre ce „vorbesc” bijuteriile sale, care sunt în esenţă cuvinte care îmbracă diverse forme şi culori.
Ada CODĂU: După ce, în 2018, ai participat la Târgul de Artă Contemporană „Autor”, organizat în București, ai decis să te stabilești în România. Ce anume te-a făcut să iei această hotărâre? Care a fost argumentul care a cântărit cel mai mult în decizia ta?
Gligor KUZMANOVSKI: Da, atunci am venit pentru prima dată în România. Nu știam cum este, nu știam cum o să fie. Am auzit de la niște prieteni că au fost la nişte târguri pentru artişti și au avut o experiență frumoasă. Ne-am adunat un grup de patru colegi din Skopje, un colectiv unit, şi am venit, atunci, pentru prima data în România. Am fost surprins de oameni, de cultura de aici, de felul în care sunt purtate bijuteriile. În România, există un public care apreciază bijuteriile, iar acesta a fost un motiv care mi-a dat energie, mi-a dat un fel de vânt pe aripi, astfel încât să-mi imaginez că România poate fi un loc unde aș putea să mă dezvolt mai mult. Sunt în România de la începutul lui 2019, deci de fix şapte ani.
A. C.: Cum te-ai integrat în comunitatea de artişti din România?
G. K.: Cred că artiştii au nas unii pentru alţii, oriunde în lumea asta. Încă de când am venit aici şi am început să mă mişc pe la târguri şi, în principiu, în viaţa artiştilor de aici, m-am simţit bine, m-am integrat bine. Oamenii sunt foarte deschişi, nu am simţit niciodată pe cineva ca fiind rece, nu am simţit niciodată că cineva nu ar vrea să mă ajute. Dimpotrivă! Nu am întâmpinat, deci, dificultăţi din punct de vedere al integrării mele printre artiştii din România.
„Am pornit de la ideea de a scoate la lumină arta, ca să poată fi văzută de oricine, să fie o prezenţă pe străzile oraşului, nu doar în spaţii închise”
A. C.: Ce îţi place cel mai mult la România? Dar cel mai puţin?
G. K.: Nici nu ştiu cum să zic… Ideea este că e foarte greu – când am trăit mare parte din viața mea, adică și copilărie, şi adolescenţă, și prima tinerețe în Macedonia, și toate amintirile interesante din viața mea sunt conectate cumva cu Macedonia – să spun ce îmi place şi ce nu îmi place aici, în România. Mi-e dor de viaţa pe care o aveam înainte să vin aici, de viaţa mea din Macedonia. În România, însă, îmi place viața de zi cu zi. Eu sunt o persoană destul de ușor adaptabilă, mi-am făcut şi aici prieteni apropiați, îmi plac, într-adevăr, relațiile pe care le am cu acești oameni. Am format, aici, o familie. Sunt multe lucruri care îmi plac, dar, în același timp, sunt multe lucruri care îmi lipsesc.
Dacă trebuie să fac o comparație cu țara mea natală, aici mi se pare că e mai dezvoltat, că aveți mai multă grijă decât noi de lucruri, de spaţii. Drumurile pe care circulaţi, de exemplu, sunt mai bune decât cele din Macedonia. Pe de altă parte, Bucureștiul, chiar dacă în sine e ok, mi se pare puțin cam gri. Chiar şi aşa, are, totuși, niște parcuri în care încerc să petrec cât mai mult timp.
Ce-mi lipsește aici, în România, e vederea. Priveliştea. În Bucureşti, simt că sunt înghesuit între blocuri. Iar pentru unii artişti, înghesuirea asta poate să fie sufocantă. Dar pentru alţii, poate fi şi inspiraţie. În Macedonia, eu am trăit la casă, am curte, acolo am toată libertatea. Aici, însă, locuiesc într-un bloc. Atunci când mă aflu acasă, în Macedonia, și lucrez, devin mult mai fluent, lucrez mult mai uşor.
A. C.: Debutul tău artistic a fost în sculptură, la finalul anilor 1990. De ce și cum ai făcut tranziția de la sculptură la bijuterie contemporană?
G. K.: Eu am terminat Istoria artei şi Arheologie, la Skopje. Așa era atunci programul de studiu, acum sunt împărțite, adică sunt două specializări diferite. Nu am o școală oficială în sculptură ori în bijuterie, sunt autodidact. Până acum, m-am învățat singur, prin practică și studiu personal, fără sprijin instituțional. Primele lucrări erau o îmbinare între mica sculptură şi bijuterie, un fel de împletire a celor două. Asta am dezvoltat, de fapt, treptat, pas cu pas. Nu pot spune, deci, că am trecut direct de la sculptură la bijuterie. Ele au fost mereu conectate cumva. Iar eu fac nişte sculpturi mici, care să poată fi purtate. Am pornit de la ideea de a scoate la lumină arta, ca să poată fi văzută de oricine, să fie o prezenţă pe străzile oraşului, nu doar în spaţii închise. Şi, atunci, am început să procedez astfel: să modelez, să sculptez și să fac artă purtabilă, pentru a putea fi adusă oriunde, în orice context.
„Este foarte emoționant să constaţi că, prin arta ta, ai atins pe cineva”
A. C.: Creațiile tale artistice sunt un amestec între expresii ale cotidianului, sensibilitate și spirit ludic, dar abordează și subiecte grele, precum suferința cauzată de boală. Cum pendulezi între aceste teme?
G. K.: Pentru mine, această dinamică înseamnă, în mare parte, inspirație. Fiecare zi aduce o situație nouă, fiecare context solicită adaptare. Adesea, nu suntem cu adevărat conștienți de factorii care ne influențează, însă inspirația răsare din cele mai neașteptate locuri, din gesturi, din oameni, din sunete, din culori, din jocul cu cuvintele. Așa cum ai spus, am un spirit ludic, în majoritatea situațiilor îmi doresc să fiu jucăuș cu temele, cu cuvintele sau cu exprimarea în bijuteria-sculptură, adică să combin idei într-o manieră creativă, să folosesc diverse forme și o cromatică bogată în creațiile mele. Însă vin, uneori, şi momente grele, pe care nu le ascund, nu le evit și, atunci, îmi doresc să pot, dacă este posibil, să produc un impact asupra oamenilor care privesc ceea ce eu creez. De multe ori, sunt bucuros că reuşesc asta. Este o senzație extrem de frumoasă, este foarte emoționant să constanţi că, prin arta ta, ai atins pe cineva.
A. C.: Cum te definești ca artist? Cum ţi-ai caracteriza stilul?
G. K.: În sensul propriu al cuvântului, sunt un făcător. Nu un răufăcător (n. r. zâmbeşte), ci un creator. Tot ce fac eu în mod obișnuit, în mod firesc, în procesul de creație este să las să iasă din mine emoția. Să iasă dintr-un gând care mă apasă și să se manifeste pe partea estetică, fără a face vreo concesie, adică fără să separ emoția de estetic. Îmbin emoția autentică şi simțul estetic într-un mod echilibrat. Acesta este spiritul meu.
A. C.: Realizezi bijuterii din hârtie presată, dar și mici obiecte sculptate. Există o piață reală pentru astfel de creații artistice în România?
G. K.: Da, răspunsul este da. Piața este, cred eu, în primul rând interesată de metale şi ceramică, acestea sunt cele mai atractive, însă există oameni care văd și apreciază şi asemenea lucrări (n. r. din lemn, hârtie presată şi alte materiale). Iar acest fapt mă bucură foarte mult. Eu cred că există o piață pentru fiecare artist, pentru orice obiect pe care acesta îl face. Există oameni care au cumpărat obiecte create de mine şi care, ulterior, au revenit să cumpere. Îmi face o mare plăcere să îi revăd, pentru că de fiecare dată vin cu un zâmbet la ei.
„Dacă eşti balcanic, nu poţi să te prefaci că eşti scandinav, nu?!”
A. C.: De unde pot fi achiziţionate creaţiile tale?
G. K.: Din librăriile „Cărtureşti”, de la magazinul „Alternativ” din Bucureşti, magazinul „Rafia” din Constanţa, de la „DeViscri” (din Viscri, judeţul Braşov), de la târguri dedicate artiştilor, dar şi direct de la mine, prin intermediul paginilor mele de pe reţelele sociale Facebook şi Instagram.
A. C.: Cum vezi statutul artistului în România? Se poate trăi decent din artă?
G. K.: Asta este o întrebare interesantă. Cred că unii pot trăi decent, alţii, nu. Cred că majoritatea artiștilor din România au și un alt loc de muncă, iar acest lucru este, într-adevăr, cam greu. Există puţini artişti care trăiesc într-un mod – să zicem – lejer. În România şi, de fapt, peste tot în lume, nu e prea uşor să trăiești decent doar din artă, fără să te bazezi pe alte venituri.
A. C.: Crezi că Balcanii pot fi o sursă de inspiraţie pentru artişti? Crezi că există o stare, un spirit caracteristic acestei zone, care pot fi recunoscute în creaţii artistice?
G. K.: Este clar că rădăcinile din această parte a Balcanilor nu sunt doar rădăcini geografice, sunt chiar rădăcinile mele identitare, pe care le port în multe forme, dar nu doar eu, cred că și alți artiști le au, iar acest lucru se poate observa, cred, se simte. Cu siguranţă există o inspiraţie a Balcanilor. Pentru mine, pare să aibă un aer oarecum dramatic și, dacă vrei, chiar un pic întunecat, dar cu o claritate pe care nu o pot nega. Nu mă pot preface că nu există, că nu mă identific cu ea în procesul meu artistic. Ca artist, dacă eşti balcanic, nu poţi să te prefaci că eşti scandinav, nu?!?
A. C.: Dincolo de muzee, de galerii, de târguri dedicate, cât loc crezi că ocupă arta în viețile noastre, în România?
G. K.: Ca oameni suntem cu toții diferiți, nu ne atrag aceleași lucruri, nu avem aceleași interese. Oamenii care simt arta, care se bucură de artă, o să consume artă. În același timp, pe ceilalți, care au alte interese, alte preocupări, orice ai face tu ca artist, nu cred că e uşor să îi atingi. Nu ştiu să dau un răspuns exact. Din punctul meu de vedere, atunci când sunt organizate târguri sau expoziții, vine multă lume și se pare că există interes pentru artă. Dar asta e cumva lumea mea, iar eu văd oamenii din jurul meu. Dar în rest, în viaţa de zi cu zi, pe stradă, dacă se întâmplă să văd o expresie artistică, un obiect artistic la cineva, asta este aproape o insulă, o oază, o bucurie.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Sursa foto deschidere: Maja Argakijeva)
