Acum câteva zile Alexandru Munteanu și echipa sa de miniștri propuși au mers în Parlament pentru a prezenta programul de guvernare și a solicita votul de încredere al deputaților. Premierul desemnat a debutat în plen afirmând că nu va recurge la promisiuni goale, ci la o guvernare bazată pe onestitate, dialog și muncă, subliniind că nu va practica populismul, ci va spune lucrurilor pe nume, chiar și atunci când soluțiile necesită un efort colectiv. De asemenea, acesta a ținut să precizeze că că pot exista dezbateri privind ritmul și metodele de implementare, dar nu asupra direcției fundamentale a țării, deoarece orientarea pro-europeană și democratică reprezintă o opțiune confirmată deja de alegători – un principiu fundamental al viitorului guvern de la Chișinău de la care nu se va face rabat.
În continuare, îmi propun să analizez programul de guvernare prezentat de Munteanu în Parlament și ce dezvăluie acesta despre prioritățile noului executiv și direcția PAS după alegeri.
Guvernul Munteanu pornește la drum cu un program prezentat drept lucid, tehnocratic și orientat spre rezultate măsurabile, dar în realitate este prins într-o dublă tensiune: promisiuni politice ambițioase și o capacitate administrativă încă insuficient calibrată pentru livrare rapidă. Programul „UE, pace, dezvoltare” (după sloganul folosit de PAS în campanie) își asumă terminarea negocierilor cu Uniunea Europeană până în 2028, o accelerare economică bazată pe un pachet de investiții și reforme de aproximativ 1,9 miliarde de euro, modernizarea infrastructurii, digitalizarea administrației, consolidarea justiției și avansarea procesului de reintegrare a regiunii transnistrene. Totul sună coerent, poate chiar corect arhitecturat la nivel de intenție. Însă, dincolo de retorică, există o axă de vulnerabilitate care se vede ușor în chiar construcția documentului: obiective clare, dar lipsa mecanismelor de execuție, etapizare și responsabilizare.
Citește și: Guvernul Republicii Moldova, condus de Alexandru Munteanu, investit astăzi în funcție
Punctul forte major al programului este alinierea strategică totală la direcția de integrare europeană, cu un calendar politic explicit, ceea ce îi oferă o ancoră externă de credibilitate. Într-un context geopolitic fragmentat, Moldova continuă să își definească viitorul nu prin ambiguitate, ci prin blocarea ireversibilă a traseului european. Aceasta nu este doar o promisiune electorală, ci și un vector de disciplină administrativă: fiecare reformă esențială are acum un termen-limită, nu doar un obiectiv generic. Aici, Guvernul Munteanu operează cu un avantaj pe care niciun executiv anterior nu l-a avut la acest nivel: consens electoral intern (majoritate PAS) și consens geopolitic extern (UE, SUA, România ca principali garanți strategici). Al doilea element de forță este adoptarea discursului post-populist – o narațiune despre „guvernare prin execuție, nu prin spectacol”. Munteanu evită deliberat zona sloganurilor și se poziționează ca un premier tehnic, orientat spre indicatori, nu spre retorică emoțională. Totuși, această poziționare, deși impecabilă pe hârtie, riscă să se lovească de realitatea sociopolitică: o parte importantă din populație nu votează progres prin KPI-uri, ci prin percepții, emoții și anxietăți economice.
Principala slăbiciune a programului – și ea devine evidentă la o lectură mai atentă – este absența unui model clar de finanțare și de etapizare a proiectelor masive. Se promit 3000 km de drumuri, 60.000 hectare de pădure, 300 MW de capacități electrice noi, 4 poduri peste Prut, spitale regionale, extinderea rețelei școlare și o creștere accelerată a salariului minim până la 10.000 lei. Însă lipsesc detaliile esențiale: costuri totale, surse de finanțare, perioade de implementare, instituții responsabile, mecanisme de audit. Cu alte cuvinte, avem o hartă, dar nu și itinerariul. Există riscul să asistăm la un paradox: un program bun ca structură, dar imposibil de livrat în termenul politic promis. Iar a doua vulnerabilitate majoră este dependența structurală de patru factori externi: securitatea regională, continuitatea sprijinului financiar european, evoluția războiului din Ucraina și stabilitatea energetică continentală. Moldova nu controlează toate variabilele din ecuația propriului progres. Orice întârziere a fondurilor UE, orice șoc energetic sau financiar, orice recrudescență militară în apropierea frontierei va afecta și schema de atragere a investițiilor, și calendarul reformelor, și însăși credibilitatea guvernului. Totuși, oportunitatea strategică fundamentală a programului constă tocmai în faptul că Moldova are, pentru prima dată, un calendar ireversibil de reforme legat de aderarea la UE, ceea ce obligă instituțiile publice să treacă de la logica promisiunilor la logica livrabilului. Dacă Guvernul Munteanu reușește să creeze mecanisme transparente de raportare publică – tablou activ de progres, audit bugetar, indicatori trimestriali – acesta poate produce un salt instituțional real, nu doar un avans electoral.
Riscul cel mai mare, însă, nu este eșecul economic sau blocajul diplomatic, ci pierderea ritmului și reactivarea populismului intern, în cazul în care promisiunile livrate nu se sincronizează cu așteptările sociale. Guvernarea Munteanu va fi judecată nu după program, ci după viteză, coerență și capacitatea de a gestiona frustrările colective. Dacă economia nu se mișcă suficient de repede, dacă salariile și pensiile nu cresc proporțional cu inflația, dacă costurile sociale ale reformei sunt ignorate, următoarea alternativă politică după alegerile din 2028 ar putea fi una anti-europeană și anti-democratică. Munteanu își asumă un program corect structurat, dar este obligat să livreze într-un timp scurt, sub presiuni mari și cu o administrație încă neobișnuită cu standarde de implementare europene. Aceasta nu este doar o provocare, ci un test național de maturitate. Moldova trebuie acum să demonstreze că poate trece de la logica promisiunilor electorale la logica statului funcțional.
Programul ridică, în același timp, temeri legate de fragilitatea sa în fața agresiunilor hibride ale Rusiei, pe care documentul nu le menționează deloc. Pentru prima dată, Moldova vorbește nu despre posibilitatea aderării la UE, ci despre calendarul ei, însă această viziune tehnică ignoră realitatea geopolitică: cu cât reformele avansează mai rapid, cu atât Moscova își va adapta instrumentele de sabotare a parcursului european – de la propagandă digitală și manipulare identitară la partide-marionetă și operațiuni psihologice. Aderarea nu va fi un proces liniar, ci o confruntare strategică pe multiple fronturi, iar a trata-o ca pe o simplă etapă birocratică înseamnă a lăsa deschise toate breșele pe care Kremlinul le exploatează deja. O guvernare pro-europeană care nu integrează componenta de securitate informațională în însăși arhitectura reformei riscă să fie mai vulnerabilă decât una care nu promite nimic. Cu alte cuvinte: nu ajunge să construiești autostrăzi, spitale, linii electrice și fibre optice, dacă nu construiești simultan și o reziliență publică la manipulare.
Aici trebuie să ne punem și întrebarea legitimă: unde este capitolul de contracarare a agresiunilor hibride? Programul vorbește vag despre securitate, dar nu spune nimic despre detectarea operațiunilor de influență, despre protejarea proceselor electorale din 2028 și 2029, despre reglementarea platformelor sociale, despre colaborarea cu UE pe standarde de DSA, despre finanțarea media independente, despre consolidarea Centrului StratCom, CNA sau SIS pe componenta non-cinetică. Este un gol strategic care trebuie umplut urgent – altfel, reformele pot fi împiedicate înainte să ajungă pe teren. Ar trebui să conștientizăm că suntem într-un moment în care statul trebuie să învețe să se apere în timp ce se construiește – adevărata probă a noii guvernări europene.
Citește și: Comisarul european pentru extindere a felicitat noul guvern de la Chișinău
Și în ultimul rând, rolul României în toată această ecuație nu mai poate fi tratat ca un simplu „sprijin frățesc” sau ca un reflex diplomatic automat. Dacă Moldova vrea să ajungă în UE, România nu trebuie doar să aplaude procesul, ci să devină parte din el, în mod operațional, nu sentimental. Bucureștiul poate fi puntea reală dintre programul Munteanu și mecanismul tehnic de aderare: de la transfer direct de expertiză pe capitolele de negociere, până la apărare informațională comună și un fond bilateral care să reducă riscul perceput de investitori. Frontiera de la Albița nu mai este o coadă la pașapoarte, ci un test de maturitate strategică de a transforma frontiera Schengen într-un spațiu de securitate democratică – acolo se vede dacă cele două state tratează integrarea ca pe un proiect comun sau ca pe o poveste de vitrină. Dacă România nu intră în acest proces cu rolul de co-arhitect, altcineva va ocupa locul lăsat liber. Iar acel „altcineva” nu o va face nici în interesul Bucureștiului, și nici în interesul Chișinăului.
Per total, succesul Guvernului Munteanu nu va depinde de cât de bine va explica ce vrea să facă, ci de cât de repede, măsurabil și verificabil va demonstra că poate face ceea ce a spus. Iar istoria politică a Moldovei ne arată un adevăr simplu: programele de guvernare pot fi texte bune, dar guvernarea însăși este un act de rezistență între vis și infrastructură. Per aspera ad astra.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Sursa foto: Comisia Europeană / Facebook)
