La moartea lui Ion Iliescu, un gest de protest discret, dar semnificativ, vine din Cluj: „Imnul Golanilor”, simbol al Pieței Universității din 1990, va răsuna joi, 7 august, în mai multe cartiere ale orașului. Nu e vorba de o manifestație clasică, ci de o formă de memorie civică transmisă prin sunet. Iar întrebarea care plutește în aer nu e „cât de tare se va auzi?”, ci ce mai înseamnă azi figura lui Ion Iliescu pentru România?
O încercare de răspuns vine de la Sorin Adam Matei, sociolog și universitar american de origine română, care propune o lectură diferită a traiectoriei postcomuniste. Iliescu nu este, în această analiză, doar un personaj politic, ci un simptom al epocii.
„Mulți se plâng că Iliescu a deturnat o revoluție democratică într-un proiect al socialismului cu față umană. Se înșală”, scrie Matei. „România trăia în 1989 într-un sistem stalinist pur, pe care nici măcar URSS nu-l mai practica.”
În timp ce Polonia și Ungaria făceau pași spre reforme încă din anii ’70, iar glasnost-ul schimba Rusia, România era blocată într-o versiune brutală, învechită și autarhică de comunism. În acest context, revoluția română din 1989 a fost, de fapt, o revoluție amânată din 1956, spune sociologul.
Citește și: De ce (nu) era nevoie de funeralii naționale
Iliescu, mai degrabă produs decât autor
Pentru Sorin Adam Matei, Ion Iliescu nu a fost liderul care a pus frână istoriei, ci reflexia fidelă a unei societăți care nu era pregătită pentru democrația liberală în forma sa deplină. România nu avea cultura dezbaterii, nu avea instituții funcționale, nu avea elite capabile să țină piept vidului de putere.
„Abia în 1996 românii au ajuns la anul 1968, din punct de vedere politic”, notează Matei. Iar „1989-ul politic european” s-a regăsit în România abia în 2004, odată cu alegerea lui Traian Băsescu – un președinte care a accelerat reformele și a scos țara din inerție.
În această lectură, Iliescu nu a blocat drumul, ci a reprezentat exact drumul pe care România îl putea parcurge în acel moment. Nici mai mult, nici mai puțin.
„România a ales drumul pe care putea să meargă, nu cel pe care ar fi putut, teoretic, dar nu practic, să meargă. Nu poți să alergi cu căruța pe autostradă”, scrie sociologul.
Citește și: Ion Iliescu așa cum l-am cunoscut
Lecția de luciditate
Nu e o pledoarie pentru uitare sau pentru absolvirea de responsabilitate. Dimpotrivă. Este un apel la măsurarea corectă a istoriei, nu după dorințe, ci după condiții. „Societățile nu-și pun întrebări cărora nu le pot răspunde”, amintește Matei, invocându-l pe Marx. Iar România anilor ’90 era o societate în căutarea unei întrebări la care putea formula un răspuns cât de cât coerent.
Și totuși, de la acea întrebare – „În ce fel de societate vrem să trăim?” – România a mers mai departe. Cu pași lenți, ezitanți, uneori înapoi, dar clar într-o direcție democratică. Administrația Iohannis, chiar dacă acuzată de lipsă de viziune, a garantat o stabilitate democratică, iar reacția societății la populismul AUR – din stradă, din online, din corpul intelectual – arată că anticorpii democrației există.
Citește și: La moartea ultimului comunist
De ce încă ne mai revoltăm?
Așadar, ce înseamnă „Imnul Golanilor” în 2025? De ce reapar astfel de gesturi de contestare, la ani buni după ce epoca Iliescu pare istorie?
Poate pentru că moștenirea nu e încheiată. Poate pentru că, în lipsa unei asumări publice și a unei justiții definitivate în privința mineriadelor, figura lui Iliescu continuă să tulbure conștiința colectivă. Și poate pentru că, în ciuda progreselor, mulți simt că tranziția încă nu s-a încheiat.
Dar mai ales pentru că spiritul civic e viu. Și poate tocmai acesta e cel mai bun semn că am mers, într-adevăr, înainte. Chiar dacă am pornit de foarte de jos.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(FOTO: AGERPRES FOTO/ARHIVA ISTORICA)
