În momentul în care am solicitat viza pentru India, am primit imediat un mail în care am fost întrebată de către un operator al Ministerului de Externe care ar fi scopul și durata vizitei mele – căci orice fel de activitate de natură jurnalistică și caritativă este absolut interzisă în țara lui Narendra Modi. Eu am răspuns că acest voiaj este motivat doar de o veche curiozitate, stimulată de operele scriitorului român Mircea Eliade – „știți cine este acest erudit atât de fascinat de India, de religia și cultura acestui teritoriu?” Evident, funcționarul nu mi-a mai răspuns, dar am primit mintenaș viza – strategia mea funcționase. Da, se pare că literatura poate speria birocrația…
Însă, între noi fie vorba, nu doar Eliade mi-a motivat acest voiaj, ci a fost mai degrabă moștenirea musulmană lăsată de moguli și actualele relații cu Turcia, care, de când susține Pakistanul, a devenit un inamic pentru India și își cam riscă și un eventual viitor ca membru BRICS+.
Dar să ne uităm un pic la contextul istoric:
În anii 1920, India a sprijinit Războiul de Independență al Turciei și formarea republicii, apărată chiar de marele Mahatma Gandhi. La rândul ei, și Turcia a recunoscut India imediat după independența sa din 1947.
În timpul Războiului Rece, Turcia a făcut parte din Blocul Occidental, iar India, din Mișcarea de Nealiniere, iar de la sfârșitul Războiului Rece, ambele părți au încercat să-și amelioreze relațiile, însă reciprocitatea religioasă a Turciei cu Pakistanul provoacă tensiuni serioase. Turcia a susținut vocal poziția Pakistanului în disputa din Kashmir și a fost, de asemenea, unul dintre puținii oponenți ai includerii Indiei în Grupul Furnizorilor Nucleari.
Și totuși, în ciuda tensiunilor dintre Ankara și Delhi, legăturile economice (turism, comerț) au continuat să ia amploare. Din punct de vedere ideologic, cele două state se aseamănă chiar. Ambele au guverne conservatoare-populiste, întrețin legături cordiale cu administrația Trump, cu statele din Golf sau Rusia și se află într-o mai mult sau mai puțin „perpetuă” luptă împotriva terorismului, dar se consideră rivali și au propriile interese și alianțe în regiune. Ankara dorește, mai nou, o apropiere de statele din Golf – din motive pur pecuniare camuflate sub vălul identității religioase sunnite, în timp ce India își achiziționează hidrocarburile din Rusia și încearcă să se protejeze cât mai bine de China, cu care are dispute teritoriale și care s-a aliat deja cu dușmanul de moarte al Indiei, Pakistanul.
Cât despre discursul politic al celor doi lideri, nu doar conținutul, dar și tonul (patetic) cu care este rostit în public este extrem de similar; numai că Modi are la activ doar jumătate din anii de leadership ai lui Erdoğan – deși a demonstrat că poate recupera rapid (chiar și la capitolul eliminare a criticilor).
Sub „egida” lui Narendra Modi (din 2014 la putere), naționalismul, hinduismul și interesele castelor de la conducere au căpătat prioritate maximă.
În ciuda propagandei și a publicității extrem de pozitive a inițiativelor domeniului tech, societatea suferă de crunta plagă a inegalității și a sărăciei. India este un colos birocratic infectat de o corupție endemică, apărută ca reacție, deci paralel la sistemul existent, învechit și nefuncțional, ce nu se va schimba atâta timp cât servește interesele celor puțini.
Un exemplu: criza locuințelor – pentru a construi un imobil cât de mic sunt necesare zeci de permise de la zeci de birouri (curat Kafka!). Prin urmare, blocurile de locuințe se construiesc extrem de lent, iar cele deja construite sunt inaccesibile ca preț și rămân nelocuite (un scenariu analog celui de la Evergreen nu trebuie exclus). Astfel, în marile orașe mii de oameni dorm pe stradă, în colibe improvizate.
Și infrastructura turistică este deficitară: în țări ca Thailanda ori Singapore, permisele pentru construirea unui hotel se obțin în câteva luni, în India îți trebuie ani de așteptare. Iar impactul asupra cotelor mici ale turismului nu a întârziat să apară. Surprinzător, până și Vietnamul investește mai mult (și cu mai mult succes!) în acest sector.
Sistemul nu funcționează, orașele se sufocă în trafic și poluare, căci străzile sunt înguste și proaste, iar rețelele de metro – ori inexistente, ori insuficiente. Bangalore, „metropola” atât de lăudată pentru noile companii de tech și pepinierele de ingineri IT, nu are o rețea completă de metro care să deservească aeroportul situat la 36 km de centrul orașului. În aceeași situație se află și Calcutta sau Mumbai. Doar în Delhi sau Chennai am beneficiat de un metrou relativ utilizabil. În rest, fără ricșa ori mașina luată prin Uber ești un om mort.
Dar până la urmă, aceste ricșe „asigură” supraviețuirea unei întregi categorii de populație, și anume a celei ultimelor două caste. De ce? Pentru că aceste persoane nu au acces la educație, deși în India, educația publică este, teoretic, gratuită. Doar cele trei caste superioare (brahmanii, războinicii și negustorii), deci doar familiile cu avere își pot permite să-și trimită copiii la școală. Ultimele două caste vor pune mereu la dispoziție mâna de lucru „inferioară” pentru primele trei, fără a avea vreodată posibilitatea de a-și depăși condiția.
Ca să nu mai vorbim de femei în general, o „categorie” oricum destul de vitregită – îndeosebi la capitolul drepturi și educație. Până acum, doar Indira Gandhi, fiica marelui Nehru, înfăptuitorul Independenței de Pakistan, a rămas unica celebritate de gen feminin în politică și nu numai, și asta doar din pricina descendenței. Văzută de către indieni prin lentila unei ambivalențe totale: ori ca o Durga (zeiță echivalentă cu Atena și Artemis), ori ca un dictator, ce a condus cu mână de fier – nu din necesitate, ci din slăbiciune. Oricum ar fi, cea pe care Kissinger a numit-o „vrăjitoare” a rămas până în prezent singurul simbol al emancipării feminine.
Desigur, la situația actuală a Indiei cu ale ei inegalități au contribuit enorm cei 190 de ani de dominație britanică, ce au debutat cu o inițiativă simplă, dar simbolică: britanicii au înlocuit mare parte din culturile comestibile cu cele necomestibile, menite exportului (ceai și tabac). Au urmat ani de foamete cruntă. Trecutul colonial este încă omniprezent – și oferă combustibil pentru propulsia actualei clase politice.
Și totuși, nu toată lumea e dezamăgită de Narendra Modi – elitele sunt încântate de lupta sa împotriva Pakistanului, a terorismului și de tonul agresiv față de Trump; iar sprijinul este reciproc. Doi dintre aliații principali ai lui Modi sunt doi oligarhi (ca să nu spun „moguli”, din considerente istorice): Adani și Ambani, proprietari ai unor concerne atotputernice în India.
Doar în statele din sudul Indiei, Tamil Nadu și Kerala, nu se simte acest naționalism artificial nutrit de interes economice. Aceste două regiuni își au propriile reguli și fac abstracție de orice criteriu segregaționist. Aici, propaganda partidului lui Modi împotriva spiritului socialist al lui Mahatma Gandhi nu are deloc succes, iar religia (hinduism, Islam, jainism, budism etc.) este doar o chestiune personală, nu una de stat.
Nu știu exact cât a mai rămas din India lui Eliade (la Calcutta mi-a atras atenția în special moștenirea arhitectonică britanică și umiditatea ce roade din clădiri și din energia locuitorilor), însă India își păstrează cu siguranță caracteristicile sale fascinante: patrimoniul istoric, religios, natural, cultural… de la moștenirea mogulă, de la moscheile și palatele din Rajasthan la muzica, dansul și teatrul din Tamil Nadu și la jungla din Kerala și la oamenii care, în marea lor majoritate, trăiesc încă respectând tradițiile și natura, sfidând Timpul.
Citește și: Copii uitați acasă
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto principală – Mumbai, 26 August: pregătiri pentru festivalul din 27 august, cel în cinstea zeului Ganesha)
