Cum v-a venit ideea organizării unui festival de film documentar, care să-i aducă pe oameni aproape de tot felul de povești non-ficţionale?
Totul a pornit dintr-o nevoie de a înțelege lumea. În anii ’90, imediat după căderea comunismului, aveam sentimentul că trăim într-o realitate complet nouă, dar fără instrumentele potrivite să o descifrăm. Filmul documentar mi s-a părut, atunci, un fel de busolă morală și intelectuală. Am vrut ca și alții să aibă acces la această formă de cunoaștere și emoție; una care nu inventează povești, ci le caută în oameni, în gesturi, în adevăruri mici. Așa s-a născut ideea festivalului: dintr-o curiozitate sinceră și din dorința de a aduce publicul față în față cu realitatea, nu cu o versiune cosmetizată a ei.
Ce a însemnat să puneți bazele unui festival internațional de film documentar într-o țară abia ieșită din comunism? Cu ce obstacole v-ați confruntat?
Un astfel de demers, imediat după căderea comunismului, părea a fi cel puțin o îndrăzneală. Dar pur și simplu simțeam nevoia să îl fac. În acei ani de tranziție, când România abia începea să-și redescopere libertatea de exprimare, ideea de a organiza un festival dedicat filmului documentar, adică un gen aproape inexistent la noi, era o provocare uriașă. Și mie îmi plac provocările.
Mi-am dorit să creez un spațiu de dialog liber, în care realitatea să fie privită fără cenzură și în care oamenii să poată vedea povești autentice, din țară și din lume. M-am confruntat cu numeroase obstacole: lipsa finanțării, infrastructura culturală precară, absența unei tradiții în domeniul documentarului, dar și neîncrederea autorităților și a publicului în inițiative independente. A fost, de asemenea, dificil să stabilesc legături internaționale într-o perioadă în care România abia își deschidea porțile către lume.
Cred, deci, că au dreptate cei care au remarcat că, prin perseverență, entuziasm și sprijinul unei comunități dedicate, am reușit să facem festivalul să crească și să devină, în timp, unul dintre cele mai importante evenimente de film documentar din Europa Centrală și de Est.
Cum a evoluat Astra Film Festival de la acea inițiativă curajoasă până la un eveniment de referință în Europa?
A crescut odată cu noi și cu orașul. La început eram doar câțiva oameni entuziaști, cu o mulțime de filme pe casete VHS și cu vise mari. Apoi au venit partenerii, prietenii din străinătate, cineaștii care au început să creadă în povestea noastră. Fiecare ediție a adus ceva nou: o secțiune, un program educațional, o idee care, în timp, s-a transformat în tradiție. Nu am vrut niciodată doar să proiectăm filme, ci să creăm o experiență: un loc unde oamenii se întâlnesc, gândesc, discută, se contrazic. Așa s-a format, în timp, comunitatea Astra Film.
Proiecțiile sunt urmate de discuții între public și regizori. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest exercițiu al dialogului?
Pentru mine, e inima festivalului. Într-o lume care aleargă continuu, în care totul e pe repede înainte, acele discuții care au loc după film reprezintă o gură de aer. Oamenii stau, ascultă, pun întrebări, împărtășesc emoții. Acolo se întâmplă ceva magic: spectatorii încep să înțeleagă de ce un regizor a ales să filmeze un om anume, un detaliu, o tăcere. Și regizorii descoperă, la rândul lor, cum e privită munca lor de către alții. E un dialog care ne reumanizează, într-o lume care uită tot mai des să se oprească din alergat.
De cât succes se bucură astăzi filmul documentar în România?
Mult mai mult decât în urmă cu 30 de ani, dar încă insuficient. Publicul începe să descopere că documentarul nu e un gen de nișă, ci o formă de artă care te mișcă și te provoacă. Sunt tineri regizori extraordinari care aduc prospețime și curaj, iar festivaluri ca Astra Film le oferă o platformă. Totuși, mai e drum lung până când vom vedea documentare românești în mod constant pe ecranele mari. Dar semnele sunt bune.
Ce loc ocupă România pe harta documentarului european?
România a devenit un punct de interes. Avem autori cu voci distincte, prezenți în festivaluri mari. Se simte o maturizare a genului, o încredere în forța observației și în puterea realului. Nu avem bugete mari, dar avem sinceritate și pasiune. Și, poate, asta e mai important decât orice finanțare.
La ediția trecută ați lansat DocStudent Hub. Cum a fost primit de tineri?
A fost o bucurie imensă. Îi vezi cum vin plini de emoție, cu aparatele lor de filmat, cu idei în cap, și pleacă inspirați, cu o altă privire asupra lumii. DocStudent Hub e locul unde generațiile se întâlnesc: cei care au făcut documentar toată viața împărtășesc din experiența lor, iar tinerii vin cu întrebări proaspete, curajoase. Pentru ei, e un început real de drum. Pentru noi, e o investiție în viitorul filmului documentar.
După mai bine de 30 de ani, Astra Film Festival a devenit o comunitate. Cum ați descrie această comunitate?
E ca o familie extinsă, cu oameni foarte diferiți, dar uniți de aceeași curiozitate. Avem regizori, spectatori, voluntari, parteneri, copii care au crescut cu festivalul și acum vin cu propriii lor copii la proiecții. Ce îi leagă pe toți e dorința de a privi lumea cu mintea și inima deschisă. În fond, asta e și esența documentarului: să vezi, să asculți, să înțelegi. Comunitatea Astra Film trăiește exact după aceste valori.
Citește și: Astra Film Festival 2025. Zece zile de cinema, dialog și reflecție la Sibiu
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
