Monica Cercelescu, avocat specializat în dreptul mass-media”, explică într-un interviu acordat Revistei 22 care ar fi reglementările legislative necesare împotriva hărțuirii prin mijloace judiciare a jurnaliștilor.
Brîndușa Armanca: Există garanții suficiente în configurația actuală a legilor din România pentru libertatea de exprimare? Vorbim de jurnaliști, de activiști, de toate categoriile care au acest drept fundamental.
Monica Cercelescu: Nu există suficiente garanții, asta e clar. Nici măcar garanțiile clasice pentru protecția presei. Suntem într-o schimbare de paradigmă în privința reglementărilor, pentru că timp de decenii, reglementarea și jurisprudența din România și din întreaga Europă s-au format în jurul ideii de protejare a libertății de exprimare față de ingerințele statului. Statul era principalul inamic al drepturilor și libertăților noastre fundamentale. Astăzi lucrurile sunt total schimbate. Ne confruntăm cu o cenzură mutantă care vine din toate părțile. Algoritmi, platforme, interese comerciale în detrimentul relevanței, spirala tăcerii, instrumentalizarea justiției prin hărțuire judiciară etc.
Avem atacuri concertate din toate părțile în care statul a rămas un mic copil pe lângă giganții internetului. Azi nu mai vorbim despre protecția presei, ci despre protecția spațiului informațional, care traversează cea mai intensă reconfigurare juridică din ultimii ani. Numai dacă ne gândim câte reglementări europene încearcă în ultimii 2-3 ani să protejeze spațiul informațional atacat de dezinformare, de emoționalizarea informației, de fake news.
La ce reglementări ar trebui să luăm aminte?
În primul rând este Regulamentul privind libertatea mas-media (EMFA), care protejează independența și transparența spațiului informațional, prin reguli privind publicitatea, protecția surselor, transparența instituțiilor care oferă servicii mass-media. Avem apoi Directiva serviciilor mass media audio-vizuale, care extinde conceptul de mass-media de la televiziunea tradițională la platforme și în modul acesta estompează cumva granițele jurnalismului. Avem Directiva anti-SLAPP (Protecția împotriva cererilor vădit neîntemeiate sau a procedurilor judiciare abuzive îndreptate împotriva persoanelor implicate în acțiuni de mobilizare publică), care recunoaște implicit și faptul că presa este cenzurată nu numai de stat, ci și prin instrumentalizarea justiției. Avem Digital Service Act, cu care luptăm împotriva dezinformării. Artificial Intelligence Act, regulamentul privind inteligența artificială, care reglementează controlul tehnologic asupra informației. Deci avem foarte multă reglementare europeană, unele la nivel de regulament, care nu trebuie transpus, ci doar aplicat. Și aici apare o problemă: ca să le aplici trebuie o infrastructură specială, care trebuie creată.
Observ că ați ocolit cuvântul jurnalism și ați folosit termenul de „servicii mass-media”. De ce?
Este foarte important să se delimiteze această noțiune, ca să știm pe cine apără reglementările actuale. Jurisprudența CEDO a conturat niște modele funcționale de jurnalism. De exemplu, protecția surselor este o garanție a jurnalismului care apără jurnaliștii. Însă reglamentările actuale au extins mult noțiunea de jurnalist, avem jurnalistul clasic, jurnalistul cetățean, avem bloggeri, avem influenceri. Totuși, nu sunt toți jurnaliști.
Care sunt criteriile?
Un model profesional tradițional spune că ești jurnalist dacă aparții unei instituții de presă. Al doilea model mută accentul de la instituțiile de presă, poți fi jurnalist fără să fii angajat la o instituție de presă, dar îți asumi norme și practici ale profesiei, ca independența editorială, acuratețea, verificarea informației, responsabilitatea față de public și răspunzi unor norme etice. Acesta este modelul profesional pe care l-a consacrat jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului. Un al treilea model funcțional, mai nou și dominant acum, definește jurnalismul prin funcția de informare publică privind chestiuni de interes general. Deci, contează foarte mult contextualizarea și verificarea informațiilor, facilitarea deciziilor autorităților către public. Cele trei modele practic se întrepătrund, pentru că fiecare dintre reglementările de care am vorbit mai devreme pune accent mai mult pe un model sau altul.
Să înțelegem că orice influencer este protejat de reglementările europene prin extinderea definiției jurnalismului?
Ceea ce contează foarte mult este responsabilitatea jurnalistului pentru conținutul informațional pe care îl transmite. Ideea de responsabilitate este cea mai importantă. Regulamentul mass-media pune accent pe protecția surselor și aici este și o problemă foarte mare în justiție, fiindcă e o garanție a libertății presei. Regulamentul aduce o protecție extinsă a surselor, deci nu numai pentru jurnaliști, ci și pentru personalul tehnic, editorial etc. Totuși, nu orice influencer care vine cu informații în spațiul public este protejat în felul ăsta. Contează foarte mult responsabilitatea și respectarea unor norme de etică și a unor norme profesionale.
În România există Legea Audiovizualului, legile de funcționare a televiziunii și radioului public, Legea Agerpres, Legea 544 a accesului la informația publică, articolele 30 și 31 din Constituție etc. Ce lipsește în actuala configurație legislativă pentru garantarea libertății de exprimare?
Lipsește o lege împotriva hărțuirii prin mijloace judiciare a vocilor publice: jurnaliști, activiști. Legea anti-SLAPP, care ar trebui să transpună o directivă europeană, este în procedură legislativă, dar, așa cum este ea în momentul de față, nu ajută cu nimic, pentru că are foarte multe hibe. O primă hibă este că se aplică doar proceselor civile. Dar procesele sunt multiplicate. Procesul civil, apărarea reputației este factorul principal, dar procesele împotriva jurnaliștilor, activiștilor etc. se dispersează în multe feluri neacoperite de lege.
În considerentele directivei se spune foarte clar că țările trebuie să o adapteze la specificul lor și să facă funcțională rațiunea acestei directive. Multe țări au făcut-o deja în proiectele lor de lege. Cum termenul de finalizare este 7 mai 2026, nicio țară în afară de Malta nu a adoptat încă legea. Dar sunt mai multe țări, cum sunt Belgia și Irlanda, care au extins domeniul de aplicare și la penal și la administrativ, și la cauze interne și la cauze transfrontaliere.
Cum i-ar ajuta pe jurnaliști și pe activiști o lege bună anti-SLAPP?
În primul rând, prin respingerea timpurie a cererilor abuzive, de tip SLAPP. Nu mai stai să aștepți ani de zile la sfârșitul procesului, dacă există indicii clare că un proces este încadrabil la SLAPP, că este un proces îndreptat, abuziv împotriva jurnalistului. Prin rambursarea integrală a cheltuielilor. Mulți ar spune că avem și acum abuz de drept, dar nu e la fel, pentru că abuzul de drept de acum se constată la sfârșitul procesului. În cazul SLAPP, procesul este pedeapsa în sine. Stresul, cheltuiala, nervii, asta e pedeapsa.
Spuneți deci că procesul în sine e pedeapsa…
Pe reclamanți adeseori nici nu-i interesează să câștige procesul. De multe ori îi interesează să hărțuiască jurnalistul și să-l facă să tacă. Să nu mai poată financiar, să nu mai suporte psihic, să nu mai aibă timp. În zilele noastre s-a ajuns la instrumentalizarea justiției în scopul unor interese private. Mi se pare cea mai perversă formă de instrumentalizare a justiției. Când practic te folosești de instrumente juridice care ar trebui să apere drepturile, le folosești tocmai ca să le înfrângi.
Cum poate să constate un judecător că e vorba de un caz de tip SLAPP? Care sunt indicatorii?
De exemplu, natura disproporționată a cererii. Cereri de un milion de euro sau de lei, daune ca să sperie. E clar că n-o să-i obțină niciodată, mai ales pentru despăgubiri materiale, nu morale, dar reclamantul cere ca să intimideze, să sperie. Un alt indicator este multiplicarea procedurilor: mai multe plângeri, în diverse feluri. Toate sunt acțiuni de intimidare, hărțuire. Apoi utilizarea cu rea-credință a tehnicilor, a procedurilor judiciare, amânări etc., ca să producă tensiune. Pentru că, repet, pedeapsa avută în vedere constă în durata și costurile procesului. Directiva aduce niște remedii în sensul ăsta.
Dacă legea anti-SLAPP nu este votată până la termenul de 7 mai 2026 ce se întâmplă?
România ar putea să intre în procedură de infringement. Dar depinde și de noi, de breasla jurnaliștilor care ar trebui să fie mai activă, să împingă legea. Cred că jurnaliștii din țara noastră nu sunt destul de conștienți de beneficiile Regulamentului Mass-media (EMFA), care i-ar ajuta enorm. De exemplu, trebuie creată o autoritate de reglementare care să monitorizeze toate garanțiile pe care le oferă legile. Și aici există un termen de implementare: 8 august, cred. Ministerul Culturii este responsabil, dar nu s-a avansat deloc.
Într-un studiu despre paradoxul libertății de exprimare spuneți că s-au intensificat în toată lumea cazurile de hărțuire a vocilor publice prin procese abuzive. Cum explicați?
S-aintensificat comunicarea, tehnologia a diversificat foarte mult informația, a extins spațiul informațional, peste care vine o inflație legislativă. Este un paradox, pentru că, cu cât sunt mai multe legi care să reglementeze o situație, cu atât apar mai multe posibilități de control și, implicit, de abuz.
De ce libertatea de exprimare intră azi în domeniul paradoxului, cum afirmați într-un studiu?
Cu cât libertatea este mai mare, cu atât și abuzurile sunt mai mari, acesta este paradoxul libertății de exprimare. Francis Fukuyama spunea că tot ce trăim noi astăzi este rezultatul unui abuz de libertate din anii ’80-’90, când au început să se dezvolte rețelele sociale. Toată lumea avea senzația că în spatele ecranului poate spune absolut orice, fără niciun fel de rezervă, fără niciun fel de responsabilitate. Și iată că lucrurile astea se întorc împotriva noastră. Orice abuz are și reversul. Sunt slăbiciunile democrației. Nu mai avem moderație, facem loc autoritarismelor, extremismelor. Cu cât suntem mai liberi și abuzăm de aceste libertăți, cu atât ele se întorc ca un bumerang împotriva noastră.
De ce numiți în ultima dvs. carte perioada în care trăim „era manipulării populiste”? Cum o definiți?
În primul rând, trebuie să înțelegem ce este populismul, foarte greu de definit, inclusiv în mediile academice. Nu este o ideologie rațională, cum sunt cele clasice, tradiționale, socialism, liberalism, ci este pur și simplu o atitudine, o ideologie rarefiată care parazitează orice altă ideologie. Deci găsim populiști și la stânga, și la dreapta, și la liberali, și la socialiști, și la comuniști, la toată lumea, pentru că este vorba, în primul rând, de o atitudine care se leagă de epoca post-adevăr, de postmodernism, de direcția în care a virat mediul informațional, de spațiile informaționale actuale care declanșează anumite atitudini mai ales pe partea emoțională.
Cum se configurează justiția într-o epocă a populismului?
Politicul a vrut întotdeauna să controleze justiția și acum în bătălia pe justiție se vede destul de clar. În general, atacurile se dau în actualul spațiu informațional, așa cum este el format, bazat mai mult pe emoție decât pe informația factuală, echilibrată, cum era pe vremea jurnalismului clasic. Acum totul se bazează pe emoții. Or, cazurile de mare tracțiune mediatică canalizează această emoție, iar politicul se atașează acestor cazuri. De exemplu, avem un caz de mare tracțiune mediatică pe droguri sau pe feminicid, vine imediat și politicul cu o lege nouă. Orice nouă lege înseamnă un control nou și dă curs juridicizării vieții publice.
Juridicizarea printr-un noian de legi care pot fi instumentalizate inclusiv politic este o situație specifică României?
Nu e numai la noi, este în toată lumea. Probleme cu justiția sunt absolut peste tot în Europa. Nu este scuzabil pentru că peste tot se întâmplă, dar trebuie să vedem exact de ce se întâmplă la noi. Astăzi poziționarea societății este ori pro-justiție, ori contra justiției. Nu este nimic moderat. Unii urăsc justiția și pe magistrați, dar și pe cei care se poziționează de partea lor. Alții o susțin. Rezultatul populismului, este direcționarea spre extreme. Noi nu mai avem un teren comun de discuție a problemelor. Nu mai avem termeni comuni pentru analiză.
Ce ar trebui analizat?
Ar trebui să știm de ce se întâmplă toate lucrurile pe care le vedem recent în justiție. Pentru că, până la urmă, justiția este subfinanțată. Nu avem bani pentru apărare din oficiu. Nu avem bani pentru ajutor public judiciar. Nu avem bani pentru acces la justiție, de fapt. Și toate astea se întâmplă pentru că nu avem un teren comun în care să vorbim moderat, cu argumente. Totul este pus în dezbaterea publică emoțional, fără argumente logice și clare.
Totuși, sunt suficienți bani pentru magistrați. Înalta Curte a primit statut de ordonator de credite, iar banii se duc de foarte multe ori în buzunarele magistraților, prin hotărâri judecătorești, prin creșteri absurde de venituri, prin pensii speciale etc. Premierul Bolojan a motivat de mai multe ori intervenția pe pensiile speciale ale magistraților ca pe un act de dreptate socială. În societate a existat și există încă o indignare față de privilegii.
Și asta este tot o manipulare populistă, pentru că fenomenul vine de la politicienii care mai întâi au mărit foarte mult salariile magistraților, apoi au mărit pensiile și în același timp au redus vârsta de pensionare. Deci, practic, politicienii au trimis magistrații la plimbare cu „parașuta de aur”, cum o numesc în ultima mea carte. Făceam o paralelă cu situația de la polonezi, unde au fost proteste din partea magistraților pentru că s-a micșorat vârsta de pensionare de la 70 la 65 de ani, adică invers decât la noi unde legea încearcă creșterea vârstei.
În Polonia nu există pensie specială pentru magistrați, deci ei au interes să rămână în sistem. La ei, la instanța supremă se ajunge după o experiență solidă, după 50 de ani. Scoțându-i la pensie la 65 de ani în loc de 70 de ani, practic au decapitat Curtea Supremă poloneză, fiindcă acolo erau magistrații cei mai bătrâni și cei mai temeinici. Prin exemplul polonez am înțeles clar ce s-a dorit la noi prin micșorarea vârstei de pensionare: s-a dorit de fapt același lucru: decapitarea Curții Supreme. În mod normal, la Curtea Supremă nu se ajungea la 30-40 de ani ca acum la noi. Deci timpul de maturizare a judecătorului nu mai există în România, din moment ce el părăsește sistemul la 48-50 de ani.
Deci, la noi s-a inventat o formă insidioasă de a controla justiția, prin privilegii.
Exact, o formă mult mai insidioasă decât la polonezi. Le-au făcut pensii mai mari decât salariile și au scăzut vârsta de pensionare la vârste absurde. Trebuie spus că, totuși, condițiile de muncă sunt infernale în magistratură. Asta pot să vă zic, fiindcă văd. În România sunt de trei ori mai multe dosare la un magistrat decât media europeană. Este enorm. Normal că sunt greșeli, normal că politicul profită de aceste greșeli, pe care le expune în spațiul public și astfel pune umărul la scăderea încrederii în justiție. Toate se leagă. Au fost gândite de mult aceste forme de control al Justiției, pe vremea premierului Năstase, cu concursul ministrului Valeriu Stoica.
Cu ce consecințe pe termen lung?
Acum se trag ponoasele, pentru că instanțele au rămas fără magistrați, mai ales fără magistrați cu experiență. Magistratura presupune experiență, peste tot în lume magistrații au peste 50 de ani când ajung la instanțele superioare. La noi pleacă din sistem la această vârstă.
Totuși, politicienii n-au a se plânge astăzi de justiție, pentru că justiția reușește să tergiverseze procesele marilor corupți în așa fel încât ei să scape. Și oamenii văd șiruri întregi de corupți scăpați prin prescrierea faptelor, o metodă excelentă pentru a le asigura impunitate.
Și aici adevărul este undeva la mijloc. Unde se tergiversează până în urmă? Multe dosare stau la procurori ani de zile. Sunt ținute la sertar. Noi le proiectăm în spațiu public pe cele pe care le cunoaștem, dar marea majoritate a cazurilor se desfășoară normal, conform procedurilor. Lumea vrea astăzi pedepse imediate. Procedurile sunt însă greoaie, sunt ca pe vremuri. Poate ar trebui să umblăm la proceduri. În lumea justiției se pune problema asta, să se externalizeze cât mai multe proceduri, să rămână efectiv dosarele complicate.
Cum și ce s-ar putea externaliza?
Metodele alternative de soluționare a litigiilor n-au prea mers nicăieri în lume. Părerea mea e că s-ar putea introduce modulele de roboți-judecători, s-au introdus în anumite țări pentru cauzele mici, sub 5.000 de euro, cauze ușoare, accidente de circulație, tot felul de cauze care încarcă enorm instanțele. La francezi au început în teste niște modele alternative de soluționare a litigiilor.
Ați întâlnit decizii judecătorești emoționale, menite să satisfacă cererea publicului, cele numite în carte cu sintagma „pentru răcorirea opiniei publice”?
E greu de demonstrat. Nu știu dacă sunt îndreptățită să vorbesc despre lucrurile astea, pentru că eu sunt avocat. Nu cunosc dovezi din interior în toate cazurile, dar presa a semnalat uneori că este vorba de hotărâri judecătorești „de răcorire”. Până la urmă e vorba și despre inflația legislativă, de fapt tot o formă de control, fiindcă, sub aparența reglementării unor situații și a apărării drepturilor, se creează confuzie și profită abuzatorii.
Cum evaluați în prezent raportul dintre sistemul de justiție și celelalte puteri, cum ar fi Justiția vs. Guvern, Justiția vs. Parlament? Întreb asta fiindcă recent Înalta Curte, aflată sub mâna Liei Savonea, a suspendat o comisie care examina legile justiției la Guvern. Există și alte decizii, inclusiv ale Curții Constituționale, care intervin în atribuțiile guvernului, de exemplu.
Este o luptă infernală între toate puterile dusă spre extrem, nu mai există o masă a tratativelor și nu mai există o acțiune a acestor puteri care să țină cont de interesul public. Nu avem un echilibru, fiecare putere încearcă să se impună celeilalte, acesta e contextul. Și nu e bine.
(Interviu publicat în Revista 22)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Sursa foto: Revista22.ro)
