În cele ce urmează vom spune câteva lucruri despre independența Republicii Moldova, așa cum arată ea astăzi, în 2025, la a 34-a aniversare. Însă lucrurile nu sunt niciodată simple atunci când vine vorba despre pământul și oamenii de la est de Prut, de aceea în amintirea publicului cititor trebuie readuse din capul locului câteva detalii importante, pentru a seta foarte clar termenii în care discutăm.
Republica Moldova a apărut pe harta lumii pe data de 27 august 1991 pentru că în 1924 Uniunea Sovietică a creat o entitate substatală în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, numită Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), al cărei scop declarat era crearea condițiilor pentru detașarea teritoriului a 9 județe din nord-estul României, cunoscute colectiv sub denumirea „Basarabia”.
Ați auzit de părintele „poporului moldovenesc”, Maxim Vladimirovici Serghievski?
Pentru că nu putea fi justificată eliberarea românilor de sub „jugul” românilor, URSS a început o „operațiune specială” de „construcție națională”, aplicând unul din procedeele preferate ale Moscovei, cel de substituire a noțiunilor (подмена понятий).
Descoperind că populația de etnie și limbă română din Basarabia și Transnistria își spune „moldoveni”, teritoriul dintre Prut și Nistru făcând parte din principatul Moldovei înainte de 1812, Rusia a creat un întreg construct identitar inexistent anterior, o „narațiune”, cum am spune azi: moldovenii nu sunt români, ci reprezintă alt popor, altă etnie. Tot romanică, dar mai apropiată de slavi decât românii. Iar Basarabia nu ar fi decât teritoriul etniei moldovenești, „care geme sub oprimarea boierilor români” și așteaptă ceasul „reunificării poporului moldovenesc” prin includerea sa în componența RASSM. Ale cărei frontiere, până în 1940, potrivit URSS, treceau pe Prut și pe Dunăre.
Pe hărțile RASSM teritoriul basarabean era hașurat și numit „partea ocupată de români”.
Iar „limba moldovenească” și „poporul moldovenesc” au un părinte cu nume și prenume: Maxim Vladimirovici Serghievski (1892-1946), filolog sovietic specializat în limbi romanice, care în 1924 a desfășurat o expediție de cercetare în stânga Nistrului, în actuala Transnistrie, publicându-și studiul cu denumirea „Studii moldovenești” („Молдавские этюды”) în 1936.
Serghievski recunoștea că limba pe care o descoperise în localitățile vizitate era cel mult un dialect al românei, însă considera că existau condiții pentru o intervenție statală în scopul realizării unui standard literar diferit de limba română, care să și constituie „limba moldovenească”. Iar pe baza acesteia, scria cercetătorul în concluziile studiului, putea fi rescrisă istoria acestor locuri din ultimele secole pentru a fi justificată existența unui popor moldovenesc, altul decât cel român. Întreaga politică sovietică privind cine sunt moldovenii și care e limba vorbită de ei s-a bazat ulterior pe aceste concluzii. Cartea lui Serghievski poate fi găsită la Biblioteca Națională de la Chișinău, oricine dorește să se convingă că aceste rânduri sunt veridice poate să o facă.
Citește și: Manualul Kremlinului, partea I: „Banii murdari și urnele captive”
RASSM devine RSSM, iar pofta sovietică de pământuri românești vine „mâncând”
Pentru a fi create condițiile pentru ocuparea Basarabiei, simpla existență a RASSM și operațiunile de construcție națională „moldovenească” nu erau suficiente. A fost nevoie și de un context internațional favorabil – Stalin încheie pe 23 august 1940 pactul cu Hitler, conținând protocolul adițional secret, iar pe 22 iunie 1940 Franța, principalul aliat al României, cade în fața armatei naziste.
Astfel, pe 28 iunie 1940 URSS ocupă Basarabia și creează pe 2 august Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, „unind” 5 din cele 14 raioane ale RASSM cu 6 din cele 9 județe ale Basarabiei (celelalte 3 fiind oferite RSS Ucrainene). Astfel, „poporul moldovenesc sovietic” este reunit și i se creează propria republică unională, una din cele 15, echivalentă formal în drepturi cu Ucraina sau Rusia Sovietică.
După ocuparea Basarabiei, atâta timp cât sovietizarea deplină a României nu era încă sută la sută certă în pofida ocupației militare, în anumite capete de la Moscova trimise la Chișinău au apărut și gânduri despre finalizarea „procesului de reunire a poporului moldovenesc” în patria sa sovietică prin detașarea din componența României a întregii Moldove – adică tot teritoriul care azi constituie cele 8 județe moldovenești. În 1946, conducerea RSS Moldovenești (din care în acel moment nu făceau parte etnici români localnici) i-a trimis o scrisoare lui Stalin cerându-i să dezmembreze România. Din fericire, scenariul nu s-a materializat.
Însă „narațiunea” respectivă nu a fost niciodată abandonată pe deplin, iar azi e folosită de formațiuni politice de la Chișinău sponsorizate și dirijate de la Moscova, precum așa-zisul partid „Moldova Mare” al Victoriei Furtună. Există o legătură directă între acest partid și comportamentul purtătoarei de cuvânt al MAE al Federației Ruse, Maria Zaharova, care repetă cu obstinație ori de câte ori are ocazia că limba moldovenească există.
La fel cum există o legătură între narațiunea propagandei ruse cu genericul „Moldova este mai veche decât România”, inoculată pe larg în Basarabia, și eventualele tentative de a destabiliza România folosind în mod pervers identitatea regională moldovenească.
Moscova vrea ca identitatea moldovenească a basarabenilor să fie una în mod necesar antiromânească, iar Republica Moldova să fie văzută de aceștia ca o continuare politică a statalității moldovenești medievale înființate în 1359-1365. În această accepțiune, nu Rusia, ci România se transformă într-un „imperiu”, valahii „furându-le” țara moldovenilor în 1859-1862, iar Rusia intervenind „salvatoare” și „restabilind” statalitatea moldovenească întâi la est de Nistru, apoi la est de Prut, apoi…?
Pentru Rusia este, astfel, inacceptabil ca basarabenii să creadă ce cred și moldovenii de la Iași sau Bacău împreună cu toți românii: că moștenitoarea istorică, politică și juridică a Moldovei medievale este România, țara care a rezultat din Unirea Principatelor Române.
Citește și: Manualul Kremlinului, partea II: „Războiul minților și al pixelilor”
Uniunea Sovietică nu a reușit să creeze un popor moldovenesc și o limbă moldovenească
După 1944 Moscova descoperea surprinsă că pretinsa limbă moldovenească inventată și implementată la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, era impracticabilă pentru basarabeni, fiind plină de rusisme și construcții „autohtone” calchiate după cuvinte, expresii și concepte rusești. De aceea, URSS se vede nevoită să adopte o politică graduală de trecere totală la limba română literară în noua republică sovietică. Acest proces începe în 1951 și se finalizează în principiu în 1967, atunci când în alfabetul chirilic moldovenesc creat pe baza celui rus (a nu se confunda cu alfabetul chirilic românesc de până la 1860) este introdusă o literă specială pentru a reprezenta sunetul „ge, gi”, inexistent în rusă. Cu alte cuvinte, româna literară se scria la Chișinău cu grafie chirilică și era numită „moldovenească”, marcând astfel eșecul răsunător al URSS de a crea o limbă moldovenească literară diferită de română – și, pe cale de consecință, ca o profeție a lui Serghievski, și eșecul nu mai puțin răsunător de a crea un popor moldovenesc diferit de cel român.
În anii ’70-’80 se ajunsese ca Dicționarele explicative, ortografice și ortoepice „moldovenești” de la Chișinău să fie copiate literalmente după edițiile apărute cu câțiva ani mai devreme la București, schimbându-se doar alfabetul.
Este evident că o asemenea stare de minciună colectivă nu putea rezista prea mult timp – sute de mii de basarabeni aveau rude în România, se uitau la TVR, ascultau Radio România și știau prea bine că nu există o limbă moldovenească și un popor moldovenesc în accepțiune ruso-sovietică.
Altfel spus, chiar dacă românii de la est de Prut și-au spus moldoveni, ei nu-și puseseră niciodată problema că moldovenii nu sunt români – asta le-o spuseseră rușii în scopurile lor, pentru că ei, moldovenii, nefăcând parte din vreo construcție națională românească decât între 1918 și 1944, nu aveau, mulți dintre ei, conștiință națională românească, dar aveau toate caracteristicile etnice românești, iar moldovenitatea lor autodeclarată e cea mai grăitoare mărturie în acest sens.
Astfel, în ciuda nimicirii fizice și psihice prin deportări, detenție, execuții, înfometare și alte procedee infame a zeci de mii de români basarabeni care se puteau opune sovietizării și care reprezentau legătura cu perioada anterioară, românească, URSS n-a reușit niciodată să-și atingă scopurile de „construcție națională” în Basarabia.
De la republică sovietică la al doilea stat românesc
În 1988-1989, în RSS Moldovenească a început ceea ce se numește „Mișcarea de renaștere națională”, o serie de acțiuni publice de mare amploare, inclusiv mitinguri, unele cu participarea a sute de mii de cetățeni, care a culminat cu proclamarea independenței pe 27 august 1991. Este adevărat că independența Republicii Moldova a fost și consecința proceselor obiective de disoluție a URSS care aveau loc la nivelul întregului conglomerat sovietic, însă ea a venit în continuarea unei lupte a românilor basarabeni pentru restabilirea drepturilor lor: cel de a-și scrie limba cu litere latine, a o numi română și a o utiliza liber în public și cel de a-și hotărî singuri soarta, fără Moscova.
Ce s-a reușit?
Constituirea unui stat care, obiectiv vorbind, are „semnalmentele” României și regiunii sale Moldova – este suficient să privim la drapelul, stema, valuta națională (leul) și multe alte elemente.
Limba de stat este româna, cu toate că până în 2023 s-a numit „moldovenească” în Constituție, ceea ce nu mai este cazul.
În școli a fost studiată după 1989 numită ca atare, la fel ca istoria întregului spațiu românesc. Chiar luând în calcul diferențele culturale imprimate de aflarea Basarabiei sub dominație rusă și sovietică, astăzi Republica Moldova este, obiectiv, al doilea stat românesc.
Ea își construiește, în special în ultimii ani, o relație foarte strânsă cu România, care include, pe lângă componenta culturală și educațională, și economia, comerțul, infrastructura și securitatea națională, și se pregătește de aderarea la Uniunea Europeană, unde va reuși, ca membru cu drepturi depline, să aibă cu Bucureștiul, Iașul, Clujul sau Timișoara o conexiune mult mai puternică decât au între ele țările din Benelux sau peninsula scandinavă. Aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană și, în perspectivă, la spațiul Schengen, va însemna, de fapt, remedierea în secolul XXI a stării de divizare a poporului român cauzate de invaziile Rusiei/URSS în 1812 și 1940.
În ultimii 4 ani, Chișinăul a făcut pași mult mai rapizi decât oricând după 1991 pentru a se decupla și desateliza de Rusia – sunt notabile progresele în domeniul lichidării dependenței de gazul rusesc și electricitatea produsă sub control rusesc, ancorarea politico-diplomatică de Occident inclusiv prin construirea relațiilor bilaterale la nivel de șefi de state cu țările din UE, fortificarea sectorului de securitate națională și apărare.
Ce nu s-a reușit?
Păstrarea controlului asupra întregului teritoriu al Republicii Moldova – în 1992 o Rusie slăbită de prăbușirea URSS a avut totuși putere să experimenteze în regiunea transnistreană ceea ce a pus ulterior în practică și în Ucraina – „apărarea” populației vorbitoare de rusă de „fasciștii români de la Chișinău”, care în 2014 și 2022 s-au transformat în „fasciștii ucraineni de la Kiev”. În 2002, un fost șef al Dumei de Stat a spus public, aflându-se la Chișinău, de ce-a fost nevoie ca Rusia să verse sângele a mii de victime cu 10 ani mai devreme: Moldova se pregătea să sară în brațele României, cineva trebuia să spună nu, și asta a făcut-o Transnistria (Citește Rusia).
Chișinăul n-a reușit să reintegreze Republica Moldova, cu toate că face eforturi, însă și-a interzis orice mijloc militar de a-și atinge obiectivul, limitându-se la cele bazate pe diplomație și negocieri.
Nu este încă eliminat pe deplin nici pericolul ca Rusia să recapete controlul politic asupra Chișinăului și să-i întoarcă din nou pe cetățenii Republicii Moldova cu multe decenii înapoi în drumul lor de eliberare din ghearele unui trecut care n-a avut prea multă milă de ei. Din nefericire, majoritatea pro-europeană în societatea din stânga Prutului nu este încă una suficient de cuprinzătoare încât să garanteze impunerea ei electorală în orice condiții, fapt speculat de Moscova prin intermediul campaniilor ei de război hibrid.
Alegerile parlamentare din 2025 trebuie să se termine cu menținerea continuității actualei guvernări dacă dorim ca procesul de recuperare a Republicii Moldova pentru Europa și, nu în ultimul rând, pentru România, să fie dus la bun sfârșit.
În caz contrar, Federația Rusă va reuși să distrugă cel de-al doilea stat românesc, constituit în 1991 în fosta RSS Moldovenească, și să impună pe teritoriul său o nouă entitate politică, în care regulile jocului vor dicta că limba română ajunge din nou la bucătărie sau mai rău, iar puterea politică este luată deliberat din mâinile reprezentanților majorității românești și controlată direct de la Moscova prin intermediul „specialiștilor de înaltă calificare” care așteaptă la Tiraspol apelul Kremlinului.
Momentan, meciul se joacă – victoria înseamnă independența deplină față de Rusia.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(FOTO: SILVIU MATEI / AGERPRES FOTO)
