Într-o epocă a uniformelor și a tăcerii impuse, tinerii din România comunistă au găsit în muzică și în modă forme subtile de rezistență. În spatele casetelor copiate și al blugilor aduși pe ascuns, s-a născut o cultură a libertății, care, chiar și sub cenzură a continuat să se manifeste și care astăzi spune povestea unei generații ce a refuzat să fie identică.
Cum era să fii tânăr într-o lume care îți spunea ce să gândești, ce să porți și ce să asculți? Cum arăta distracția când totul era supravegheat? Cum îți afirmai identitatea într-o epocă în care uniformitatea era lege? Aceste întrebări nu sunt doar despre trecut. Ele vorbesc despre curiozitatea noastră de azi, despre cum reușește o generație să-și manifeste libertatea, atunci când ea nici nu există.
Un articol de: Patricia Vintilă
O lume controlată, o generație care refuză să tacă
La mijlocul anilor 70, România trăia sub un regim care voia să controleze tot: ce spui, ce gândești, ce citești. Ideile nu aveau voie să circule liber, iar cultura occidentală era privită cu suspiciune. Într-o lume monotonă, în care totul era uniform, tinerii au simțit nevoia să fie altfel, protestând prin aparențele lor.
Cum era să fii tânăr în perioada aceea? Vom folosi un interviu din documentarul video “Cultura tineretului în comunism”, pentru a ne întoarce în trecutul unui bătrân care și-a trăit adolescența în anii “de aur” ai comunismului:
Măi, am avut o viață de liceu super bună, chiar super bună și ca dovadă, majoritatea prietenilor pe care îi am acum sunt din perioada liceului, deci suntem prieteni de 50 de ani. Ce făceam în timpul liceului? Toate trăsnăile pe care le fac tinerii: de la un mic chiul, la învățat pe rupte, inclusiv la bibliotecile care sunt din București, cu predilecție către biblioteca de lângă Cișmigiu, pe străduța acolo, lângă parc. Se învăța și sâmbăta, asta era clar, obișnuit. Dar cu toate astea aveam timp să facem și o onomastică și o mică petrecere, să mai ieșim. În discoteci în perioada respectivă mai subțire. Erau niște case de cultură prin care mai mergeam, de exemplu, la Casa de Cultură a Studenților de pe Plevnei, cred.
Muzica – sunetul libertății într-o lume care voia tăcere
Muzica, regăsită ca o formă invizibilă a libertății, a reprezentat mai mult decât artă. A fost limbajul unei generații care voia să respire, înlocuitoare a cuvintelor atunci când ele nu puteau fi folosite. Radiourile oficiale difuzau doar piese aprobate de partid, iar artiștii erau obligați să cânte despre patrie și muncă, fiind una dintre principalele surse de propagandă.
Cu toate acestea, în dormitoare și cămine studențești, se ascultau Pink Floyd, Deep Purple sau Depeche Mode. Dar cum făceau rost de această muzică? Cum ascultau tinerii muzica care nu era permisă de stat?
Puteai face, așa cum voi acum faceți schimburi pe tot soiul de platforme electronice și așa mai departe, la noi se practica mult mai rudimentar, în sensul în care cineva nu știu cum avea acces… la un disc sau la o înregistrare. Bineînțeles, poate erau magnetofon, casetofon sau pick-up, altele nu existau. Și ce să-ți spun, am ascultat… se lansase în 1978, nu mă țin minte când, Pink Floyd cu Another Brick in the Wall. Într-un an, un an jumate, l-am ascultat de pe disc original.
Cum ascultai muzică? Era greu de spus. Muzica circula între colegi, prieteni — mai ales cei care aveau părinți ce călătoreau în străinătate și aduceau discuri de vinil sau, mai târziu, casete. Cei care aveau casetofoane cu două casete erau ‘multiplicatorii’ principali. Așa se răspândea muzica. Eu aveam un radio prost, nu prindea bine Europa Liberă, încercam totuși să ascult rock și hard rock, dar semnalul era slab.
Nu aveam pick-up, doar magnetofon, și ascultam formațiile anilor ’70 din colecția părinților. Le știam aproape pe de rost. Eram, practic, cu douăzeci de ani în urmă față de muzica din lume. În liceu, colegii erau împărțiți: unii erau cu Depeche Mode, alții cu rockul. Două lumi care nu prea se amestecau. Eu am stat mai mult printre ‘depeșari’, așa că am ascultat mult Depeche Mode.
La aceeași întrebare, o altă doamnă a răspuns:
Muzică, muzică cu tonele, benzi peste benzi de magnetofon. Nu era interzisă. Că nu se difuza la radio, asta e altceva. Că nu erau inclusiv în discotecile de pe litoral, mai încoace erau niște norme, să le numesc norme, nu știu… niște reguli. În care, la nu știu cât la sută, trebuia să faci cântece românești. Deci nu, îmi pare rău, vă contrazic, nu era interzisă. Iar muzica… oamenii erau puțin altfel. Iar când făceam câte o petrecere, răsunau trei case și patru apartamente de jur împrejur.
Trupe precum Pheonix, Sfinx, Progresiv ‘6, Catena, Krypton sau Grupul Stereo au făcut ca muzica să devină un spațiu intim al libertății, un loc unde tinerii puteau visa și simți altfel, chiar și sub cenzură.
Petrecerile – spațiile ascunse ale libertății cotidiene
Petrecerile sau așa numitele “ceaiuri” erau locurile în care muzica prindea viață, un fel de refugiu care arata astfel. „Ce făceați la petreceri?”, l-am întrebat pe bătrân.
Ne adunam acasă la prieteni sau colegi, de obicei la zile de naștere. Uneori făceam petreceri fără motiv, dar mai rar. De obicei muzică, dans și, mai târziu, băutură. Petrecerile se terminau cu discuții lungi, filosofice, despre viață, despre frici, despre nimic și totul. Era o formă de a ne liniști și de a visa.
La aceeași întrebare, o doamnă ne-a spus:
Da, în general petrecerile erau acasă, la cineva. Odată am fost la o prietenă care a avut norocul să aibă casa liberă. Părinții găteau, pregăteau totul, și dansam. Se dansa mult. Privind înapoi, era frumos.
Cum s-a mai diversificat? Păi, am început deja la 15, 16, 17 ani… am început așa numitele, pe vremea respectivă, ceaiuri: mici petreceri, mai mult sau mai puțin continue. Dar nu era nicio problemă să stai până la 4–5 dimineața la petrecere, mai ales dacă era într-un loc cunoscut. Normal că exista și un control parental, dar…
În sufragerii mici, printre perne si farfurii cu prăjituri, se dansa pe muzica adusă pe ascuns. Nu conta dacă erai rocker, depeșar sau doar curios, pentru câteva ore, la ceaiuri, toate diferențele erau alinate.
Moda – o formă de identitate într-o epocă a uniformelor
Moda, la rândul ei, era o formă de rebeliune purtată pe tine. Blugii, părul lung, tricourile pictate manual sau hainele croite după revistele Burda erau semne mici, dar foarte vizibile, ale diferenței. Cum erau tendințele vestimentare?
Pe de o parte aveai ce găseai în magazine: haine destul de uniforme, fuste plisate negre, bluze tricotate. Mai ales dacă erai rocker, era o modă cu tricouri imprimate artizanal; cineva descoperise o metodă de a imprima cu litere din plastic, în relief. Să ai un tricou cu Iron Maiden sau AC/DC era o nebunie. Piața neagră era principala sursă pentru hainele ‘la modă’. Așa circulau lucrurile în mediul nostru. Diferențele între orașe erau mici, dar fiecare încerca să pară diferit, original.
Să porți ceva nonconformist ajungea să fie deja un gest politic…
Eu am avut noroc: bunica mea cosea extraordinar și făcea haine după revistele Burda. Datorită ei, până pe la 12 ani eram îmbrăcată frumos, chiar la modă, pentru că revistele ajungeau relativ repede în România. A fost o perioadă foarte frumoasă, dar după ce bunica nu a mai putut coase, lucrurile s-au schimbat. De atunci, ne îmbrăcam cu ce se găsea în oraș sau cu ce aducea tata din străinătate. Țin minte că am purtat aceeași bluză ani întregi, până s-a rupt. Încă o mai am, pentru că mi-a fost prea dragă ca să renunț la ea.
Astăzi, adolescenții trăiesc într-o lume total diferită: o lume în care pot asculta orice melodie, pot purta orice haine și cel mai important, își pot exprima liberi gândurile și opiniile. Pot fi oricine. Și totuși, rădăcinile libertății lor se află în acei ani lipsiți de culoare, în acei tineri care au refuzat să fie identici.
Așa cum spun naratorii documentului, “Noi suntem adolescenții de azi”, “Ne întoarcem la ei, la cei care au refuzat să fie la fel. Le ascultăm poveștile, pentru că ele sunt, de fapt, începutul culturii noastre libere.”
Sursă foto: Arhivă personală – Sebastian Hențeș
Despre autoare:
Patricia Vintilă – Este elevă în clasa a 11-a, pasionată de biologie, sporturi și nutriție, urmând ca în viitor să practice medicina.
Articol realizat în cadrul Proiectul “Ecranul Memoriei: Tinerii în Fața Istoriei”, finanțat prin Programul de Fonduri Nerambursabile de la bugetul local al Sectorului 1 pentru activități nonprofit de interes local, în conformitate cu H.C.L. nr. 82/2025, implementat de Fundația Freedom House România.
