Un pact semnat într-un moment de cumpănă pentru securitatea nord-atlantică.
Pactul Lunna House reprezintă o schimbare de paradigmă în modul în care sunt gestionate mările Europei în contextul unui continuum de conflict cu Federația Rusă care va marca următorii ani. Acordul dintre Marea Britanie și Norvegia a fost semnat pe data de 4 decembrie 2025, și prevede operarea unei flote comună de fregate de tip 26 (Type 26). Inițiativa vine într-un moment delicat, marcat de o creștere cu 30% a prezenței navelor militare rusești în apele britanice în ultimii doi ani.
Pactul este o evoluție naturală a parteneriatului dintre cele două țări, definite de o istorie comună și de o strânsă relație în domeniul pescuitului, energiei și al apărării.
Un contract record pentru industria britanică de apărare. O victorie în fața celorlalte state din Vest
Importanța acestui acord este subliniată și de dimensiunea sa economică, contractul fiind estimat la 10 miliarde de lire sterline, sumă prin care Norvegia urmărește să cumpere cel puțin 5 fregate Type 26 construite în Glasgow, la șantierele BAE Systems. Contractul reprezintă o oportunitate istorică pentru industria britanică, întrucât va furniza 4.000 de locuri de muncă în domeniul apărării, dintre care 2.000 vor fi în Scoția. Navele norvegiene au fost proiectate special pentru vânătoare de submarine, fiind totodată gândite ca o platformă versatilă care poate fi dotată cu diferite tipuri de echipamente pentru îndeplinirea unui areal larg de misiuni secundare.
Mesaje politice ferme transmise de reprezentanții Norvegiei și Marii Britanii
Anunțul a fost făcut în timpul vizitei premierului norvegian Jonas Gahr Støre la baza RAF Lossiemouth. Cu această ocazie, Keir Starmer, premierul Marii Britanii, a declarat pentru jurnaliști că Marea Britanie trebuie „să rămână vigilentă în fața pericolului constant” reprezentat de Federația Rusă. Ministrul de apărare al Norvegiei, Tore O Sandvik, a subliniat importanța cooperării dintre cele două state declarând că acestea trebuie„să se apere împreună”.
Mai mult decât un contract: exerciții militare comune, strategii și tehnologie subacvatică
Pactul Lunna House nu reprezintă doar un contract de achiziție de regate. Acesta prevede operațiuni comune între cele două state cum ar fi exerciții militare, adoptarea rachetelor norvegiene Naval Strike de către forțele britanice și cooperare în domeniul sistemelor autonome subacvatice. Scopul final este creșterea interoperabilității flancului nordic NATO în contextul competiției pentru Arctic.
Acordul dintre Norvegia și Marea Britanie trebuie văzut mai degrabă ca un semnal de alarmă strategic decât un angajament bilateral, deoarece depășește cadrul unui simplu contract de achiziții navale. Pactul Lunna House reprezintă o schimbare de paradigmă în modul în care NATO vede și gestionează mările Europei. Spații considerate pentru mult timp stabile, ce au fost perturbate rareori, se transformă în teatre de competiție permanente, în care conflictele devin recurente sub presiunea războiului deschis de Rusia în 2022.
Atlanticul de Nord devine un nou teatru de competiție permanentă
Acordul dintre Norvegia și Marea Britanie trebuie văzut mai degrabă ca un semnal de alarmă strategic decât un angajament bilateral, deoarece depășește cadrul unui simplu contract de achiziții navale. Pactul Lunna House reprezintă o schimbare de paradigmă în modul în care NATO vede și gestionează mările Europei. Spații considerate pentru mult timp stabile, ce au fost perturbate rareori, se transformă în teatre de competiție permanente, în care conflictele devin recurente sub presiunea războiului deschis de Rusia în 2022.
Infrastructura „invizibilă” – Miza reală a confruntării
Asemenea Mării Negre, Atlanticul de Nord a devenit un spațiu al presiunii strategice, unde controlul suprafeței maritime nu este singura miză. Protejarea infrastructurii invizibile de care depinde economia modernă regională a devenit o problemă principală.
Această infrastructură este formată din cabluri submarine responsabile pentru transportul comunicațiilor globale, dar și conducte de petrol și gaze care sunt un pilon pentru securitatea energetică europeană. Intensificarea activităților forțelor Federației Ruse de recunoaștere și cartografiere a subacvaticului sunt piesa de domino ce a sporit îngrijorarea în rândul Aliaților NATO, și implicit consolidarea securității apelor regionale.
Războiul hibrid al Europei și zona „gri” a dreptului internațional
Patrularea apelor Atlanticului de Nord de către submarinele rusești este un exemplu clasic al războiului hibrid pe care Rusia îl poartă cu statele europene. Din punct de vedere istoric, Rusia a preferat mereu o intimidare graduală în detrimentul conflictului direct, măsurile activate fiind teoretizate de către planificatorii sovietici încă din anii 1920. De multe ori s-a folosit de exerciții militare în zone sensibile, testarea reacțiilor statelor vecine, dar și blocarea temporară a perimetrelor maritime sub pretextul exercițiilor militare.
Un mesaj clar pentru conducerea de la Moscova
Pentru Rusia, acordul este un mesaj de avertizare. Atlanticul de Nord, asemănător Mării Negre, se transformă într-un spațiu în care ambiguitatea strategică nu mai poate fi exploatată fără consecințe. Acest tip de strategie este deja familiară în Marea Neagră. Singura diferență este că spre deosebire de apele nordice, în care NATO încă dispune de libertate deplină pentru operațiile sale, în Marea Neagră s-a produs o așa-zisă regionalizare forțată, creată de îmbinarea dintre realitățile geopolitice și constrângerile juridice (Convenția de la Montreux).
Din perspectiva flancului estic NATO, acordul Lunna House este un mesaj important. Pacea nu a însemnat niciodată stabilitate. Dimpotrivă, lipsa unui conflict direct și simetric creează condițiile perfecte pentru un război hibrid, în care arma principală este presiunea economică, psihologică și energetică.
Din perspectivă juridică, activitățile forțelor ruse din apele Atlanticului se situează în zona „gri”. Prezența submarinelor nu este explicit ilegală, dar este percepută ca fiind ostilă, cu scopul de a destabiliza și testa limitele și reacțiilor statelor occidentale. Limita pe care o testează Federația Rusă este una fină. Dorința sa de a provoca și a submina suveranitatea statelor este o mișcare clasică ce forțează țările europene să reacționeze.
Dilema Europei și căutarea unor strategii ce o pot salva
Rămâne însă o întrebare care nu se rezumă doar la cazul Atlanticului de Nord și al alianței dintre Marea Britanie și Norvegia. Cât de pregătită este Europa să gestioneze această nouă realitate strategică si de securitate regională în secolul XXI, dacă dreptul internațional permite prezența navală, dar nu oferă metode clare de combatere a intimidării sistematice în contextul unui conflict ce mocnește? Răspunsul rămâne unul incert într-o lume a ciocnirilor asimetrice și presiunilor politice, care au devenit o regulă, nu doar o excepție.
Articol scris de Raisa Ormenisian
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului 2eu.brussels, o inițiativă a Euronium.Brussels, în parteneriat cu PRESShub, dedicată explicării modului în care legislația europeană influențează economia, companiile, societatea și cetățenii.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!