MIHAI PREDA, cunoscut de tineri mai ales sub numele de PSIHOTROP, este tânărul care, atunci când avea 17 ani, a pus în melodii hip-hop operele literare obligatorii la proba de Limba şi literatura română, ajutând, astfel, mii de liceeni să înveţe pentru BAC. A urmat Colegiul Naţional Pedagogic „Constantin Brătescu” din Constanţa şi, ulterior, programul de studii de licenţă Jurnalism de la Universitatea Ovidius din Constanţa. Mihai are acum 27 de ani. Este muzician, compozitor şi director de creaţie. Uneori, apare în reclame. Îşi promovează cel mai recent album, „Psihotrop e peste tot”. Face grime, un gen de muzică originar din Londra. Priveşte educaţia din România cu o distanţă critică ce pare să-i permită o analiză lucidă. Crede că este nevoie şi de o şcoală pentru părinţi, care să-i ajute pe aceştia să înţeleagă importanţa educaţiei. Am vorbit cu Mihai Preda, în acest interviu, despre muzica pe care o face, despre rolul pe care îl joacă lectura în viaţa lui, despre elevii care merg flămânzi la şcoală, despre un sistem de învăţământ care, în opinia lui, te pregăteşte pentru trecut, nu pentru prezent, dar şi despre lucrurile care îl fac fericit.
Ada CODĂU: În 2017, când erai în clasa a XII-a, ai devenit cunoscut pentru că ai pus în melodii hip-hop subiectele obligatorii pentru BAC la Limba şi literatura română. A fost o premieră în România. Ce anume te-a determinat să ajungi la această formulă: literatură română şi hip-hop?
Mihai PREDA: Am mai dat acest răspuns și rămâne același, pentru că trecutul nu s-a schimbat în niciun fel. Pur și simplu, am îmbinat două nevoi de la momentul acela: nevoia de a face muzică și nevoia de a învăța. Bacalaureatul are această tentă macabră, pare că ne speriem mai mult de umbra unui viitor examen crucial și presiunea pusă pe elev decât de test, în sine. În realitate, e un simplu examen unde ai trei subiecte și cam aia a fost. Abundența operelor e cea mai scary parte, pare că trebuie să-ți dedici întregul an doar pentru a citi și a reciti comentarii și a le învăța. Și am încercat să iau asta cât de simplu se poate. Mi-e foarte ușor să țin minte versuri, mi-e foarte ușor să țin minte rime, mai ales dacă sunt puse pe muzică. Făcusem asta și în trecut. Mă mai gândisem așa şi pentru alte materii. De exemplu, țineam minte dacă rimam două cuvinte dintr-o lecție la biologie sau la istorie. Doar am extins un lifehack mental prin niște piese. Am scris o melodie întreagă pentru fiecare operă, le-am pus pe un instrumental și le-am înregistrat. Restul e istorie… deși albumul a fost despre limba română (n.r. zâmbeşte).
Iniţial, am făcut asta cu poezia „Plumb” a lui Bacovia și am testat-o pe câțiva cunoscuți de la licee. Unii chiar au avut test din „Plumb” și mi-au spus că s-au descurcat de minune doar prin audiția piesei și atât, fără alte forme de învățare extra. Cumva, ăsta a fost primul imbold pe care l-am avut: faptul că părea că nu o să mai am deloc timp pentru a face piese și nu puteam să mă opresc din asta, din a face muzică doar fiindcă aveam un examen. Și am zis: hai să vedem dacă pot să mă bucur, să îmbin utilul cu plăcutul. Iată că, multe generații mai târziu, proiectul încă este de actualitate și, mai ales, de ajutor.
„Am încercat să o las mai uşor cu zona asta de faimă și de expunere publică și m-am concentrat și pe a învăța cum să fiu om”
A.C.: După lansarea albumului „Mihai preda”, ai fost invitat la o serie de emisiuni radio şi TV, numele tău era scris pe tot felul de spaţii (de exemplu, în metrourile din Bucureşti), majoritatea liceenilor din România te ştiau şi te ştiu şi astăzi. Cum ai simţit tu, un copil de 17 ani de la un liceu din Constanţa, această popularitate care a venit peste tine?
M.P.: Popularitatea nu cred că a fost doar datorită acestui album. Eu deja activam pe scenă de pe la 15 ani, câștigasem battle-uri, eram în zona asta de freestyle (rime pe loc) și acolo deja devenisem cunoscut. Videourile respective deveniseră populare pe Internet și, implicit, și eu aveam deja o atenție pusă pe mine din partea publicului. Fiind și campion național (n. r. la battle), îmi câștigasem un loc solid în underground-ul scenei de hip-hop.
După care am început să colaborez și cu Subcarpați, am început să merg cu trupa prin turnee și să am eu partea de freestyle din concerte, iar ulterior am apărut și în reclame. Culmea, prima apariție în publicitate a fost un breakthrough: am fost protagonist într-o campanie TV de la Pepsi. În 2017, televizorul avea o priză imensă, abia putem spune că eram în zorii social media-ului și influencing-ului. Astfel, devenisem deja recognoscibil din foarte multe părți. Acest album de BAC a fost un soi de catalizator al atenției. Publicul de rap underground care mă vedea la battle-uri era unul mai tânăr, mai curios, mai conectat la cultura urbană și la online, publicul de la Subcarpați avea o nuanță puțin diferită, un pic mai adult, mai serios, poate chiar mai corporate, dar un corporate mișto – oameni de publicitate, early adopters, tipi și tipe care lucrau într-un birou fără să pară că ar lucra într-un birou, fără să-și pună cămașa de om serios și cravata de individ captiv într-un job. Simțeam că mă conectez și comunic cu mai multe generații la același microfon, iar toate astea se întâmplau cât timp eram în liceu. Vinerea și sâmbăta aveam concerte, duminica dormeam pe drum înapoi spre Constanța și luni dimineață eram cu cearcăne adânci pe băncile școlii. Sau nu mai ajungeam deloc și mă certa mama. Firesc din partea ei.
Apoi a venit apariția pe TV și deja se schimbau cărțile. Publicul de televiziune, care mă știa din reclamă, era cu totul altul, care n-avea legătură cu muzica. Și imediat după spot-ul TV, am ieșit la rampă cu albumul „Mihai preda”. Când am făcut acest material, mi se pare că au fost catalizate toate zonele astea de atenție pe care le aveam asupra mea, iar albumul în sine a reușit să devină un fel de nucleu al identității mele artistice la momentul respectiv.
Au urmat multe știri, interviuri și la radio, și la televiziune, și în ziare. Da, a fost overwhelming, suprasolicitant și chiar sufocant. S-a simțit foarte mult la vremea aia și cred că binecuvântările mereu au o parte de blestem și viceversa. Ca părți pozitive: am început să fac bani, am început să am o carieră în adevăratul sens al cuvântului, să am show-uri, campanii de endorsement și multă activitate.
Pe de altă parte, nu știu dacă să-l numesc minus sau obstacol, atunci când succesul vine atât de devreme, relațiile sociale ajung să se dilueze, să devină tranzacționale și există riscul (fii sigur de asta!) ca tu să nu ai maturitatea de a le gestiona în punctul ăla. Adică, la 17-18 ani, abia clădești niște baze pentru relațiile pe care urmează să le ai de-a lungul vieții tale, abia îți clădești, poate, un soi de model de funcționalitate socială, umană. Modelul ăsta simt că a fost destul de denaturat prin prisma faimei. Oamenii veneau către mine cu alte intenții decât cele de simplă amiciție și de a mă cunoaște ca om. Nu-i condamn, nici pe mine nu mă condamn pentru cum am gestionat lucrurile atunci. E doar un context fericit și nefericit. De multe ori, veneau și cu o formă de fascinație sau de admiraţie care, da, e măgulitoare și te ajută, dar în același timp, poate să fie prea mult și nu clădește un caracter într-o formă firească. Astfel că, în anii care au urmat, am încercat să o las mai uşor cu zona asta de faimă și de expunere publică și m-am concentrat și pe a învăța cum să fiu om.
„Educația din România e văzută mai mult un obstacol în calea elevului de a deveni un adult responsabil, decât un sprijin. E absurd, dar adevărat”
A. C.: Ce crezi că s-a schimbat de atunci şi până acum în învăţământul preuniversitar din România?
M. P.: Mi-aş dori să vin cu o atitudine optimistă, dar, din păcate, nu știu dacă pot să zic că există schimbări neapărat în bine. Sunt multe sub-teme ale evoluției sau involuției educației românești. Printre temele principale este aceea că nu-mi dau seama care a fost cel mai longeviv ministru al Educației. Se schimbă mult prea repede miniştrii, pur şi simplu nu au cum să construiască ceva durabil, pentru că nicio idee nu poate să aibă continuitate. Fiecare vine cu propria lui viziune pentru schimbare, toată lumea vrea să aducă adăugări, îmbunătățiri, doar că toate modificările astea nu fac decât să bulverseze sistemul, să bulverseze mai ales elevii, cei care sunt beneficiarii direcți ai educaţiei.
Apoi, din ce observ eu, s-a schimbat modul în care e văzută meseria de profesor. Nu prea mai aud oameni care își doresc să devină profesori. Din multe motive: salarii mici, lipsa respectului în societate, condiții grele și o muncă stufoasă. Simt că interesul pentru școală a scăzut, chiar generațiile noi de părinți ajung să fie împotriva școlii. Am fost la o emisiune la TVR unde veniseră reprezentați ai ministerului şi directori, mi-au spus că aceşti părinţi nu mai sunt de partea profesorului în momentul în care copilul lor greșește, ci pur și simplu blamează profesorul, blamează directoratul și așa mai departe. Semnele arată că educația din România e văzută mai mult un obstacol în calea elevului de a deveni un adult responsabil și un membru funcțional al societății, decât un sprijin. E absurd, dar adevărat.
Nu-mi dau seama cum noi, ca societate, vom răzbate, cum vom trece testul timpului, fiindcă pe lângă analfabetismul funcțional, pe lângă rata uriașă de abandon școlar, mi-e foarte teamă că în următoarele decade nu vom mai avea specialiști, nu vom mai avea oameni care să fi parcurs un ciclu preuniversitar şi universitar şi, cu atât mai puţin, postuniversitar. Mi-e foarte teamă de lipsa de accent pe nevoia de specializare. De multe ori, Internetul a ajuns să țină loc, să substituie o pregătire profesională temeinică într-un domeniu. Recomand cartea intitulată „Sfârșitul competenței”, de Thomas M. Nichols, care dezbate mai pe larg subiectul.
Şi tehnologic suntem analfabetizați, ca să zic așa. Chat GPT-ul e folosit la scară largă, oamenii se hrănesc doar cu bucăți de informație, un fel de nuggets intelectuale, fără să aibă înțelegerea concretă a nevoii unui background informațional. Cred că în România vom ajunge să lucrăm doar cu jumătăți de adevăr, ceea ce poate duce doar într-un singur loc: desprinderea de realitate.
„Cred că ar fi interesantă – deși e o utopie – un soi de școală pentru părinți, care să îi educe despre importanţa educaţiei”
A. C.: Cum ai schimba, cum ai reconfigura tu sistemul de educaţie din România?
M. P.: Aș putea să vin cu o viziune idealistă și să dau ca exemple educația daneză, japoneză sau educaţia din țări ultra-dezvoltate, care investesc în masiv pe partea de research, cultură și sistem școlar, fiind conștiente că asta e calea prin care societatea lor poate evolua. Dar până să visăm stelele de pe cer, momentan, trebuie să ieşim la suprafață. Aș începe cu abandonul școlar, care are mai mulți factori la bază. Unul este sărăcia per se. Apoi, lipsa de investiție în educație. Există școli care nu au căldură sau poate chiar electricitate sau toalete funcționale. Există elevi care poate că nu primesc un ajutor, o bursă, nu primesc mâncare. Sunt foarte mulți elevi care merg la școală flămânzi. Și dacă nu se lasă de școală, pleacă din țară. Familii întregi debusolate către necunoscut. Statisticile asta arată, iar realitatea e una cruntă.
Pe de altă parte, cred că ar fi interesantă – deși e o utopie – poate un soi de școală și pentru părinți, poate o dată la ceva timp, o dată pe lună, o şcoală care să educe părinții despre importanța educaţiei. Sistemul a eşuat cu mult timp înainte, nu acum. A eşuat atunci când a scos, de pe băncile școlii, părinții elevilor de astăzi, care nu mai au încredere în educație, în sistem.
Un alt minus uriaș este accentul pus strict pe partea teoretică. E ca și cum ne ducem la un restaurant și ne dorim să mâncăm pozele cu mâncare din meniu, în loc de mâncarea adevărată. În plus, sunt şi foarte multe materii, programa e într-adevăr stufoasă și, de multe ori, supraînvățarea asta ajunge să aibă efectul invers, elevii privesc școala cu atât de multă îngrijorare, încât nu-și mai doresc să fie acolo și pierd toată atenția pentru toate materiile.
Aş începe schimbarea cu lucrurile de jos, care ard cel mai tare. Din câte ştiu, la nivelul Uniunii Europeane, România are cea mai mică investiție pe cap de locuitor pentru educație și cultură. Mi-aș dori ca cei care iau decizii să poată vira o parte consistentă din buget către educaţie dintr-un simplu motiv: la cum merg lucrurile, pare că nici nu o mai aibă pe cine să conducă în următorii ani.
„Sistemul de învățare ne pregătește pentru trecut, nu e adaptat la prezent”
A. C.: Ce rol crezi că poate juca educaţia alternativă – de exemplu, un proiect similar cu ce ai făcut tu pentru a ajuta tinerii care învaţă pentru BAC – în România?
M. P.: E a treia întrebare despre educație și iar îmi vine să încep cu „din păcate…”. Proiectul ăsta, care e și o formă de joacă, care are un caracter ludic şi pe care nu l-am luat foarte în serios – folosind un limbaj uzual, chiar argotic – a ajuns să fie, de multe ori, poate mai util decât materia de la clasă sau decât meditațiile. Ceea ce e un pic înspăimântător, fiindcă este un proiect care nici măcar nu se ia atât de tare în serios, dar care ajunge să aibă o utilitate practică atât de mare. Ca să răspund la întrebare, cred că sunt binevenite genul acesta de idei din simplul fapt că mai dau un refresh școlii și sistemului de învățare, care este în continuare învechit, care ne pregătește pentru trecut, care nu e adaptat la prezent. Sunt sigur că ar putea fi făcute multe campanii în zona asta. De exemplu, o idee care îmi vine acum, vorbind, e legată de trend-urile de pe Internet. Sunt mulţi oameni care îşi cumpără multe lucruri de la un anume magazin, oricare ar fi el, și încep să prezinte ce au acolo. Probabil că dacă trend-urile astea ar fi customizate în zona educării, de exemplu, cred că pentru tineri ar fi mai simplu de reținut informația, oricum petrecem atât de mult timp pe Internet, încât asta a ajuns să fie noua realitate. Pentru unii, devine chiar prima lor realitate, iar ceea ce trăiesc fizic, palpabil, a devenit cumva o realitate extinsă, secundară celei a online-ului.
În același timp, însă, mi-aș dori ca școala în sine să fie suficient de interesantă, încât elevii să meargă cu drag, iar genul ăsta de proiecte să fie doar un mic ajutor, care să mai aducă un zâmbet pe buze și poate să însenineze procesul de învățare. Deși sunt recunoscător pentru tot ajutorul oferit și generozitatea cu care oamenii au primit proiectul, îmi e imposibil să nu am o urmă îngustă de tristețe și îngrijorare despre faptul că proiecte de genul ăsta ajung să însemne mult mai mult decât intențiile lor inițiale. Educația e atât de fragilă, de fapt.
A. C.: Tu ai studiat Jurnalism la Universitatea Ovidius din Constanţa. Cum te ajută domeniul Ştiinţelor comunicării în viaţa ta, în cariera ta?
M. P.: Eu mi-am dorit să fac o facultate în zona comunicării. Dar, sincer, dorința mea era Sociologia, doar că nu exista în Constanța. Tot timpul am fost fascinat de ceea ce presupune a discerne informația și de a înțelege cum să învăț, cum să studiez un text și cum să înțeleg mai bine ce vrea să spună cineva. De mic am avut tendința de a găsi perspective diferite în ce spuneau oamenii, de a mă juca și de a jongla cu termenii, cu lexicul, de a tinde să îmi îmbogățesc vocabularul și așa mai departe. Și, cumva, nevoia asta de Ştiințele comunicării a venit firesc, ca o pură extensie a pasiunilor pe care le aveam deja. După Jurnalism, am studiat Publicitatea, domeniu în care am și activat, am avut și o agenție de publicitate în Constanța. Am lucrat și pe la București, și în agenție un pic, și ca freelancer, pe anumite proiecte, şi ca influencer, și ca om de creație, şi ca textier, copywriter. Au fost campanii în care m-am implicat și în partea de Art Direction. Cumva, având agenție, nu mai ești doar creativ și atât, nu te mai ocupi doar de partea de creație, faci de toate: și client service, și management, și producție – ești multifuncţional. Afacerile mai micuțe, locale, în general nu aveau brand manager sau director de marketing. Lucrai direct cu patronul, omul pe care trebuia să îl alfabetizezi în ceea ce înseamnă comunicarea în sine. Sunt oameni cărora le-am dat și cărți să studieze, oameni cărora le-am explicat ce e advertising-ul, le-am făcut prezentări, ne-am uitat cu ei la documentare. În acest sens, cred că ambele școli de comunicare, și Jurnalismul și Publicitatea, m-au ajutat să exprim mai clar și precis anumite idei. Nevoia de a spune ceva, nevoia de a-l face pe om să înțeleagă vine în fiecare domeniu. Norocul comunicării este că toată lumea are nevoie de comunicare, astfel că te avânți curajos și/sau inconștient în subiecte pe care le înveți din mers ca să știi ce să vorbești despre ele. Ai ocazia de a discuta cu specialiști în domeniile respective, de a le înțelege pasiunea și corvoada meseriei, de a ști ce oferă și cu ce se luptă zi de zi. Și ai câteva secunde de video, câteva cuvinte pe un banner sau o poză bine făcută în care să povestești o viață de om.
Ca un sfat necerut, chiar recomand tuturor oamenilor, care sunt în căutări, fie intelectuale, fie emoționale, să nu se ferească de a învăța, indiferent de metoda prin care o fac, și să nu se ferească de domenii noi. Cred că asta e cea mai mare bucurie pe care o poți avea în cunoaștere: să te duci către necunoscut și să aduci o lumină acolo.
A. C.: Ai lucrat, pe partea creativă, pentru mai multe brand-uri din România. Ce te motivează să activezi şi în această zonă?
M. P.: Zona muzicală s-a întrepătruns firesc cu publicitatea și cu lucrul pentru brand-uri. Creativitatea e în ambele, sălbatică sau îmblânzită. Devenind cunoscut, am ținut mereu ca identitatea mea publică să fie egală cu omul din spatele artistului. Tot timpul mesajul a fost curat, am căutat să îmi transmit ideile într-o notă pozitivă, optimistă, educațională, aspirațională. Poate doar am fost pasionat de David Ogilvy și moștenirea sa spirituală din publicitate. Iar colaborările cu brand-uri am încercat să se lege doar de servicii sau produse premium, care deja aveau o istorie în spate, care aveau, poate, un renume internațional.
Munca de creație și de agenție – din nou – se completează foarte bine cu arta. Din câte cunosc, sunt o grămadă de artiști și în România, și în străinătate, care au lucrat în publicitate și care și-au extins orizonturile creative și într-o zonă la granița dintre artă și responsabilitate. Atunci când e vorba despre o campanie, nu mai lucrezi doar pentru tine și echipa ta, lucrezi pentru zeci, sute, mii de oameni, care sunt angajați acolo, respectiv sute de mii sau milioane de oameni care folosesc produsul respectiv. În momentul în care impactul pe care îl ai e garantat, produsul sau serviciul există în obiceiurile de consum, are deja clienți fideli, abordarea se schimbă. Afacerile mari au în spate un brand book, o linie clară a personalității, un tone of voice și așa mai departe – cumva, trebuie mai degrabă să simți produsul decât să îl înțelegi. În schimb, în cazul business-urilor locale, responsabilitatea e alta: cum afectează piața brand-ul de care mă ocup? Dacă ridic o afacere, cum poate coexista în armonie cu celelalte, cum poate genera clienți noi și așa mai departe… Am lucrat cu multe domenii noi pentru piața românească, un mic exemplu ar fi chiropractica, ai nevoie de educarea responsabilă a consumatorului vizavi de respectiva tehnică medicală, în primă fază. Procesul e unul complex, but it’s a nice game, if you accept to live it to the fullest.
În ultimul timp, am renunțat la publicitate și m-am concentrat pe creație, ca să zic așa. Asta simt să fac acum, asta îmi cere energia perioadei și vârsta. Am încercat să le duc în paralel, am reușit s-o fac vreun an, doi. Când venise pandemia, era mai mult timp de stat înăuntru și de dat mail-uri, devenisem mai implicat în joc. Acum, am niște muzică și clipuri și multe altele de făcut. Asta îmi cere timpul.
„Doar mă bucur de viață prin muzică și transpun toate elementele vieții sau cât pot din ele în exprimarea artistică”
A. C.: În 2023 ai lansat, alături de DJ Kamal, primul material de grime din România. Cum ai ajuns la acest gen muzical?
M. P.: E un gen muzical pe care îl urmăream, îl ascultam și chiar îl făceam de destul de mulți ani, doar că a fost pentru prima dată când am găsit un om dedicat acestui gen și aici mă refer la colegul meu, Kamal. El are școală de muzică și știe să cânte la instrumente, are knowledge în partea tehnică a muzicii, plus o pasiune arzătoare pentru genul UK grime. A fost și asociat cu multe act-uri din străinătate, din UK, are chiar și emisiunea lui la un radio din România (prima emisiune de gen), iar show-ul se cheamă Violins. Am mai încercat să fac piese în trecut, doar că erau oameni care făceau și alte genuri muzicale și n-am simțit chimia pe care o simt cu el. Având amândoi o pasiune comună, am făcut asta, am fost și încăpățânați să o ducem până la capăt și o tot facem și o s-o tot facem mult și bine, de acum încolo.
A. C.: Există o scenă autentică de grime în România? Cum arată, cum o defineşti?
M. P: Cred că există o scenă emergentă. De fapt, chiar noi o facem acum. Propriu-zis, noi suntem oamenii care se ocupă de scena asta și încet, încet am început să mai luăm câțiva artiști în jurul nostru, care sunt pasionați de grime. Facem piese împreună, facem clipuri, organizăm concerte. Am adus, anul ăsta, un artist din afară, pe Flowdan, primul MC de grime care a câștigat un Grammy, de altfel. Ne propunem să mai aducem încă unul cu care suntem în discuții pentru toamnă. Încercăm să popularizăm genul în România prin oameni care au o istorie, care sunt legende în grime de 10, 20 de ani și vrem să aducem la cunoștință publicului din România pe calea cea mai pură, cea mai autentică. Pentru că, de multe ori, există și o tendință de românizare a unor genuri muzicale, mai ales dacă ele vin din America și, până aici, de multe ori se mai pierde din informație, se mai „dezautentifică”. Primim o variantă mai degrabă europeană a anumitor genuri muzicale. Poate că norocul nostru e că suntem mai aproape de ei, geografic. Încercăm să păstrăm cât mai aproape de sursa originală tot ceea ce facem.
A. C.: Ce anume te inspiră să faci muzica pe care o faci?
M. P.: E un cumul de motivații și interioare, și exterioare. Uneori, pot să scriu despre mine, despre viața mea și inspirația să provină dintr-o sursă ultrapersonală, aproape intimă. Alteori, poate să fie din experiențe pe care le-am văzut sau le-am auzit sau le-au trăit prieteni. Uneori, sunt pur și simplu observații sociale. Alteori, din dorința de a face ceva energic, unele piese nici măcar nu au un mesaj foarte clar delimitat, ci pur și simplu transmit o emoție anume, o energie care transcede cuvântul și limbajul. Sunt dăți în care mă distrez în studio și uit cine sunt, cum mă cheamă, în ce țară sau oraș mă aflu și mâna scrie singură, vocea înregistrează pe mod automat. E dificil de găsit o singură motivație. Fiind cumva un stil de viață, a ajuns să includă o paletă amplă de trăiri și de stări și doar mă bucur de viață prin muzică și transpun toate elementele vieții sau cât pot din ele în exprimarea artistică.
A. C.: Unde vrei să ajungi cu muzica ta, cum vrei să arate cariera ta în muzică?
M. P.: Am avut tendința de a programa anumite lucruri sau de a premedita, dar îmi dau seama că singurul control pe care îl am e doar imboldul inițial, e doar poate primul cuvânt cu care încep sau prima propoziție, prima idee, dar de acolo doar plec, de cele mai multe ori. Cum cred eu că o să arate o piesă de obicei e doar începutul. Concluzia ajunge să fie doar o introducere. În momentul în care aștern pe foaie primul gând sau înregistrez primul vers dintr-o piesă, de acolo mi se pare că totul ajunge să se extindă într-un mod natural, firesc. La un moment dat, poate chiar să fie peste controlul meu și peste o zonă din aia în care manipulez sensurile și tot ceea ce vreau să spun, pur și simplu intru într-un flux mental sau emoțional și să creez vine de la sine. Creația are o conștiință proprie. Nu cred că aș putea să planific cum să-mi arate cariera, dar ce știu sigur e că îmi place să evoluez de la proiect la proiect, îmi place să aduc schimbare. Am lansat un prim album pe care mi-am dorit să-l duc într-o sferă clasică și să mă manifest cumva strict în zona asta de hip-hop mai degrabă 90-ist, old school, dar tocmai ca să am o rampă de evoluție, pentru ca deja următorul material să arate cu totul diferit. Cred că mi-e dificil să fac același lucru de două ori. Singura așteptare este chiar faptul că nici nu-mi pot da seama de cum o să arate cariera mea, nu peste 10 ani, ci peste 2 ani. Tot timpul mi s-a întâmplat asta și sunt absolut sigur că se va întâmpla în continuare. O să ajung, la un moment dat, la niște proiecte la care nici nu visez acum, din simplu fapt că așa funcționez. Funcționez tot timpul dintr-o nevoie de schimbare și o nevoie de evoluție.
„Am ajuns într-un punct atât de absurd al consumului de informații încât ne uităm la videoclipuri în română cu subtitrări în limba română”
A. C.: Ce scriitori – români şi străini – îţi plac?
M. P.: Scriitorul pe care l-am citit cel mai mult anul ăsta a fost Stefan Zweig și, în rest, pot să zic că mă pasionează și literatura japoneză. De exemplu, din Shūsaku Endō am avut câteva lecturi. Am mai citit „Meridianul sângelui” de Cormac McCarthy. Mi-a plăcut mult Camus, pot să zic că printre preferatele mele este „Străinul”. Mi-a plăcut mult şi Kobo Abe, cel care a scris „Femeia nisipurilor” şi „Bărbatul-cutie”. Au fost două lecturi care te țin într-un suspans continuu, fiindcă la fiecare pas, pe măsură ce te apropii de rezolvarea incertitudinii, te și depărtezi de claritate. Au un stil un pic iluzoriu, destul de kafkian. Dar ce am regăsit în cărțile lui au fost niște segmente de trăire profundă şi felii de viață, completate cu lipsa de predictibilitate a povestirii.
A. C.: Ce loc ocupă literatura în viaţa ta?
M.P.: Încerc să fie o rutină. Mi-am propus și am reușit să o fac anul ăsta, poate mai des decât în alți ani, să-mi încep diminețile cu lectură. În toată abundența asta de mesaje de pe Internet de care, de multe ori, nici nu avem nevoie, simt nevoia de a citi, de a avea un flux clar al gândurilor, de excitație a imaginației. Tehnologia poate avea acest dezavantaj în care primim prea mult din elementele unei povești: avem partea vizuală, avem sunet, avem scris. Am ajuns într-un punct atât de absurd al consumului de informații încât ne uităm la videoclipuri în română cu subtitrări în limba română. Și tocmai de aceea simt să contrabalansez prin citit, e deja un exercițiu al sănătății mintale. Creierul are nevoie de o limpezire. Încerc să îmi încep ziua așa. Dacă nu citesc dimineața, citesc după-amiază. Dacă nu citesc după-amiaza, citesc înainte de somn, dar tot reușesc să citesc măcar câteva zeci de pagini pe zi.
A. C.: Mama ta te-a crescut, te-a susţinut mereu, te-a motivat, te-a ajutat, printre altele, la realizarea primului tău album. Ce înseamnă figura maternă din viaţa ta?
M. P.: În cuvinte simple, mama este singurul meu părinte. Deci cumva a fost tot timpul mai mult, a jucat tot timpul mai multe roluri: a jucat rolul ambilor părinţi, a jucat rolul de prieten, a jucat rolul de îndrumător. În continuare, mi se pare că, pe măsură ce cresc, rolurile se schimbă şi ajung si eu să joc rolul de părinte la un moment dat. Cred că asta este firesc odată ce te maturizezi, dar simt că transferul a început, responsabilizarea mea are la bază modul în care ea m-a crescut și implicarea pe care a avut-o. Simt să am cumva aceeași grijă și m-am parentalizat și eu odată cu trecerea timpului, încerc să o ajut cât pot şi să menținem o relație cât de echilibrată se poate.
„Cei mai zâmbăreți oameni, cei mai optimiști, cei mai plăcuți, cei mai șarmanți de cele mai multe ori doar ascund o nefericire întru totul profundă”
A. C.: Ce te face fericit?
M. P.: Fericirea e un cuvânt mare. De foarte multe ori, poate chiar cu o curiozitate flămândă, analizez oamenii din jurul meu și sunt curios de cum funcționează și de ce vor să-mi spună, ce vor să-mi transmită, cum sunt ei, de fapt. Există această tendință de a pune măști peste măști, peste măști sociale, emoționale. Ne construim personajul în funcție de rolul pe care îl avem în viața cuiva și chiar am stat să mă gândesc: cine este cu adevărat fericit?!? Fiindcă văd că cei mai zâmbăreți oameni, cei mai optimiști, cei mai plăcuți, cei mai șarmanți de cele mai multe ori doar ascund, mai bine decât alții, o nefericire întru totul profundă, mai adâncă.
Răspunsul nu are cum să fie unul simplu. Fericirea, pur și simplu, ca o stare de fapt, reprezintă mai degrabă o neutralitate cu niște pusee de gânduri bune, de motivație, de entuziasm. Nu cred că am întâlnit oameni întru totul fericiți. Mai ales că societatea în sine nu prea e construită pentru asta. Ne provoacă zi de zi, suntem într-o stare de alertă care nu ne prea permite relaxarea și acest joie de vivre. Poate un pustnic are mai mult acces la o emoție permanentă.
Ca să răspund și concret la întrebare, mă face fericit să mă exprim, mă face fericit să fiu așa, într-o continuă mișcare, să muncesc, să lucrez, să fiu pe scenă, să văd un film bun, să citesc o carte bună. Să simt totuși că sunt într-o stare de mișcare. Nu știu, cred că nefericirea e dansatorul care trebuie să stea și să privească. Sportivul care stă pe bancă. Cred că aia e nefericirea, de fapt. Cred că e imposibilitatea de a fi, cum se zice în engleză, in motion. Și cred că nefericirea e doar zona asta statică, în care nu facem ce ar trebui să facem. Depresia ca lipsă a expresiei. În momentul în care mă mișc, pur și simplu apăs play și încep să joc jocul şi indiferent că pun mâna pe pix ca să scriu, că înregistrez o piesă, care nu o să-mi placă, măcar fac ceva, măcar sunt mai aproape, sunt cu o piesă slabă în minus, am eliminat gândul ăla, mi-am dat seama că ideea nu-i bună și sunt gata să o fac o operă nouă, care să-mi placă, sunt gata să fac loc unei idei noi. Cred că asta e ce mă face fericit, pur și simplu să mă mișc și să accept existența în toate formele ei.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Sursa foto principală – Vlad Braga)
