Monica Tamaşa a absolvit „Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân” din Constanţa şi, ulterior, a urmat cursurile Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine – Universitatea din Bucureşti, specializarea Japoneză-Germană. După facultate, a plecat în Japonia, la Osaka, unde a făcut un program de studii masterale. Timp de un an, a lucrat ca asistentă de predare la Universitatea din Osaka. În timpul cercetării din anii ei japonezi, Monica a descoperit-o pe scriitoarea Yoko Tawada. A propus Editurii Polirom să o traducă în limba română şi, astfel, romanele „Ultimii copii din Tokio” şi „Memoriile unui urs polar”, ambele semnate de Yoko Tawada, au apărut la editura Polirom în traducerea Monicăi Tamaș. Romanul „Cocoșata”, de Saou Ichikawa, prima autoare cu dizabilitate premiată cu prestigiosul premiu literar Akutagawa, a fost publicat, și el, anul acesta, la Polirom, tot într-o traducere semnată de Monica Tamaș.
Monica Tamaş este traducătoare şi interpretă de limba japoneză și germană. Acum trăieşte în România şi predă cursuri de Limbă, Literatură și Cinematografie Japoneză la Universitatea Hyperion, precum și cursuri de Limba Germană de Afaceri la Academia de Studii Economice din București şi la o companie germană.
În acest interviu, am vorbit cu Monica despre cum a ajuns să studieze Japoneză-Germană, despre ce anume a atras-o la cultura japoneză şi despre statutul traducătorului din România.
Ada CODĂU: Ai absolvit, la „Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân” Constanţa, profilul Matematică-Informatică. Ce anume te-a determinat ca după liceu să dai admiterea la Facultatea de Limbi şi Literaturi străine – Universitatea din Bucureşti, specializarea Japoneză-Germană?
Monica TAMAŞ: În clasa a XI-a am descoperit limba și cultura japoneză. Fiind ceva atât de diferit de ceea îmi era cunoscut din filmele americane şi europene, am devenit foarte curioasă. Şi am hotărât că nu vreau să merg, mai departe, pe profilul real, ci vreau să citesc literatură și să învăț limbi străine, să lucrez cu limbile japoneză și germană. În ceea ce priveşte cultura, literatura japoneză, atunci apăruse, la Editura Humanitas, o nouă serie, „Cartea de pe noptieră”, iar primele cinci volume au fost chiar de literatură japoneză, anume romane semnate de Yukio Mishima, Yasunari Kawabata și Yasushi Inoue. Erau prezentate în librării împreună, ca noi apariții, cu un design foarte special față de restul cărţilor. Le-am cumpărat pe toate, le-am citit și am început să mă documentez vizavi de cultura japoneză. Cât despre limba japoneză, am descoperit-o întâmplător: existau acele programe de chat, în zorii Internetului, unde puteai să vorbești cu persoane din alte țări. Și am descoperit canalul #Japan, unde lumea scria, într-adevăr, cu caractere latine, dar mi s-a părut foarte atrăgătoare această limbă cu atât de multe vocale și am început să învăț singură. Inițial, mergeam la bibliotecă și foloseam un manual al Angelei Hondru, ca să învăț pe cont propriu. Cam așa am început. Dar învăț această limbă în continuare, simt că este un parcurs inepuizabil, cu atât mai frumos cu cât ştiu că nu se va sfârşi niciodată. Mereu descopăr expresii noi, aspecte noi ale limbii și ale culturii japoneze. Și există această plăcere a descoperirii pe care o am și în prezent.
A. C.: Care au fost oamenii care te-au îndrumat pe drumul filologic, pe drumul literaturii?
M. T.: A fost – în mod clar – influența regretatului Mircea Țuglea, care mi-a fost profesor de Limba română în liceu. Mircea Țuglea ne invita la dialog, nu dicta comentarii. Ne întreba cum vedem noi un text, ce am înțeles din el. La el am luat prima notă de 10 la un extemporal neanunțat. Cred că din prima oră ni l-a dat. Tema era „Miorița”. Și am luat 10 pentru că mi-am încheiat analiza spunând că nu sunt de acord cu atitudinea ciobanului, care mi se părea foarte defetistă și asta i-a plăcut foarte mult, anume faptul că m-am îndepărtat de interpretările clasice. Apoi, el ne recomanda cărți. Ţin minte că el mi-a împrumutat romanul „Luni de fiere” de Pascal Bruckner. Avea un mod de a ne aborda nu ca pe niște parteneri de conversație adolescenți, ci ca pe niște tineri care aveau o gândire deja matură. Nu ne menaja, nu încerca să îmbrace textele în niște povești pe care noi le cunoșteam deja și care cred că ni s-ar fi părut răsuflate, dacă am fi auzit din nou, dacă am fi reciclat, pentru a nu ştiu câta oară, aceleaşi interpretări despre acele opere. Cumva, ne-a tras în afara acestei arii care închide literatura între granițele țării și a creat niște conexiuni cu ceea ce se întâmplă în afara culturii române. Asta se lega și cu deschiderea mea față de limbi străine, curiozitatea mea de a citi literatura în original. Ţin minte că Mircea Ţuglea mi-a împrumutat inclusiv o cărticică de povestiri ale lui Patrick Süskind, pe care am citit-o în germană.
Apoi, eu am vrut să aleg japoneza pentru a ajunge în Japonia. Am avut de la început ideea aceasta că voi merge în Japonia cu o bursă de studii. Dar m-am gândit că pentru viitorul meu, dacă vreau să am o plasă de siguranță, aceasta era limba germană.
Pe de altă parte, am crescut într-o casă tixită de cărți. Mama mea, Cristina Tamaș, e profesoară de franceză şi scriitoare, iar tata era pasionat de istorie. În copilărie, aveam colecția aceea de „Povești nemuritoare”. Eram curioasă să citesc, să cunosc povești îndepărtate, cum s-ar spune. Și mai e ceva în legătură cu Japonia. Tatăl meu a fost, cred că până la începutul anilor 1990, directorul stațiunii Neptun și, la un moment dat, a avut o vizită oficială din Japonia. Cred că era ori un reprezentant al turismului din Japonia, ori primarul orașului Yokohama. A primit, în urma vizitei, o batistă cu o fetiță care se află în portul Yokohama și privește în zare. Aceasta este prima mea amintire despre Japonia. Prima conexiune cu Japonia este această batistă, pe care o am și în prezent, de când aveam cinci sau, poate, șase ani.
A.C.: După facultate, ai urmat un program de studii masterale la Universitatea Osaka din Japonia. Cum a fost această experienţă?
M. T.: Mi s-a părut că îmi era cumva predestinat să ajung în Osaka. Am fost acceptată în ciuda faptului că ni s-a recomandat, la ambasadă, mie şi celorlalţi aplicanţi, să nu trecem în cererile noastre vreuna dintre primele trei universități: Tokio, Osaka și Kyoto, pentru că toată lumea vrea să ajungă acolo, este o cerere foarte mare. Ni s-a spus că trebuie să avem o arie mai largă. Eu am trecut Osaka pe primul loc şi acolo am ajuns. La Universitatea Osaka am ajuns datorită susținerii doamnei profesoare Akiko Yamakage, specialistă în literatura feminină și feministă japoneză. Eu îmi scrisesem lucrarea de licenţă despre personajele din opera lui Fumiko Enchi, autoare pe care o descoperisem în timpul unei burse Erasmus în Germania. Ulterior, mi-am scris şi lucrarea de disertaţie, la master, tot despre această autoare.
Experienţa din Japonia m-a deschis foarte mult. Am fost forțată să mă confrunt cu anumite diferențe culturale, să învăț să le accept, să mă armonizez cu această alteritate japoneză și să devin o persoană mai maleabilă, pentru că modul meu de a fi este un pic prea direct pentru stilul japonez. Şi, atunci, a trebuit să învăț să preiau anumite aspecte, să le integrez în modul în care vedeam eu lumea. Cred că cea mai importantă descoperire pe care am făcut-o în Japonia a fost legată de atenţia pe care japonezii şi-o acordă unul altuia, atenţie fundamentală pentru modul lor de a interacționa cu celălalt. Îţi dai seama că este ceva benefic inclusiv pentru modul în care, ulterior, tu vei comunica, vei relaţiona cu lumea din jurul tău.
Ca să închei, pot spune că experienţa din Japonia a fost transformatoare. Nu doar experiența mea de masterandă și munca în cercetare, cât efectiv viaţa în Japonia, printre japonezi, dar şi printre alţi străini care locuiau acolo a fost transformatoare.
„În Japonia, şcoala începe primăvara, în momentul în care înfloresc cireşii”
A. C.: Care sunt – în opinia ta – diferenţele între sistemul universitar din România şi cel din Japonia?
M. T.: Sunt câteva diferențe care mi se par frapante. Prima este legată de faptul că, la ei, există două momente foarte importante: cel de admitere la universitate, pentru că își doresc să intre la cele mai bine cotate universităţi și, apoi, finalul universității, ultimul an fiind cel în care au activități intense de job-hunting, pentru a-și găsi un post la o companie mare la care ajung să aibă acces și datorită renumelui universității pe care o vor absolvi.
În timpul anilor de studiu, au un program mult mai relaxat. Nu există însă la fel de mult dialog, în timpul cursurilor, studenții nu sunt la fel de implicați. Acesta ar fi un minus. O diferenţă, da, dar în esenţă, un minus. La fel cum e şi presiunea privind cariera, presiune care este enormă în ultimul an de studiu.
O altă diferenţă este aceea că sunt foarte competitivi cu privire la pregătirea pentru examenul de admitere la facultate. Asta implică participarea la cursuri extracurriculare, unde ei stau până seara, foarte târziu, ca să suplimenteze programul pe care deja îl aveau la liceu. Admiterea este, cum spuneam, foarte competitivă, mai ales la universitățile de top.
În timpul facultății, ei se implică în cercuri de activități şi îşi iau, în general, joburi part-time.
Taxele sunt de aproximativ cinci ori mai mari în Japonia comparativ cu România, dar asta e raportat, desigur, și la alte salarii, la alt nivel de trai. Există, bineînțeles, și facilități pentru studenții care vin din familii cu un venit mai mic şi pentru cei care au rezultate foarte bune.
Pe de altă parte, în România există această deschidere spre a studia în străinătate, atât prin programele de tip Erasmus, cât și prin atracția pe care o exercită vestul asupra tinerilor români, care își doresc nu doar să studieze în străinătate, dar și să rămână acolo. În Japonia nu există această tentație a străinătății. Bineînțeles că sunt și studenți care pleacă din Japonia ca să studieze în vestul Europei sau în Statele Unite, dar pentru ei există un impediment pe care noi nu-l avem, și anume limba. Japonezii nu sunt atât de pregătiți, atât de talentați la a vorbi limbi străine. Există și o dificultate mai mare vizavi de pronunție, pentru că limba japoneză este o limbă vocalică și, atunci, le este un pic mai greu să pronunțe cuvinte din limbi străine care aglomerează consoane.
Un aspect care mie mi se pare pozitiv este faptul că, în Japonia, școala începe primăvara, în aprilie. Și mi se pare ceva foarte frumos, pentru că se leagă de această idee a începuturilor, de momentul în care natura renaște, în care înfloresc cireșii. Există câteva universități care au și programe care încep în octombrie, în semestrul de toamnă, dar școlile și universitățile încep în mod tradițional în aprilie.
A. C.: După masterat, ai rămas încă trei ani în Japonia, cu o bursă pentru cercetare. În acest timp, ai fost, timp de un an, asistent universitar la Osaka. Te-ai întoarce în Japonia, îţi lipseşte?
M. T.: Da, îmi lipseşte. M-am întors, ulterior, de trei ori. Ultima dată am fost la Universitatea Tokio pentru seminarul de vară organizat de Institute of World Literature al Harvard University, în 2018. M-aş întoarce și mâine în Japonia. Mi-e dor de țară în sine, de orașe, de arhitectura tradițională, de oamenii foarte politicoși. Această politețe, această curățenie pe care o vezi peste tot sunt derivate din respectul pe care ei îl au față de spațiul celui de lângă ei, atât din punct de vedere emoțional, fiindcă nu sunt intruzivi, cât şi din punct de vedere al spațiului definit de coordonatele fizice. Sper ca anul viitor cel mai târziu să mă întorc acolo, măcar pentru o perioadă scurtă, măcar pentru o călătorie.
A. C.: În anii petrecuţi în Japonia, ai studiat-o mult pe Yoko Tawada, scriitoare ale cărei romane au apărut la Editura Polirom, în traducerea ta. Cum ai ajuns să faci traduceri şi de ce Yoko Tawada?
M. T.: De fapt, primele cărţi traduse de mine au fost publicate la Editura Corint. Am tradus povestirile din două cărți de colorat ale artistei Tomoko Tashiro. Am descoperit-o pe Yoko Tawada la finalul masteratului meu și mi s-a părut că perspectiva ei era cumva în oglindă față de situarea mea, eu fiind o europeană în Japonia, pe când ea era o japoneză care trăia de foarte mulți ani în Europa, mai exact, în Germania. Primul roman de Yoko Tawada pe care l-am citit se numeşte „Opium pentru Ovidiu”, poetul relegat la portul Tomis, roman pe care îmi doresc să-l traduc în română şi care a fost scris de Yoko Tawada mai întâi în germană, apoi tradus tot dea ea în japoneză. Eu am descoperit-o atunci prin traducerea ei proprie în japoneză, ulterior am aflat că este vorba despre o scriitoare bilingvă.M-a fascinat modul ei de a înțelege distanța dintre cele două culturi și modul în care se situează între ele. Nu s-a „împământenit” într-o singură cultură, nu este o scriitoare care locuiește în Germania și scrie neapărat despre cultura germană. Personajele ei sunt la fel, pendulează, migrează, există așa, un du-te-vino între culturi diferite. Găsesc o geografie aproape a întregii planete în opera ei, din Japonia în Vietnam, China, Europa cu granițele ei fragile, Statele Unite, chiar și în Africa de Sud. Și cred că acest aspect m-a atras foarte mult. Revenind la roman, mi-a plăcut textul în sine, mi-au plăcut eroinele desprinse din „Metamorfozele” lui Ovidius și reimaginate ca femei oarecum obișnuite, ale căror destine se întrepătrund într-un mod magic în Hamburgul de astăzi.Ulterior, mi-am scris lucrarea de doctorat ca o abordare ecocritică a operei bilingve a lui Yoko Tawada și, în timpul studiilor doctorale, am făcut o propunere către Editura Polirom. Ei erau deja interesați să o publice în română și au revenit ei către mine cu această invitație de a traduce „Ultimii copii din Tokio”.
„Statutul traducătorului devine mai important. E o recunoaștere publică mai mare decât până acum”
A. C.: Cum ai defini relaţia ta cu limba germană? Te pasionează la fel de mult ca japoneza?
M. T.: Da, deși nu mai am aceeași curiozitate pe care o am față de japoneză. Am început să învăț germana la 8 ani. Mi se pare că are o gramatică foarte logică, reguli clare, aproape matematice și mi se pare că este o limbă melodioasă. Relația mea cu limba germană este legată și de curiozitatea mea față cultura germană, faţă de cât de importantă a fost și este în continuare această cultură pentru noi, pentru Europa, dar și la nivel global. Să nu uităm, totuşi, că Germania are Universitatea din Heidelberg, cea mai veche universitate din Germania, din 1386, iar pe noi ne despart de asta câteva secole, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi fiind fondată abia în 1860. Apoi, invenția presei tipografice moderne de către Johannes Gutenberg a avut un impact global covârșitor asupra civilizației europene, pentru că a facilitat răspândirea textului scris și creșterea nivelului de alfabetizare. Există, apoi, tradiția filosofică și intelectuală: Kant, Hegel, Marx, Nietzsche, Heidegger, care au o importanță esențială, fiindcă au dat contur gândirii filosofice moderne. La fel, compozitorii care au definit muzica clasică europeană: Bach, Beethoven, Brahms, Wagner. Şi, bineînțeles, literatura și poezia de limbă germană: Goethe, Schiller, Hölderlin, Heinrich Heine, Rilke, apoi Thomas Mann, Franz Kafka, Bertolt Brecht, Hermann Hesse sunt scriitori foarte, foarte importanți pentru evoluția atât intelectuală, cât și spirituală a Europei.
Și mai e Germania prezentului, care este o scenă foarte importantă pentru arta contemporană, care susține literatura prin premii literare, prin burse, care susține filmul. Din acest punct de vedere, sunt încă foarte atrasă de cultura germană, una dintre cele mai importante la nivel european.
A.C.: Ce statut are un traducător în România? Se poate trăi doar din traduceri literare?
M. T.: Nu cred că se poate trăi doar din traduceri literare în România. Eu am, în prezent, trei job-uri stabile, la care se adaugă și meseria de traducător literar și de interpret. Lucrez pe partea de interpretariat doar pe limba japoneză, pentru că nu-mi permite timpul să lucrez și cu limba germană. Deși am făcut-o în trecut. Statutul traducătorului devine, însă, mai important în prezent. Până foarte recent, în România, numele traducătorului nu apărea pe copertă. Dar, de aproape un an, s-a schimbat acest lucru şi apare la anumite edituri. Încet, încet cred că traducătorul va ocupa un loc mai important pe piața literară, pe piața editorială. Nu va fi în prim plan, dar va fi într-o lumină secundară a reflectoarelor. Tot e o recunoaștere publică mai mare decât până acum.
A. C.: Crezi că România mai are o tradiţie a traducătorilor? Dar o comunitate a lor?
M. T.: Există Asociația Română a Traducătorilor Literari, care vine în sprijinul traducătorilor literari activi, cât și al celor ce-și doresc să urmeze această profesie. Site-ul asociației oferă informații despre legislație, situația curentă, precum și despre burse și stagii de perfecționare. De asemenea, există diferite organizații ce promovează traducerea literară, dar trebuie să cauți în funcție de limba de interes. De exemplu, granturile și stagiile de tipul „residence” ce se regăsesc pe site-urile Institutului Goethe sau al Institutului Francez. Cred că traducătorii ajung să se cunoască între ei prin virtutea faptului că au studiat la aceleași universități sau participă la diferite simpozioane tematice legate de cultura limbii pe care o traduc. Există și relațiile verticale, de admirație față de traducători ce au acumulat deja o vastă experiență și a căror activitate se distinge în primul rând prin calitate și apoi prin volum sau „greutate”. Momentan, sunt atât de ocupată, încât nu am avut când să ies din izolarea impusă de lipsa de timp şi nu am avut contact direct cu alți traducători din România, în afara celor de literatură japoneză, dar intenționez să corectez această carență în viitor.
În mod clar, o limbă evoluează și datorită traducerilor și contactului cu alte culturi și alte limbi, iar cititorul român este atras de literatura străină. Există o continuă necesitate a traducerii literare.
„Există această preconcepție că cei curajoși nu cunosc frica. Din contră, cei curajoși sunt foarte conștienți de fricile pe care le au”
A. C.: Care crezi că este viitorul traducerilor de literatură în concurenţa cu o AI astăzi imperfectă, dar perfectibilă?
M. T.: Pentru traducerea textelor de specialitate, va fi necesar în mod sigur și un corector uman. Inteligenţa artificială este un instrument pe care trebuie să învățăm să-l folosim, dacă vrem să rămânem relevanți în orice domeniu, dar nu este suficientă pentru realizarea traducerilor literare, deoarece există contexte sociale şi emoţie umană pe care AI nu le poate înțelege. Sunt nuanțe care țin de creativitatea traducătorului, pe care nu cred că inteligența artificială le poate reda. Traducerile literare făcute de traducători vor continua să existe și sper să nu fie atât de mulți jucători care trișează. Și mă refer, aici, la edituri care ar putea să publice te miri ce bazaconii produse cu ajutorul traducerilor automate, făcute de AI. Bineînțeles că editurile care se respectă nu vor face așa ceva.
Pe de altă parte, în contact cu inteligența artificială, poți face descoperiri surprinzătoare, pentru că, uneori, traducerile acestea ciudate care rezultă din algoritmii AI au un farmec aparte și pot chiar să extindă posibilitățile de a imagina textul literar. Deci, în funcţie de context, pot fi explorate posibilitățile limbii, inclusiv prin aceste traduceri năstrușnice pe care le produce algoritmul AI.
A. C.: Ce le recomanzi liceenilor, tinerilor care din punct de vedere al educaţiei, al profilului urmat fie au mers pe un traseu conturat de părinţii lor, fie au făcut alegeri justificate de trenduri?
M.T.: Chiar dacă au ajuns la o facultate cu care nu se identifică sau chiar au terminat această facultate, este important să nu se lase definiți de ceilalți și să încerce să trăiască, pe cât posibil, cât mai autentic. Cred că asta este cel mai important în a deveni tu însuți. Deci cumva să treacă peste alegerile părinților făcute în numele lor. Îşi pot da seama, după ce termină facultatea, că nu pot să lucreze în respectivul domeniu, că nu-și mai înțeleg alegerea inițială. Drumurile sunt deschise și schimbările de carieră sunt posibile inclusiv în România. Este nevoie de curaj asumat, dar atunci când te gândești la curaj, există această preconcepție că cei curajoși nu cunosc frica. Din contră, cei curajoși sunt foarte conștienți de fricile pe care le au, dar reușesc să le depășească, își impun să nu se lase învinşi de ele.
Când am plecat în Japonia, eram singură pentru a doua oară în viaţa mea, la 23 de ani. Mă simțeam mult mai departe de părinţi și de prietenii din țară, de acel silver lining care încă se simțea în perioada studiilor în Germania, dar am trecut peste și am înţeles că, dincolo de zona de confort, descoperi lucruri pe care nici măcar nu le bănuiai, care îți pot face viața mai plină, mai frumoasă, mai plină de culoare.
A. C. Dincolo de japoneză şi germană, ce te pasionează, cărei plăceri îi dedici timp?
M. T.: Sunt foarte, foarte pasionată de balet şi, în 2019, am început să iau lecții la Casa de Balet din București. De asemenea, anul trecut am reluat cursurile de pian, cânt la pian. Am învățat un pic în școala generală, în Japonia mi-am cumpărat un pian Yamaha și am continuat să cânt. Muzica, baletul, teatrul și filmele, în general filmele artistice mă încântă.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto principală – George Ion)
Minunat interviul acesta! Bravo și felicitări pentru întrebările punctuale și cele deschise ca și pentru răspunsurile extrem de sincere și pertinente.