Președintele Nicușor Dan a prezentat în plenul Parlamentului a noua Strategie Națională de Apărare a Țării pentru Perioada 2025-2030, care pune Marea Neagră la loc de cinste în rândul priorităților strategice ale României.
Strategia, vorbește, printre altele de România a pol regional de stabilitate la Marea Neagră, cooperare intensificată cu Turcia și Bulgaria, plus alte state riverane, precum și protecția infrastructurii energetice.
Citind documentul, pare că Marea Neagră a fost dintotdeauna pe buzele strategilor români.
S-a vorbit mult de Marea Neagră în ultimul deceniu. Puțin după anexarea Crimeei, mai mult după februarie 2022. Înainte nu se prea vorbea. A încercat Traian Băsescu în 2005 la Stanford, când a spus că „e timpul ca Marea Neagră să înceteze să fie un lac rusesc”.
Într-adevăr, Marea Neagră era un lac sovietic și a rămas așa până la extinderea NATO și UE din 2004, respectiv 2007. Important pentru noi, zgomot de fundal pentru restul. Președintele unei țări din fostul lagăr sovietic abia intrată în NATO vorbind de o mare pe care puțini americani ar fi putut-o localiza pe hartă. Avea însă dreptate, în sensul în care în mentalul colectiv Marea Neagră rămăsese un lac rusesc.
Din cele patru state litorale, trei erau comuniste (URSS, România și Bulgaria), la care li se adăuga o Turcie membră NATO, dar cu o amprentă economică și militară mult mai mică decât în ziua de astăzi.
Așadar nici în timpul Războiului Rece nu s-a prea vorbit de Marea Neagră.
În perioada interbelică s-a vorbit, mai ales în preambulul Convenției de la Montreux, care a reglementat regimul strâmtorilor Bosfor și Dardanele.
Problema rămăsese restantă în urma disoluției Imperiului Otoman și războiului turc de independență care a rezultat în fondarea Turciei moderne, sub comanda lui Mustafa Kemal Atatürk. De fapt, se tot vorbea de câteva secole. Cam de când Imperiul Țarist a ajuns la Marea Neagră și a spart monopolul otoman în urma războiului ruso-turc (1768-1774), concluzionat cu Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, tratata care a oferit acces navelor rusești la Marea Neagră și dreptul de a „proteja” creștinii ortodocși din Imperiul Otoman.
O idee a unei Rusii „protectoare” bântuie și astăzi Ucraina.
Faptul că navele rusești au primit acces sugerează, corect din punct de vedere istoric, că n-aveau până atunci. Nu avea pentru că era un Mare Nostrum otoman. Un lac otoman, în registrul discursului ținut de Traian Băsescu. Și-a fost așa multe secole, cam de când a căzut Constantinopolul în secolul XV.
Citește și: Strategia Națională de Apărare a Țării, aprobată de Parlament
Timp de aproape opt secole, Marea Neagră a trecut pe rând prin mâinile unor puteri diferite.
În perioade distincte, genovezii și venețienii și-au împărțit porturile din Crimeea, imperiile bulgare s-au succedat pe coasta vestică, iar după a patra cruciadă, Imperiul Niceean a controlat temporar sudul. La toate acestea s-au adăugat valurile migratoare succesive.
Înainte, a fost un lac brizantin. Cam până în secolul 7. Înainte de asta?
Marea Neagră a fost dominată de romani, în sud și vest, controlând accesul prin strâmtori, strâmtori care dădeau în originalul Mare Nostrum (Marea Mediterană de astăzi). Înainte de romani, Marea Neagră a fost dominată de greci prin coloniile de pe coastă, printre care Tomis și Callatis (Constanța și Mangalia de astăzi). Și-așa am ajuns în secolele 7-8 î, Hr. Înainte de asta nu putem vorbi de entități politice capabile să exercite un control maritim semnificativ asupra unui spațiu atât de vast.
Cele aproape 3 milenii scurse de atunci au compensat pentru modeștii 3 centimetri de maree pe care-i experimentează Marea Neagră printr-un bogat flux și reflux al istorie.
Un du-te vino care are câteva lecții importante pentru prezent.
Marea Neagră a fost mereu un spațiu a cărui semnificație a variat. Pentru greci, a fost o periferie a lumii lor. Pentru romani, o extensiei a Mare Nostrum și concomitent o graniță între imperiu și hoardele barbare din est. Pentru imperiul bizantin a fost un lac și-un centru gravitațional și mai târziu simptomul decăderii. Și pentru otomani, la fel. Au preluat capitala unui imperiu și parțial și problemele sale. Pierderea hegemoniei la Marea Neagră a fost începutul sfârșitului, Imperiul Otoman urmând să devină omul bolnav al Europei la câteva decenii de la prima incursiune țaristă pe coasta Mării Negre.
În perioada interbelică a fost o graniță între monarhiile capitaliste europene și comunismul bolșevic.
După 1945, a redevenit un lac, de data asta sovietic. Odată cu dezintegrarea URSS a redevenit o periferie, petrecându-și primul sfert de secol din noul mileniu ca graniță, între vest și est.
Astăzi este iar un spațiu contestat.
Contestat de Federația Rusia prin războiul de agresiune împotriva Ucrainei, început cu anexarea Crimeei în 2014.
Contestat și de SUA, prin adoptarea Black Sea Security Act la finalul anului 2023.
Și de Uniunea Europeană, prin Politica Europeană pentru Vecinătate și recent adoptata Strategie a Uniunii Europene pentru Marea Neagră.
Contestată și de China prin ambițiile pantagruelice de infrastructură care vizează conectivitatea eurasiatică.
Și evident, și de Turcia prin politica expansionistă, caracterizată de unii drept neo-otomană, a președintelui Erdogan.
Ceva atât de contestat trebuie să fie și important, într-un mod sau altul.
În cazul Mării Negre, mai multe moduri. Pentru Federația Rusă, e singura mare la care are acces cu porturi care nu îngheață iarna. Crimeea este rampa de lansare către oceanele lumii via strâmtori și Marea Mediterană. Nu întâmplător incursiunea rusească în Siria a început în 2015, la un an după anexarea Crimeei.
Pentru Ucraina, e poarta ei comercială către lume.
Pentru România și Bulgaria, e un tampon între NATO și Rusia, dar și o sursă de energie, atât prin combustibili fosili , cât și potențial eolian. Proiectul Neptune Deep va transforma România în cel mai mare producător de gaz din Uniunea Europeană, fiind o țintă constantă în mass-media rusă.
Pentru Turcia, la Marea Neagră trebuie să primeze o abordare regională, unde Ankara e primul dintre egali.
Pentru Uniunea Europeană e un pod spre vecinătatea extinsă. Georgia are, momentan doar în nume, statut de țară candidată UE și Armenia a făcut pași importanți spre occident.
Pentru China, e o alternativă la rutele nordice de transport terestru prin Federația Rusă, care s-au dovedit a fi vulnerabile la sancțiunile occidentale și suprasolicitarea lor pentru scopuri militare în contextul războiului din Ucraina. La sud, canalul Suez a fost blocat de atacuri Houthi. Despre Road Initiative s-a tot vorbit: planul megaloman al Chinei de a-și crea noi rute către piețele globale de desfacere. Odată cu războiul din Ucraina, Coridorul de Mijloc (Middle Corridor) a intrat în atenția colectivă, o rețea de transport menită să conecteze Kazakhstan, Azerbaijan, Georgia și Turcia cu o ramificație maritimă importantă care să lege Georgia de România, ca punct de intrare în piața comună europeană. Oricum s-ar numi, principiul este același.
Mutarea centrului gravitațional către est face din Marea Neagră un punct de legătură către bogatele piețe de desfacere din spațiul european și centrele asiatice de producție.
Pentru următoarele decenii și poate și mai mult, direcția e clară: Marea Neagră e iar cool la scara istoriei. Contează. Vorbim de ea. Și motivele pentru se întâmplă asta sunt structurale, în jargon geopolitic. Adică aici să rămână. Și noi? Putem afirma cu o certitudine moderată că cel puțin pentru următoarele decenii și noi.
Și România?
Discursul public românesc e guvernat de ideea centrală conform căreia prin lipsa de viziune (și acțiune) a politicului de la București, România este un simplu martor la ce se întâmplă. Istoria fuge, noi stăm. Numai că evident, nu este așa.
Partea bună este că oricum ar fi, avem locul nostru pe coasta vestică a Mării Negre, cel mai mare dintre cele 2 state membre ale Uniunii Europene. Adevărat, doar al doilea dintre cele 3 state NATO, dar momentan cel mai util, raportat la autonomia strategică de care se bucură Turcia prin dimensiunea sa.
Prea mici să contăm, prea mari să fim ignorați, aducem la masă mixul perfect prin însăși natura noastră. Și avem ieșire la Marea Neagră. Și în viitor cea mai mare bază aeriană NATO din Europa la Mihail Kogălniceanu.
E o sabie cu două tăișuri. Contăm, fie că vrem, fie că nu vrem. Și concomitent, nu suntem nici măcar parțial stăpâni pe destinul nostru, fie că ne place, sau nu. Marea Neagră contează (iar) și noi suntem aici, indiferent de gradul de activitate al politicului de la București. Dacă țara chiar plutea în derivă, nu am fi jucat rolul pe care l-am jucat în R. Moldova și nu ne-am fi asumat o investiție pe cât de strategică, pe atât de riscantă cu Neptune Deep.
Sigur, dacă eram mai atenți poate am fi avut și o flotă care să ne protejeze interesele la Marea Neagră.
Oricum ar fi, cu toții trăim într-un moment istoric, în care Marea Neagră contează și în care plaiurile Carpato-Danubiano-Pontice sunt integral parte dintr-un proiect politic național și unul supra-național, european. Ne așteaptă niște decenii în care fie că vrem, fie că nu vrem, vom fi parte dintr-o horă geopolitică.
De multe ori ne supraevaluăm potențialul și ne subevaluăm rolul, dar la scara istoriei au fost puține perioade mai interesante pentru Marea Neagră și pentru locuitorii acestor meleaguri.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Sursa foto: Administrația Prezidențială)
