Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a depus joi un nou denunț penal, într-un dosar care investighează decesul a 497 de minori, în perioada 1970 – 1997, la care se adaugă un număr de 38 de beneficiari care au depăşit vârsta de 18 ani (total 535 de decese), aflați în Căminul-spital pentru deficienți nerecuperabili Moreni-Ţuicani. Denunțul penal a fost depus la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Potrivit IICCMER, denunțul penal depus joi priveşte săvârșirea infracţiunii de tratamente neomenoase, prin organizarea unui regim caracterizat prin tratamente inumane și degradante aplicate minorilor internați în Căminul-spital pentru deficienți nerecuperabili Moreni-Ţuicani, cămin aflat în administrarea statului român.
Dincolo de sesizarea faptelor, IICCMER a indicat în denunțul depus joi și persoanele ce se fac responsabile în diferite grade de decesul minorilor, persoane implicate în organizarea, implementarea, evaluarea și controlul acestui regim inuman din căminul-spital.
Denunţul are anexate şase volume care cuprind un număr de 1715 file, iar documentele probează existenţa relelor tratamente în Căminul-spital pentru deficienți nerecuperabili Moreni-Ţuicani.
Centrul, situat pe dealul Ţuicani, la marginea pădurii din Moreni, a funcționat inițial ca spital chirurgical și preventoriu TBC pentru copii, fiind transformat ulterior în centru pentru copii neuropsihici și, în final, în centru pentru “deficienți nerecuperabili”. În perioada 1970-1997, instituția a devenit un loc de exterminare al minorilor, cu rate de mortalitate ce au depășit frecvent 70% din internări, în special în anii 1985-1989. Datele indică faptul că peste jumătate dintre copiii internați de la leagănele din Arad și Satu Mare au decedat în centrul de la Moreni, în condiții agravante precum malnutriția, bronhopneumoniile și condițiile de trai degradante. În perioada 1985-1989, din cei 134 de copii transferați de la leagănele din Arad, 75% și-au pierdut viața, majoritatea în primele luni de internare, din cauza malnutriției grave și a lipsei asistenței medicale. Rezultatele anchetei relevă o situație de o gravitate extremă, în care tratamentele neomenoase și condițiile inumane au fost aplicate sistematic, conducând la moartea a sute de copii și la suferințe permanente pentru supraviețuitori. În plus, ancheta a identificat persoanele responsabile pentru aceste crime, implicate în organizarea și gestionarea regimului inuman aplicat în centru.
,,Fiecare dintre aceste investigații are particularitățile și ororile sale, însă toate au în comun suferința celor care au fost victime ale regimului comunist și ale abuzurilor din acea perioadă. Consider că ceea ce s-a întâmplat cu acei copii din Moreni-Ţuicani este absolut inuman și profund condamnabil. Din probele pe care le-am adunat, rezultă clar că acești copii nu aveau nicio șansă de supraviețuire în condițiile în care au fost ținuți și tratați. Suferința lor reprezintă oglinda cruzimii cu care a acționat regimul comunist opresiv’’ (Dr. Florin Soare, istoric și expert în cadrul IICCMER, coordonator al investigației)
,,Solicităm, cu maximă fermitate, procurorilor, să trateze cu celeritate și responsabilitate anchetele inițiate de IICCMER, într-un moment în care România riscă să fie considerată repetentă la examenul justiției de tranziție. Este o prioritate urgentă să vorbim despre dreptate pentru cele peste 15.000 de victime ale Căminelor-spital, copii nevinovați transformați în simboluri ale cruzimii de către regimul ilegitim și criminal comunist. Statul român trebuie să recunoască și să onoreze nu doar memoria celor uciși în aceste locuri, ci și pe cei care au supraviețuit, oferindu-le, ca o formă de reparație morală, statutul de victime ale comunismului.
Căminul-spital pentru deficienți nerecuperabili Moreni-Ţuicani este încă un exemplu cutremurător a ceea ce a însemnat regimul comunist, care a supus copii nevinovați la tratamente inumane, în condiții degradante, răpindu-le viața și demnitatea. Această realitate trebuie să fie cunoscută și transmisă generațiilor viitoare, pentru ca asemenea orori să nu se mai repete niciodată, iar tinerii din ziua de astăzi să nu se lase influențați de nostalgia selectivă sau de interpretări distorsionate ale trecutului. Fiecare dintre aceste victime reprezintă o lecție dureroasă despre consecințele unui sistem opresiv, care a acționat prin abuzuri și cruzimi greu de imaginat’’. (Prof. Univ. dr. Daniel Șandru, președinte executiv al IICCMER)
Investigația integrală, coordonată de Dr. Florin Soare, istoric și expert IICCMER
Centrul a fost amplasat pe dealul Ţuicani, la marginea pădurii, în partea de sud a oraşului Moreni şi la o distanţă de aproximativ 2 km de centru. În clădirea principală a funcționat, începând cu anul 1948, Spitalul chirurgical ,,Ștefan Gheorghiu“, iar din 1957 Preventoriul TBC pentru copii Moreni. Între 1960 si 1970 a luat fiinţă Căminul-spital pentru copii neuropsihici parţial recuperabili, urmând ca, o dată cu apariţia Legii 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori să fie transformat în Cămin-spital pentru deficienţi nerecuperabili, denumire păstrată până în 1990, când devine Cămin-spital pentru minori cu handicap sever.
Centrul era definit drept „unitate de ocrotire și asistență medicală a bolnavilor de la 3 la 18 ani suferinzi de boli cronice incurabile, în care se asigură în condiții legale cazare, întreţinere completă, asistenţă medicală şi posibilităţi pentru activităţi lucrative specifice cu caracter ergo-terapeutic”. Probele ataşate denunţului depus de IICCMER pun în evidenţă faptul că pe toată perioada de referinţă (1970-1997), aceste scopuri au fost atinse doar într-o foarte mică măsură, iar centrul devine, prin ratele de mortalitate care au depăşit în anumite intervale temporale 70% din totalul celor internaţi, un veritabil loc de exterminare al minorilor cu deficienţe.
Din datele cumulate privind numărul de internări, se poate avansa un total de 906 minori găzduiţi în Căminul-spital Moreni-Ţuicani în perioada 1970-1989. Peste jumătate dintre aceştia, 474 minori, au fost transferaţi la Moreni în intervalul 1985-1989, majoritatea aduşi direct din leagăne situate la distanţe de peste 500 km, precum Arad şi Satu Mare.
Dintre cei 474 de miniri internaţi în perioada 1985-1989 si-au pierdut viaţa nu mai puţin de 295 copii, o mortalitate de peste 60%. Numărul total de decese din perioada 1985-1989 a fost de 336 (41 dintre minorii decedaţi au fost internaţi înainte de 1985 ).
Dacă ne raportăm la minorii internaţi direct din leagănele din Arad şi Satu Mare, situaţia arată cu adevărat dramatic. Astfel, dintre cei 134 de copii transferaţi de la Leagănul din Arad în perioada 1985-1989, nu mai puţin de 100 (aprox. 75%) mor în căminul-spital astfel: 19 decedează în prima lună de la internare, 28 în a doua, 24 în a treia, 11 în a patra.
Din cei 54 de copii transferaţi de la Leagănul din Satu Mare în lotul din 17 iunie 1988, nu mai puţin de 41 (aprox. 76%) mor în Căminul-spital astfel: 22 decedează în prima lună de la internare (mai mult de jumătate), 12 în a doua, 4 în a treia, 2 în a patra. Relevant este că dintre cei 41 de copii decedaţi ce proveneau de la Satu Mare, 35 au murit din cauza malnutriţiei.
Prin raportare la cei 110 minori internaţi în cursul anului 1990, doar 15 dintre ei au decedat (aproximativ 13%), cei mai mulţi în primele luni ale anului, înainte de venirea misiunilor umanitare străine. Acest lucru evidenţiază clar faptul că lipsa condiţiilor de îngrijire şi asistență a fost cauza reală a deceselor. Mai trebuie menţionat faptul că după 1990 venirea misiunilor umanitare străine nu a însemnat automat că minorii din centru au beneficiat de cele mai bune condiţii de îngrijire şi tratament. Acesta a fost un proces lung si anevoios care s-a întins pe întreaga durată a anilor 90. Ceea ce trebuie subliniat este că a fost necesară o minimă intervenţie în alimentaţie şi asistenţă medicală ca zeci de copii sortiţi morţii să fie salvaţi.
Apariţia în presa internaţională a situaţiei căminelor de copii a determinat o mobilizare fără precedent pentru salvarea vieţii şi ajutorarea minorilor din aceste centre. În mai 1990, Maica Tereza, în calitate de fondatoare a ordinului Misionarele Carității, a vizitat România, oprindu-se şi la Căminul-spital pentru minori cu handicap sever Moreni-Ţuicani unde, cu acordul Ministerelor Sănătăţii şi Muncii, a preluat 63 de copii pe care i-a transferat la un adăpost special înfiinţat în Chitila, lângă Bucureşti. Parte dintre aceşti copii care au fost salvaţi de la moarte au fost adoptaţi de familii din Occident. Transferul acestor minori de la o unitate medicală către un adăpost social a salvat practic viața a 63 de minori care urmau să moară, nefiind nevoie decât de oferirea unor condiții mai bune de trai, alimentație, igienă, medicație și atenție.
Probele denunţului, ce conturează regimul atroce la care au fost supuși minorii internaţi în Căminul spital pentru deficienți nerecuperabili Moreni, susţin existenţa unor rele tratamente care au dus la eliminarea fizică în perioada 1970-1997 a 497 minori şi a unui număr de 38 de beneficiari care au depăşit vârsta de 18 ani. Aproape 60% dintre cei internaţi în perioada 1970-1997 şi-au pierdut viaţa în condiţii inumane, iar cei care au reuşit să supravieţuiască au rămas cu sechele fizice şi psihice care i-au urmărit întreaga viaţă. Mai mult, dacă luăm în considerare doar intervalul 1985-1989, 336 de minori şi-au pierdut viaţa. Aşadar, peste 60% din totalul deceselor s-au înregistrat în numai 5 din cei 27 de ani de funcţionare.
Pentru perioada 1985-1990, peste 90% dintre cei internați proveneau de la leagănele din Arad, Satu-Mare, Dâmbovița, Ialomița, București, Brăila etc.
Peste 65% dintre cei transferați din leagăne în perioada 1985-1989 au decedat din cauza malnutriției, la care se adaugă un procent de 26% decese prin bronhopneumonie.
Tulburările grave de nutriție (aici se încadrează formele de malnutriţie protein-calorică foarte avansată până la caşexie), reprezintă principala cauză de deces în Căminul-spital pentru deficienţi nerecuperabili Moreni, cu un număr de 271 cazuri din totalul de 535 (50,75%). Dacă adăugăm cele 34 de cazuri de caşexie, ajungem la un total de 57.01% din totalul deceselor de la Moreni.
O statistică relevantă privitoare la cei decedaţi din cauza malnutriţiei este legată de durata supravieţuirii în Căminul-spital Moreni. Astfel, 57.52% dintre aceştia mureau în primele trei luni, iar dacă îi adăugăm pe cei care decedau în maximum un an de la internare, ajungem la o proporţie de peste 70%. Pornind de la premisa că principala cauză a malnutriţiei este lipsa unei alimentaţii corespunzătoare, iar principala cauză a deceselor înregistrate la Moreni a fost tocmai malnutriţia, putem avansa ipoteza existenţei unui regim de exterminare a minorilor din acest centru.
Bronhopneumonia este a doua cea mai frecventă cauză de deces a copiilor din acest centru, cu un număr de 137 cazuri din totalul de 535 (25,66%). Prezența acestui diagnostic între cauzele de moarte dovedește lipsa asistenței medicale corespunzătoare, precum și lipsa unor condiții de viață adaptate factorilor climaterici (frig și umezeală în principal). Există numeroase mărturii şi documente ataşate denunţului depus care fac dovada existenţei unor condiţii de trai care favorizau apariţia şi răspândirea afecţiunilor pulmonare, precum frigul în lunile de toamnă-iarnă, faptul că erau ținuți dezbrăcați, stăteau și umblau pe pardoseala rece și udă din beton, hainele umede pe care le îmbrăcau copiii din cauza imposibilităţii de a le usca complet și a faptului că o bună parte dintre ei nu aveau control sfincterian etc.
Dintre cei 137 decedaţi din cauza bronhopneumoniilor și afecțiunilor pulmonare, nu mai puţin de 53 aveau vârsta de trei ani, 15 aveau 4 ani şi 13 aveau vârsta de 5 ani. Aşadar 60.9% dintre cei decedaţi din cauza bronhopneumoniei făceau parte din grupa de vârstă 3-5 ani, 20.3% din grupa 6-10 ani, 16.5% grupa 11-17 şi 2.2% aveau peste 18 ani.
Analiza cauzelor de moarte a celor 535 de persoane dovedește organizarea unui regim caracterizat prin tratamente neomenoase (inumane și degradante), regim al cărui specific se traduce în alimentație vădit necorespunzătoare, nerespectarea condițiilor minimale igienico-sanitare, lipsa posibilităților de înlăturare a efectelor nefavorabile cauzate de condițiile climaterice (frig, umezeală, mucegai etc.), lipsa asistenței medicale in situ și neacordarea asistenței medicale specializate în afara căminului şi izolarea de lumea înconjurătoare.
Dincolo de sesizarea faptelor, IICCMER a indicat în denunțul depus astăzi și persoanele ce se fac responsabile în diferite grade de decesul minorilor, persoane implicate în organizarea, implementarea, evaluarea și controlul acestui regim inuman din căminul-spital.
De asemenea, pornind de la probele depuse astăzi, prin raportare la cele prezentate în denunțul privitor la Căminul Spital nr. 4 Plătărești, aspecte care sunt cercetate în cadrul dosarului penal 16/158/P/2023, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, cât şi prin notorietatea abuzurilor comise la centre din aceeaşi categorie precum căminele-spital de la Cighid, Sighet, Păstrăveni, Siret, Vultureşti, Gradinari, Negru-Vodă, Râu Vadului, Timişul de Sus, Bădăcin etc, apreciem că faptele sesizate în prezentul denunţ se traduc într-un atac sistematic îndreptat împotriva unei populații civile (minorii români cu afecțiuni psihice și/sau fizice pe care Statul român, prin autoritățile regimului totalitar comunist, respectiv prin sistemul de sănătate și de asigurări sociale, ar fi trebuit să-i îngrijească).
Programul de ucidere sistematică a copiilor din Căminele-spital ale regimului Ceaușescu
Informații cu privire la investigațiile IICCMER legate de Căminele-spital și exterminarea minorilor „irecuperabili”
Una dintre direcțiile importante de activitate a Institutului, începând cu anul 2017, este cea legată de abuzurile şi tratamente neomenoase aplicate minorilor internați în Căminele-spital, în timpul regimului comunist, care au avut consecințe similare cu cele ale unui program de exterminare.
Context istoric
Începând cu anul 1966 regimul Ceauşescu a iniţiat una dintre cele mai restrictive şi agresive politici pronataliste, care a generat un număr impresionat de victime, cu referire atât la femeile decedate în urma întreruperilor ilegale de sarcină (peste 10.000 de femei), cât mai ales la abuzurile şi relele tratamente la care au fost supuşi copiii instituţionalizaţi.
Creşterea forţată a populaţiei, în baza unei decizii administrative a regimului, inspirată direct de Nicolae Ceaușescu, fără o pregătire prealabilă a infrastructurii instituționale și administrative necesare îngrijirii și creșterii unui număr mult mai mare de copii față de perioada precedentă, a generat o serie de efecte sociale dramatice. Pe lângă creșterea exponențială a mortalității materne şi infantile, unul dintre efectele majore a fost „explozia” numărului de copii cu malformaţii congenitale grave, afecţiuni fizice şi psihice, diverse boli ereditare și/sau dobândite după naştere, dar și o creștere masivă a numărului copiilor abandonați și a celor orfani.
Toate aceste efecte, rezultat direct al interzicerii avortului cu scopul creșterii rapide e a populației, au fost ascunse de către regim. Urmare a politicilor oficiale de reducere a cheltuielilor sociale, printre care cele din sănătate și asistență socială, regimul a luat decizia internării copiilor considerați „irecuperabili” în cămine izolate, majoritatea aflate în spațiul rural, în condiții în condiţii insalubre, subnutriţi, subdezvoltaţi, unde un număr impresionant dintre ei şi-au găsit sfârşitul. Din perspectiva politicilor regimului, care se regăsesc formulate în documentele oficiale, copiii „irecuperabili” instituționalizați erau considerați o povară pentru cheltuielile publice, urmare a faptului că întreținerea lor pe termen lung presupunea asistență medicală și socială continuă.
Urmare a lipsei asistenței medicale potrivite, a facilităților proprii unei astfel de activități, dar și a relelor tratamente aplicate ca urmare a situației economice precare, dar și în mod conștient de către personalul medical și cel de îngrijire din aceste instituții, mortalitatea în rândul acestei categorii a atins rate similare cu cele specifice programelor de exterminare. Pe teritoriul României au funcţionat 24 de Cămine-spital și secții de spital pentru copii considerați „irecuperabili”, în care au murit, după estimările noastre preliminare, peste 15.000 de copii.
Sistem instituțional
Valul de copii născuţi ca urmare a Decretului 770/1966 şi numeroasele probleme medicale, sociale şi economice generate au determinat autorităţile să înființeze un sistem de ocrotire socială, bazat pe potenţialul şi utilitatea productivă a acestora. Valoarea socială a copiilor internați era dată nu de afecțiunile de care sufereau și nici de nevoile lor umane ci de potențialul productiv pe care puteau să-l aibă în viitor pentru stat. Pe cale de consecință, resursele economice erau alocate în funcție de posibilitatea ca acestea să fie recuperate prin activitatea utilă de mai târziu a celor internați.
Minorii consideraţi deficienţi erau împărţiţi, conform Legii 3/1970 în trei categorii: „recuperabili”, „parțial-recuperabili” și „nerecuperabili”, fiind create instituţii dedicate în funcţie vârstă şi încadrare. Această viziune asupra minorilor aflaţi în dificultate stabilea o delimitare între cei care foloseau construcţiei socialiste și cei „inutili”. Iar această „inutilitate” nu era dictată de natura afecţiunii cronice nerecuperabile, ci de costurile totale ale recuperării şi îngrijirii, la care părinţii erau obligaţi să contribuie, prin plata unei sume lunare, care se reținea automat din salariu. Astfel, indiferent de problemele medicale pe care le aveau, minorii fără părinţi sau cei proveniţi din familii dezorganizate aveau cele mai multe şanse să ajungă într-un cămin pentru nerecuperabili şi, implicit, cele mai puţine şanse de supravieţuire.
Încadrările în categoriile de „recuperabili”, „parțial-recuperabili” și „nerecuperabili” erau făcute de comisiile de diagnostic şi triere a copiilor cu afecţiuni neuropsihice care funcţionau pe lângă policlinicile judeţene. Trimiterea spre Căminele-spital era aproape definitivă şi bloca posibilitatea de recuperare medicală a minorului, iar revenirea în familie devenea foarte dificilă din punct de vedere birocratic. În foarte multe cazuri, copii perfect sănătoşi fizic şi psihic sau cel mult cu anumite infirmităţi fizice recuperabile, erau trimişi spre astfel de instituţii, unde nu beneficiau de niciun program de recuperare. Prin medicaţia inadecvată, lipsa de îngrijire, lipsa de preocupare pentru dezvoltarea psiho-somatică, cei mai mulţi dintre copiii sănătoşi ajungeau să capete deficienţe majore, urmare a hospitalismului. Deciziile finale cu privire la internarea minorilor în Căminele-spital erau luate de către comisiile județene de ocrotire a minorilor (COM), care funcționau în baza Legii nr.3/1970. COM-urile funcționau pe lângă comitetele executive ale consiliilor populare județene și cel al municipiului Bucureşti.
Organizare Cămine-spital
Căminele pentru deficienți nerecuperabili erau unități de ocrotire a minorilor în vârstă de la 3 la 18 ani, suferinzi de boli cronice incurabile, fizice sau psihice, aşa cum stipula art. 5 din Legea nr.3/1970. Potrivit legilor aflate atunci în vigoare, aceste centre aveau menirea de a „asigura minorilor cazarea, întreţinerea completă, condiţiile de îngrijire şi tratament medical corespunzător menţinerii sau ameliorării sănătăţii, urmărind formarea deprinderilor de autoservire”. În mod real, din cauza lipsei acute de personal, a resurselor limitate şi a condiţiilor de viaţă, deveneau locuri în care simpa supravieţuire devenea o excepție, fără să se pună problema vindecării, ceea ce ne face să afirmăm, în baza dovezilor și mărturiilor colectate, că scopul real acestor instituții era acela de a-i elimina pe cei „neproductivi”.
Din investigațiile efectuate până în prezent, putem face o serie de aprecieri generale cu privire la condițiile de trai din astfel de instituţii. Clădirile erau aproape complet izolate de comunitate, de obicei situate în afara localităţilor, unde copiii erau ţinuţi în camere vechi şi improprii, în condiţii greu de imaginat. Alimentația necorespunzătoare, nerespectarea condițiilor minimale igienico-sanitare, lipsa hainelor, frigul, igrasia, lipsa asistenței medicale, personalul insuficient şi necalificat, toate acestea au dus la o rată șocantă a deceselor, fapt care califică regimul acestor instituții ca fiind unul de exterminare. Ipoteza este susţinută de faptul că, în toate aceste cămine spital, condiţiile precare de găzduire au dus nemijlocit la suprimarea vieţii a celei mai mari părţi dintre minorii internaţi. Însăși existența unor cămine precum cel de la Cighid, în care mortalitatea a fost de peste 80%, decese cauzate în principal de bronhopneumonii, potrivit documentelor medicale, confirmă această apreciere. Și în celelalte instituții investigate de către IICCMER, situația era similară: la Păstrăveni, din 718 minori internați au decedat 394, 47% având drept cauză bronhopneumonia și 15% malnutriția proteocalorică; la Căminul pentru minori deficienți nerecuperabili Sighetu Marmației au decedat cel puţin 279 de copii, dintr-un total de 782 internați, peste 50% din cauza bronhopneumoniei; la Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret, din cei 4586 de minori internați în perioada 1965-1989, și-au pierdut viața nu mai puțin de 1541, 61% din cauza bronhopneumoniei și tot aici, dacă luăm ca interval de referință perioada 1980-1991, când au decedat 356 de minori, procentul celor decedați din cauza bronhopneumoniei crește la aproape 70%.
La finele regimului comunist în România funcţionau 23 de cămine pentru minori deficienți nerecuperabili, la care se adăugau 4 secţii în Cămine-spital pentru adulţi, capacitatea totală fiind de 4465 de locuri.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a depus până în prezent două sesizări penale, ce vizează crime sistemice și sistematice comise de către statul român împotriva minorilor instituţionalizaţi din Căminele-spital Cighid, Sighetu Marmaţiei, Păstrăveni şi Spitalul de neuropsihiatrie infantilă Siret, totalizând 2207 decese (Cighid 143 decese, Sighetu Marmaţiei 239 decese, Păstrăveni 394 decese, Siret 1531 decese, Plătăreşti 436 decese).
Aplicarea unei scheme unice de medicație, fără corelare cu celelalte afecțiuni de care suferea majoritatea celor internați, menită în principal să obțină efecte antipsihotice, prezența aproape unanimă a bolilor asociate cu alimentația proastă, absența cronică a igienei și permanentizarea relelor tratamente, lipsa preocupării de a interveni prin transferul către alte unități spitalicești a copiilor a căror stare de sănătate se deteriora rapid, absența oficializată a personalului calificat de îngrijire, lipsa autopsiilor și a anchetelor menite să lămurească atât cauzele cât și circumstanțele deceselor copiilor, arată că autoritățile administrative și medicale ale regimului nu considerau că această categorie trebuie să se bucure de protecția legilor aflate la acel moment în vigoare.
Absența unei reacții oficiale cuantificabile în altceva decât acte birocratice și a unor măsuri concrete de îmbunătățire a condițiilor de viață și de tratament ale copiilor „irecuperabili”, lipsa măsurilor de responsabilizare juridică a personalului care se făcea direct vinovat (plângeri, dosare penale, plângeri pentru abuz în serviciu, rapoarte de autopsie, anchete) – după ce controalele formale ale autorităților superioare au constatat creșterea accelerată a ratei de mortalitate în aceste instituții – arată că la nivel politic, o astfel de situație era nu doar cunoscută, dar și oficial acceptată, ca fiind un efect colateral al „raționalizării” cheltuielilor de asistență medicală și de sănătate.
Toate acestea pledează pentru ideea existenței unui program neoficializat, dar pus în fiecare zi în practică, de „optimizare socială”, prin exterminarea copiilor „irecuperabili” instituționalizați. Încurajarea de către autorități, prin absența unor reacții de reinstaurare a legalității, a asistenței medicale improprii, a subalimentării, aplicarea cotidiană a relelor tratamente în condiții de impunitate, ignorarea ratei accelerate a deceselor, absența măsurilor concrete de prevenire a deceselor, de unde și speranța de viață mică în astfel de instituții, dar și a procedurilor legale asociate cu decesele persoanelor aflate în îngrijirea statului, arată că statul comunist încuraja reducerea prin mortalitate accelerată a acestei categorii, situație care pledează pentru existența unui program de exterminare.
Mortalitatea mare din aceste instituții este efectul direct al unor decizii oficiale ale statului comunist, care au avut drept consecință dezumanizarea celor mai vulnerabile categorii sociale în conștiința celor care aveau datoria să-i îngrijească și să le aline suferințele, la pierderea valorii vieții acestora, situație pe care au exploatat-o conștient și continuu, prin impunitatea de care se bucurau din partea statului comunist, cei care au fost responsabili direct cu îngrijirea, alinarea suferințelor și vindecarea copiilor internați. Prestațiile profesionale improprii, absența tratamentelor medicale adecvate sau absența lor desăvârșită, tratamentele inumane continue la care au fost supuși copiii „irecuperabili” internați în aceste instituții sunt rezultatul acțiunilor directe și/sau a lipsei de reacție a personalului medical și non-medical din acestea, care astfel a devenit parte integrantă și activă a programului de exterminare a acestei categorii.
(Sursa foto: IICCMER)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
