Bregenz, o destinație a melomanilor, este un orășel de 30.000 de locuitori situat pe malul lacului Constance (Constanța) sau Bodensee. Cochet, curat, liniștit, cu vestigiile istorice bine prezervate. Pare locul unde serenitatea, în sfârșit, a cucerit Pământul. Senzația este a unui trai auster, dar imediat observi că e, în fapt, un stil de viață construit în jurul și în respectul naturii. Amenajările de spații verzi sunt un scop în viață și asta nu numai în oraș, ci și în împrejurimi. Aranjamente florale sunt atât de frumoase și impunătoare că uneori am crezut că sunt artificiale, m-am dus să pipăi frunzele.
Accesul este asigurat de tren și transport rutier. Ca turist, venind cu avionul, poți ateriza fie la Zurich, fie la Munchen iar mai departe cu trenul, într-o călătorie sub două ore și cu opțiuni de îmbarcare din oră în oră.
De altfel, profilul auditoriului arată că peste 70% dintre spectatori vin din Germania și Elveția.
Vara muzicală de la Bregenz se întinde pe o lună de zile și adună peste 200-250.000 de vizitatori. Anul acesta, s-a atins borna de 10 milioane de spectatori de la înființare. Tot orașul e împânzit cu însemnele festivalului. Inclusiv în copaci sunt atârnați desagi din care îți iei gratuit revista care te ghidează în efervescența culturală ce învăluie urbea în aceste zile.
Programul festivalului include ca genuri operă, dans, teatru muzical, concerte de muzică simfonică și vocală, world music.
Elementul spectacular al festivalului îl constituie scena flotantă de pe lacul Constance, cu un auditorium de circa 6.700 de locuri. Aici se montează producții pentru doi ani, anul acesta fiind cel de-al doilea al producției Der Freischütz de Carl Maria von Weber, urmând de la anul La Traviata de G. Verdi.
Totul se întâmplă într-un areal restrâns. Este un complex în care clădirea principală are multiple săli, cea mai mare fiind de 1650 de locuri. În fața acesteia, e un fel de piață în care tronează o scenă în aer liber și instalația artistului Rudolf tanabu Nachbaur Chemarea la visare. Nu e nimic neobișnuit. Așa a fost gândită toată zona, un spațiu al artelor. În imediata apropiere se află și două muzee.
Citește și: Mironosițele față-n față cu bugetul culturii
„Œdipe a fost pe lista mea de dorințe”
Declara Lilli Paasikivi, începând din acest sezon, noul director artistic al festivalului. A fost o dorință încă de când era director artistic al Operei Naționale Finlandeze (10 ani), de unde a venit. Cu alte cuvinte, cu opera Œdipe a fost inaugurat nu numai un nou sezon al festivalului, dar și o nouă viziune artistică.
Iar pe 16 iulie, seara premierei, m-am simțit foarte mândră.
Un program de sală ca o lucrare de artă, complex, incluzând libretul operei, a onorat demersul artistic al punerii în scenă a acestei capodopere enesciene.
Din istoricul procesului de creație știm că primele însemnări despre ceea ce avea să fie viitoarea lucrare au apărut în 1913. Inițial, Edmond Fleg începuse cu un libret bazat pe tragediile lui Sofocle, Oedip rege și Oedip la Colonos, care ar fi trebuit să se întindă pe două seri consecutive. Enescu a stabilit că vor fi tăieri astfel încât să se cânte doar într-o seară. Cu pauze cauzate și de război, Enescu a șlefuit fiecare notă timp de peste zece ani, efectiv lucrați, până când opera a văzut premiera la Paris, 1936. La anul, opusul va aniversa 90 de ani de la premiera mondială. Nu voi insista cu subiectul, pentru noi ar trebui să fie în ADN, dar poate fi rememorat de aici, informații, distribuție, bilete. Transmisia radio aici.
Œdipe maiestuoasă, și în audiție, și în vizual
Andreas Kriegenburg, regizor, Harald B. Thor, scenograful, Tanja Hofmann, costume, și Andreas Grüter, lumini, sunt cei din echipa care a pus în scenă vizual și conceptual dramaturgia în patru acte gândită de Florian Amort. Patru acte. Patru metafizici. O singură călătorie epică. Spicuind din prezentare:
‹‹Focul. Cel ce te încălzește, flăcările dansează și îți drenează sângele, până când poate mistui totul.
Apa. Fără cărare, pașii care se pierd în ceață și fug de frică, orbecăind pe o cale greșită.
Cenușa. Cenușa neagră a morților cade ca zăpada, duhoarea ciumei se lipește de piele ca sudoarea rece.
Lemn. Umbrele pădurii cuprind într-o îmbrățișare și inima rănită se întoarce acasă.››
Vizual fiecare tablou are dominanta coloristică a elementului pe care îl reprezintă. În comun au o scenografie minimalistă, marcată de prezența unor pereți înalți, din lemn, împinși la marginea superioară a scenei, dominanți și grandioși (ca stare, mi-au adus aminte de montarea Giselle– Akram Khan), simbolizând foarte inteligent limitarea realității de spiritualitate. Realizați din lemn vopsit, dar astfel încât senzația de natural să nu fie afectată. Costumele par desprinse din decoruri cu nuanțe definind la rândul lor personajele.
În primul act domină roșul și ocrul, semnele veseliei, împlinirii. Suntem în palatul regelui Laïos. Totul e plin de viață, bucuria noului născut, până când totul dispare.
În actul al II-lea domină albul, dar mai ales ceața. Am fost foarte impresionată de această realizare. Probabil, inspirată de misterul ceții de pe lac (Smoke On The Water, deși acolo era vorba de lacul Léman), pe scenă s-a construit literalmente un moment cinematografic. Nici n-ai crede că doar niște vălătuci de abur și lumini pot genera atâtea senzații. Atât de bine au emulat misterul că aproape auzeai murmure în sală la fiecare nouă ivire a vreunui personaj, culminând cu apariția iconică a Sfinxului.
Actul III a fost dominat, normal, de negru. În contrast cu actul al II-lea și foarte sugestiv în contextul ciumei devastatoare, dar și a adevărului ce va duce la orbirea lui Œdipe.
Al VI-lea act, speranța vieții, nu putea să fie dominat decât de verde, un verde oliv, cald, pentru că aici se închide un ciclu iar un altul se deschide. Mi s-a tăiat răsuflarea când pe intrarea suflătorilor tulpinile unor copaci gigantici cucereau scena. Parcă de-acolo venea muzica. Mi-a adus aminte de Handel și Muzica apelor. Cred că Enescu a avut aceeași epifanie, muzica codrilor. Însă, probabil, niciodată atât de evidențiată vizual ca aici. Cel puțin pentru mine.
Într-un fel, fără să forțezi, simți că s-a creat o punte între Grecia antică și ambianța locului, înconjurat de apă și păduri. Narativul montării te conduce pe firul dilemelor legate de mit și adevăr, disperare și speranță. Și motivele principale ale lucrării: motivul destinului, motivul victoriei omului și motivul paricidului. Este o viziune vie, fabuloasă.
Dar vorbim despre operă. Și dacă partea regizorală a fost la nivel înalt, partea muzicală trebuia să-i și întreacă.
Începând chiar din fosă. Dirijorul Hannu Lintu, o mai veche cunoștință de-a noastră de la Festivalul „George Enescu”, dar și un familiarizat cu muzica enesciană de la înregistrarea celor 3 simfonii, a condus Orchestra Simfonică din Viena uimitor. Pentru un muzician lucrarea este un vis împlinit, problema vine în a transmite această frumusețe publicului, care, de obicei, ascultă în premieră și are de corelat concomitent, pe lângă bogăția sonoră, și textul foarte dens și vizualul. Mai ales că întreaga construcție e bazată pe continuum, nu sunt părți eminamente distincte sau arii melodice. În acest context, măiestria dirijorului și pregătirea orchestrei contează. Iar Lintu a reușit să conducă cu brio publicul prin toată starea de tensiune, maiestuozitatea muzicii, să aducă fiecare detaliu vocal și instrumental la suprafață, trimițând publicul din starea pasiv-contemplativă la cea participativă, la emoție, la meditație. Și aș spune, tot aici, pentru că opera se sprijină pe pasajele corale, că, Corul Filarmonicii din Praga mi-a făcut pielea de găină. Și nu vorbesc doar de performanța vocală, ci și de reușita scenică.
Distribuția a fost condusă de bas-baritonul Paul Gay. El a fost și interpretul ales de Vladimir Jurowski la prezentarea operei în concert din deschiderea festivalului Enescu, 2017. Este una din puținele voci care pot aborda rolul în toată polivalența sa. Absolut memorabil în registrul mediu, Gay s-a dovedit și un actor foarte bun, urmărind într-o deplină înțelegere evoluția psihologică a eroului principal. La care se adaugă o perfectă chimie vocală și actoricească cu celelalte personaje și interpreți de pe scenă. Astfel s-a reușit să se mențină trează atenția publicului asupra unui text consistent și a unui libret în care predomină vocile bas-baritonale și mezzo-soprane, deci o încărcătură în plus.
În rolul Tirésias, Ante Jerkunica a impresionat cu o voce de bas pură. Tuomas Pursio este un Créon „neplăcut”, dar cu o voce frumoasă (sic!). Mihails Čuļpajevs îi dă păstorului luminozitatea registrelor sale de tenor. Marele preot, Nika Guliashvili și, mesagerul, Vazgen Gazaryan au o profunzime vocală care impune autoritate. Nikita Ivasechko, în rolul lui Tezeu, cu o tonalitate radioasă chiar îți inspiră seninătatea înțelepciunii. Michael Heim, Laïos, merge pe o interpretare ascuțită și un joc agitat, descriind bine lipsa de personalitate și de suflet, până la urmă.
Marina Prudenskaya este Iocasta, din păcate, acoperită uneori de orchestră, dar o interpretare nuanțată.
Sfinxul, Anne Danik a fost uluitoare la propriu, registrul vocal, și la figurat, costumul. Antigona interpretată de Iris Candelaria a fost luminoasă și fragilă. Descoperirea plăcută, pentru mine, a fost Mérope interpretată de Tone Kummervold. Un timbru special, o interpretare sofisticată și intensă.
Nu e de mirare că la final ovațiile nu se mai opreau. O seară superbă, imposibil de uitat. La fel cum n-am uitat-o nici pe cea de la Salzburg (aici).
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto: Bregenz Festival / Daniel Ammann / Ralph Larmann / Dana Cristescu)
