Debutul sopranei Adela Zaharia a fost unul aparte. După Donna Anna, în Don Giovanni de Mozart, a urmat Lucia în Lucia di Lammermoor, de Gaetano Donizetti. Două roluri emblamatice din repertoriul său și, conform criticilor de peste tot, nu numai părerea mea de operatic, interpretări care nu trebuie să lipsească niciunei case mari de operă. Lucru confirmat și de sălile sold out, ultima pe listă fiind chiar opera vieneză.
Producția Lucia di Lammermoor de la Viena este din 2019, însă, vienezii, în primul rând, se pot lăuda că au fost primii, după premiera mondială de la Napoli, dintre europeni care au prezentat opera. Deci au o oarecare istorie împreună. Inspirată de celebrul roman la acea vreme, The Bride of Lammermoor, de Sir Walter Scott, în care găsim reluată o temă mai veche a iubirii neîmplinite și a cutumelor sociale, dublate legea banului, nimic nou, dacă ne gândim la Manon Lescaut scrisă cu aproape 100 de ani înainte de Abatele Prévost.
Dacă mai adăugăm și că acțiunea se petrece în Scoția, ținut prin excelență rece, umed, cețos cu distanțe mari între așezări, cu drumuri stâncoase care străbat numeroase răscruci de vânturi și, cu siguranță, la acea vreme locurile erau mai mult izolate, deja misticul, suprarealismul par să facă parte din peisaj. Era și atmosfera aceea a începutului de secol XIX, romantico-gotică care s-a reflectat în toată literatura și poezia vremii.
Cu toate acestea în fața ochilor, regizorul (și costume) Laurent Pelly și scenograful Chantal Thomas fac o treabă foarte inteligentă. Curăță practic imaginile castelelor, așezărilor lăsând doar contururi, relieful e sugerat de o structură pe scenă, în rest, atmosfera sumbră și misterioasă e construită din lumini și o permanentă ninsoare. Iar costumele, cu excepția Luciei, sunt menținute în nuanțe de gri și negru pentru că așa vede Lucia lumea în jur. Nu-l distinge decât pe Edgardo. Aici e și o altă interpretare dată conștientului Luciei, în sensul că regizorul o vede din start o sensibilă introvertită și, prin urmare, predispusă la căderi nervoase.
Astfel îi alege ca mimică Luciei, privirile fixe pierdute, destule căderi din pierderea cunoștinței. Scena nebuniei are și o prezentare iconică aș spune, practic, scena se umple de roșu, și pe verticală și pe orizontală. Îți va plăcea sau nu îți va plăcea montarea, sigur, tabloul acela nu-l vei uita. Există și ceva deranjant. Pe tiparul construcției scenelor, personajele tot vin în față, excepțional pentru audiție, continuând mișcarea pe lungimea scenei. Dat fiind faptul că parterul operei este aproape plat, pantă foarte mică, dacă prinzi pe cineva mai înalt în fața ta, mare parte din spectacol va trebui să-ți muți capul ca spectatorii din tribunele arenelor de tenis.
Opera Lucia di Lammermoor spune trista poveste a Luciei Ashton, care s-a logodit cu Edgardo Ravenswood, un dușman al clanului Ashton. Fratele ei, Enrico, o presează să se căsătorească cu Arturo, o legătură care îi va salva capul politic și financiar. O scrisoare falsificată este folosită pentru a o convinge pe Lucia că Edgardo este infidel, iar ea, forțată și îndurerată, semnează contractul de căsătorie. Dar nu este hotărâtă să o facă și își ucide noul soț în noaptea nunții, înnebunind totodată. Cum am precizat, în această versiune ca un demers firesc, nu brusc.
Din fosă, maestrul Roberto Abbado a dat sens partiturii până la ultima notă. A pus dramă și lirism, insinuând perfect excelentul cor și a găsit simbioza între instrumentiști și soliști, ridicând la maxim standardul interpretărilor.
În rolul lui Enrico l-am reîntâlnit pe unul din baritonii mei preferați Mattia Olivieri. Abilitățile sale actoricești se întâlnesc întotdeauna cu cele vocale și împreună dau soliditate personajului. Cruzimea, mânia, dezamăgirea au fost prezente acolo. Timbrul său nu are dulceață, dar forța și dinamismul caracterizează personajul său, iar pe acestea le are din plin.
Descoperirea serii a fost tenorul Bekhzod Davronov în rolul lui Edgardo. O voce lirică caldă, frumoasă, nu puternică, ceea ce a făcut ca uneori să se piardă, chiar cu scăpări vocale spre final. Cel mai probabil, într-un viitor apropiat, o să-și găsească drumul exact pentru a-și valorifica talentul.
Restul distribuției, chiar dacă nu a excelat, e vorba și de întinderea rolurilor, și-a susținut corect partiturile. Adam Palka în rolul lui Raimondo, Isabel Signoret a fost Alisa, confidenta Luciei, și Hiroshi Amako a fost Arturo, victima Luciei.
Nu am lăsat-o la urmă pe Adela Zaharia, însă, voiam să subliniez, și în acest fel, că ea a dat naștere și primei, și ultimei impresii. Cu coloratura sa fără cusur, cu viziunea actoricească impecabilă, de cum a intrat pe scenă mi-am dat seama că regizorul a văzut o Lucia altfel, te domină, te înghite. Aș și minți dacă n-aș recunoaște că aceasta e o viziune mai plauzibilă.
Interpretarea sa dă impresia că ea modelează muzica. Dar dacă eu deja m-am obișnuit cu acest tip de contopire cu personajul, stările acestuia, trecerile naturale prin registre, înaltele curate și strălucitoare, acei pianissimi care te sfâșie, publicul vienez a căzut în extaz. Și nu e un public care să n-aibă parte de interpretări A-List, sau poate tocmai de aceea, cum îmi spunea un spectator frecvent care văzuse și distribuțiile anterioare, din stagiunile precedente.
Iar în punctul culminant, aria Il dolce suono acompaniată de armonica de sticlă, pur și simplu, publicul a înnebunit. A fost cu adevărat un moment celest. Nu se mai oprea din aplauze. Cred că toți spectatorii aveau încolțită în minte ideea unui bis. Dar artiștii serioși nu fac așa ceva.
Nu știu când a trecut seara, dar știu că deja trebuie s-o mai văd.
V-aș spune că o mai puteți vedea pe 25, dar e sold out spectacolul, mai erau bilete pentru locurile în picioare. Sau, riscați la un bilet în plus.
Informații aici.
Foto credit: © Wiener Staatsoper / Michael Pöhn
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
