Pelléas et Mélisande este unica operă completă compusă de Claude Debussy. I-a luat vreo 12 ani să ajungă la forma definitivă. Rar cântată, deși, aș spune că am avut noroc în ultimii trei ani, am auzit-o în trei interpretări. În 2023, la Festival Enescu, în concert, cu orchestra Operei Maghiare din Cluj, la pupitru aflându-se unul din marii maeștrii ai zilei, Lawrence Foster, anul trecut la Munchen, la Festivalul de operă, iarăși, un mare dirijor, Hannu Lintu, și, acum, la Viena. Dar, în general, e foarte greu să o prinzi nefiind vreun star al caselor de bilete, de-asta tot repet că seria de operă de la festivalul Enescu nu trebuie ratată.
Felul în care este receptată această operă a evoluat în timp. Chiar la Viena, prima reprezentație a fost primită cu răceală, să fim drăguți. Dar, lumea, muzica se transformă, însă, un lucru este clar, trebuie să asculți pentru a afla dacă îți place sau nu.
Pe de altă parte, strălucirea interpretării e dependentă de soliști și dirijor. Nu că ar fi complicată, ci pentru că, tocmai, frumusețea sa e complexă. Debussy a gândit-o mai mult ca o lucrare de teatru muzical, decât o operă în accepțiunea generalizată. Nici cu lucrările sale orchestrale mai cunoscute nu prea aduce, La Mer sau Prélude à l’après-midi d’un faune. El a parcurs un drum lung până la premiera sa mondială din 1902. Timp în care gusturile sale muzicale și crezul artistic au suferit mutații. Cunoscut, odată, ca fan Wagner, a ajuns să se îndepărteze de stilul acestuia mergând până la a considera Aurul Rinului un catalog de laitmotive. E lesne de intuit că pentru un Verdi n-avea nicio o considerație. Nu e vorba de Verdi ca persoană, ci, în general, opera bazată pe melodicitate, deci, nu verismului, belcanto-ului, în general. În concluzie, să nu se aștepte cineva la astfel de ingrediente. Când pleci din sală nu fredonezi nicio o arie sau, cum fusese tachinat, nu odată, de critică, o uiți instantaneu. De fapt, muzica e atât de frumoasă că te captează imediat, dar își cere tributul perfecțiunii interpretării.
Libretul operei este adaptat după piesa omonimă a dramaturgului belgian, laureat al premiului Nobel, Maurice Maeterlinck, unul din reprezentanții marcanți ai Simbolismului. Scrierile sale au inspirat nenumărați compozitori, de la Fauré și până în zilele noastre, de ex, Lera Auerbach. Și o ironie a vieții, se spune despre el că era total paralel cu muzica.
Subiectul vorbește despre un triunghi amoros a cărui poveste are final tragic. Atât personajele, cât și întreaga atmosferă nu sunt niciodată ceea ce par a fi. Textul parcă e o culegere de afirmații fără explicații, întrebări fără răspuns. De ex. nu aflăm nici ce vârstă are Mélisande. O istorie gotică, plină de mister și simboluri. Apa este, probabil, ce-a mai misterioasă prezență. Ascunde secrete, vieți, speranțe, moarte. Altfel, un element omniprezent în operele lui Maeterlinck, explicat și de faptul că în copilărie a fost în pragul morții prin înecare, dar și pentru că simbolic este o resursă inepuizabilă de inspirație.
Prințul Golaud, pierdut în timp ce era la vânătoare, dă peste o tânără fată frumoasă, speriată și plângând lângă o fântână. Ea refuză să-i spună altceva în afară de numele ei, dar acceptă cu reticență să meargă cu el. Se căsătoresc și ajung în castelul regelui Arkel din Allemonde, bunicul lui Golaud. Fratele vitreg al lui Golaud, Pelléas, cere permisiunea de a părăsi castelul, dar este refuzat. Trebuie să rămână pentru a-și saluta fratele și noua sa mireasă. Pelléas și Mélisande se apropie foarte mult în urma unor situații neașteptate. Golaud îi surprinde și îi ceartă pe amândoi pentru că se comportă ca niște copii, avertizându-și fratele să stea departe de soția sa, mai ales că aceasta este însărcinată. Golaud își obligă fiul, Yniold, să-i spioneze pe ce doi. Pelléas se hotărăște să plece să-și viziteze un prieten bolnav și îi cere lui Mélisande o ultimă întâlnire care va marca și mărturisirea dragostei dintre ei. Dar Golaud așteaptă în întuneric și îl înjunghie pe Pelléas. Mélisande a născut o fiică, dar este pe moarte. Chiar și așa, Golaud încearcă să-i smulgă adevărul despre relația ei cu Pelléas. Ea mărturisește cu inocență că l-a iubit pe fratele său.
Montarea Operei de Stat din Viena datează din 2017 și aparține lui Marco Arturo Marelli. Conceptul și setul respectă întru totul libretul. Apa este elementul dominant (e atât de multă apă că ți se pare că la un moment dat ar putea veni peste tine) și atmosfera sumbră, gotică, cu silueta unui castel imens pe fundal, Allemonde, practic, doar o secțiune de zid, cu camerele modulate, care îți transmite un puternic sentiment de izolare și apăsare, aproape ca o încăpere funerară. Câteva elemente, precum barca, costumele în alb și negru punctează în cadrul general. Acest tablou tern este spart și de culori vii, cum e apusul ce se zărește stingher printre zidurile castelului. Designul de lumini, de asemenea, foarte parcimonios contribuie la abisul general.
Pelléas și Mélisande sunt personajele care aduc lumina, au costumele în alb și nuanțe pastelate, sunt singurele care merg parcă plutesc, spontane. Golaud este cavalerul negru al morții cu mers apăsat, mișcări bruște. Mișcarea scenică se înscrie în același tipar simbolistic. Podețele de lemn traversate, sugerează problemele, spații claustrofobice sugerează biotopul închis în care se petrece viața personajelor.
Reluarea producției s-a bazat pe o super distribuție, precizam și că aceasta este unul din motivele pentru care, chiar fiind în repertoriu unui teatru, se joacă rar.
În primul rând, Orchestra Operei de Stat și dirijorul. Dirijorul francez de origine armeană, Alain Altinoglu este o forță în lumea operei. Experiența sa, și aș zice eu, și rădăcinile sale l-au propulsat ca unul dintre cei mai sofisticați și versatili dirijori. Din fosă totul a curs incredibil. Sunet, nuanțe, lumini și umbre. Aveam senzația că Altinoglu ne conduce și pe noi, publicul.
Și apoi, distribuția.
Golaud a fost interpretat de Sir Simon Keenlyside încă de la premieră. Între cele două faze pe care le trăiește personajul, îndrăgostitul vrăjit de tânăra misterioasă și bărbatul gelos și vindicativ, nuanțele vocale trebuie foarte bine clarificate. Vocea sa aspru baritonală căreia i se adaugă o naturalețe în emisia nuanțelor și prezența sa dramatică au fost convingătoare.
Cu vocea sa devenită între timp baritonală, Rolando Villazon îl interpretează pe Pelléas. Cu un simț scenic excelent, a devenit el însuși regizor, are tandrețea, chiar dacă nu și tinerețea, personajului său, iar vocal a rezonat bine cu Mélisande.
Kate Lindsay a venit cu o Mélisande foarte interesantă. Registrul cu care poate jongla a pus în evidență melancolia, dar și dorința de iubire și libertate a tinerei. Rafinamentul vocii sale e o răsfăț auditiv orice ar cânta.
Cu apariții, firesc, episodice, Jean Teitgen, l-a interpretat pe Arkel, este un bas cu voce puternică, dar nu foarte nuanțată. Zoryana Kushpler, în rolul lui Geneviève, și Dohoon Lee, în rolul doctorului, au colorat vocal distribuția, contribuind la reușita finală. Hannah-Theres Weigl, Yniold, a avut o voce vibrantă și interpretare dramatică puternică.
Fără niciun dubiu, spectacolul trebuie trecut în agendă.
Iar misterele nu s-au oprit în clădirea operei
Exact lângă aceasta, se află Muzeul Albertina, zice-se cel mai mare muzeu de artă contemporană de acolo. În aceeași perioadă, nu știu dacă a fost vreo comunicare în acest sens, am vizitat expoziția Gothic Modern. Fabuloasă. Pe scurt, se merge pe această paralelă a influențării artei moderne de perioada medievală, gotică. Subiecte, motive, dar mai ales teme sunt ilustrate cu lucrări executate de nume legendare. Printre acestea, dragostea, moartea, durerea. Fragilitate, mister. Și, nu în ultimul rând, utilizarea stilului și a tehnicilor de pictură medievale ca elemente de atmosferă. Informații aici.
Doar am traversat strada și am găsit portretul lui Mélisande (în poza de deschidere jos) pictat de Marianne Stokes, în 1895. Sursa de inspirație este aceeași cu a lui Debussy. Nu știu dacă și regizorul a văzut tabloul, dar în scena de deschidere, Mélisande este chiar în această postură de tânără misterioasă și fragilă. Tabloul e pur și simplu magnetic. De cum am intrat în sală m-am pironit cu ochii în el. Nu numai realizarea, dar e clar că și tehnica aveau ceva aparte. Explicațiile spun că a fost pictat în tehnica pre-rafaelită folosind tempera, nu obișnuitele vopsele de ulei. De altfel, un alt tablou al ei, Fecioara și moartea, îți provoacă aceeași stare. Te înghite.
Călătoria prin această expoziție va fi memorabilă pentru oricine. Pe lângă frumusețea intrinsecă a lucrărilor expuse, ți se deschid atâtea noi portițe spirituale. Sigur, ca în orice loc de acest fel. De exemplu, chiar lângă primul tablou prezentat mai sus se afla un Albrecht Dürer, gravura Cavalerul, Moartea și Diavolul, temă folosită de Kirill Serebrennikov în ultimul său film Dispariția lui Josef Mengele. Și pot continua. Știu că e foarte greu când ești la Viena să alegi, dar expozițiile temporare ar trebui să aibă prioritate. Colecțiile le mai tot găsești.
Atâtea lumi, într-un singur loc. Voi mai reveni cu un balet din lumea antică.
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foto credit: (c) Wiener Staatsoper – Michael Poehn, personal
