Unul din motivele pentru care multă lume alege să nu meargă la operă este pentru că le este greu să suporte tragediile. Așa se scuză. Prea multă dramă venită nu numai din subiecte, dar și din muzică. Cumva, adevărat. Pentru că opera este întotdeauna insuportabil de frumoasă. Dar e și fals. La operă te poți distra la fel ca la orice comedie de teatru sau film. Cu condiția să fie excepțional cântate sau dansate.
Și asta s-a văzut pe scena Operei de Stat din Viena.
Opera Falstaff de G. Verdi și baletul Liliacul, muzică Johann Strauss, tată și fiu (opereta), Josef Strauss, fratele juniorului Johann.
FALSTAFF
Falstaff este ultima operă compusă de Verdi, în 1892. Producția prezentată este o reluare regizată Marco Arturo Marelli. Colorată, jucăușă, inteligentă.
Libretul operei e bazat pe comedia Nevestele vesele din Windsor de Shakespeare și pe fragmente din Henric al IV-lea (1+2), în care fostul nobil cavaler Falstaff și-a risipit averea și a devenit destul de lipsit de reputație, întrucât averea sa a dispărut. Dar hedoniștii vor să-și satisfacă dorințele, iar acesta se decide să combine afacerile cu plăcerea și să încerce să cucerească două femei bogate, dar căsătorite – ceea ce, bineînțeles, merge prost, deoarece Falstaff nu ținuse cont de agerimea lor. Una, Alice Ford, profită de ocazie pentru a-i da o lecție nu doar lui Falstaff, ci și soțului ei gelos, măritând-o pe fiica lor, Nannetta, cu bietul Fenton în locul insipidului doctor Cajus.
Opera nu mai conține arii tot atât de atrăgătoare, așa cum suntem obișnuiți la Verdi, ci se bazează pe un parlando ușor, cu nuanțe serioase. Mai aproape de teatrul de epocă al bardului, parcă, nu-i așa? Și se potrivește mai bine cu atmosfera de bună dispoziție și umor, în general.
Viziunea regizorală și scenică prezintă lumea decadentă a lui Falstaff la propriu și la figurat. Scenografia în mișcare se „bazează” pe butoaie de băutură, acțiunea se desfășoară în subsol, dubioșii și cei fără de căpătâi, un fel de veselul underworld, deasupra „spălații”, principialii, dar lipsiți de căldură. Costumele sunt fabuloase și descriu perfect caracterul personajelor.
Vizual e setul foarte plăcut ochiului. Stylingul și cromatica luminilor de scenă sunt reușite și sugestive, te duc cu gândul direct la cadrele Andersoniene (Wes). Mișcarea scenică, chiar dacă antrenantă, nu a fost obositoare și foarte bine ghidată pe înțelegerea acțiunii.
La capitolul interpretare, când vine vorba de rolul Falstaff, probabil, 90% din cei întrebați ar răspunde Ambrogio Maestri. Și pe bună dreptate. Vocal și dramatic, portretizând totul, de la ambiții grandioase la autocompătimire, Maestri se confundă, practic, cu personajul. Rolul nu e lipsit de provocări vocale, dar pare că nu mai are nicio necunoscută pentru Maestri. Natural Born Falstaff.
Interpretarea lui Maestri a ridicat atât de sus ștacheta, încât, pe partea de roluri masculine, cu greu i s-a făcut față. Attila Mokus, în rolul respectabilului Ford, n-a avut anvergura și profunzimea ce țineau de personajul său. Poate mai convingător în relația cu doctorul, interpretat de Thomas Ebenstein. Cel care salvează un pic orgoliul masculin este tenorul Iván Ayon Rivas, interpretul lui Fenton. Cine l-a văzut și la București (eu am avut șansa să-l văd de mai multe ori) știe că interpretările sale sunt pline vervă, poate prea multă (sic!), și din această cauză, uneori, pierde câte ceva din nuanțarea vocală. Plutonul masculin a fost completat de Andrea Giovannini, Bardolfo, și Evgeny Solodovnikov, Pistola.
Rolurile feminine au fost mai echilibrat susținute. Emily Pogorelc a interpretat o Nannetta tânără și radiantă. În rolul lui Alice Ford, obiectul! dorinței lui Falstaff, dar și „nașa” sa, burghezoaica cu mintea ascuțită, soprana Ruzan Mantashyan, o interpretare captivantă cu suport actoricesc substanțial, punctând bine cu Maestri. Monika Bohinec, în rolul doamnei Quickly, își scoate în evidență prezența prin paleta frumoasă de tonuri. Trioul feminin este închis merituos de Alma Neuhaus, Meg Page. În fosă, dirijorul Pier Giorgio Morandi, exceptând câteva scurte supralicitări, s-a asigurat că totul a ajuns la noi în siguranță și în toată splendoarea. Informații aici.
LILIACUL
Strauss este un nume sinonim cu Viena. Oare cine de pe planetă n-a auzit concertele de Anul Nou ale Orchestrei Filarmonice Vieneze unde compozițiile familiei se cântă din plin?
Nu e cercetat, dar sunt sigură că procentul celor care știu de Strauss (familia) e mai mare ca cel al celor care au auzit de Viena.
Aniversarea bicentenară a prilejuit noi surprize pentru public. Regele operetei, valsului, polcii…, cum era și normal, avea să fie sărbătorit deosebit. Unul dintre darurile făcute, pe lângă operetele care se cântă an de an, a fost renașterea baletului Liliacul, semnat de Roland Petit.
Marele coregraf francez și-a găsit în Luigi Bonino, fostul său dansator și asistent, custodele de încredere al fabuloasei sale moșteniri. Maestrul Bonino este cel care s-a ocupat de toate detaliile pentru ca nicio mișcare să nu se piardă sau să fie redată greșit.
Un genial al coregrafiei narative și unul dintre cei mai inovativi când venea vorba de îmbogățirea clasicului cu idei moderne, Roland Petit a compus acest balet condus de aura muzicii familiei Strauss, pentru că, coloana sonoră este un colaj muzical format din opereta omonimă a lui Johann Strauss jr., dar și piese luate din repertoriul tatălui și a fratelui Josef. Aranjor Douglas Gamley.
Melodii atractive și pline de viață, o bună dispoziție care se transmite publicului de la primele acorduri.
Povestea a fost pusă prima dată în scenă pentru trupa de balet din Marsilia, în 1979.
Narativ simplu, spiritual și foarte, foarte plin de viață. Batman!, aici, nu este salvatorul umanității, ci un gigolo însurat, cu copii, pe care soția, învățată de prietenul familiei, Ulrich, trebuie să-l recupereze. Să-l smulgă din viața sa desfrânată de noapte. Succesul instant, încă de la lansarea spectacolului, are și niște explicații practice. Roland Petit a fost, într-un fel, Bob Fosse-ul Europei. Cu o deschidere și o înțelegere totală asupra dansurilor de divertisment, coregrafiilor de musical și care, pentru a-și pune în practică viziunea și a-și testa abilitățile, el a devenit proprietarul și operatorul Casino de Paris, 1970 – 1975, unde a produs spectacole de revistă cu soția sa, în rol principal, Zizi Jeanmaire, o Gwen Verdon franțuzoaică, mergând cu analogia până la capăt. O experiență care i-a dat, să zic așa, un avantaj față de colegii săi. Așa că, coregrafia e un mix superb de dansuri străbătând mai multe culturi. Evident, franceză și austro-ungară. Cancan, csárdás, vals…. Iar supremul este realizat printr-o inimaginabilă comuniune cu baletul clasic, figurile specifice, astfel, că totul e compact, fluid, impresionant. Lângă dansuri apar o serie de salturi, piruete și manevre deosebit de virtuoase pentru cei trei protagoniști ai săi. Timoor Afshar, Johann, costum negru (liliacul), este subtil și misterios, în antagonism cu Davide Dato, Ulrich, prietenul vesel, expansiv și pus pe șotii, dar și prietenul de încredere. Niște virtuozi perfecți, dar, nu e greu de ghicit, simpaticul Dato fură scena și pentru că rolul îl face plăcut publicului. Bella, femeia care trebuie să lupte pentru Johann, este eleganta Olga Esina. Mișcările sale sunt bine desenate, grația sa este potențată de cei doi parteneri în pas de deux-uri.
Superbe, exacte și absolut strălucitoare sunt și execuțiile celor din corpul de balet. Triouri, ansambluri, totul emană o bucurie incredibilă a balerinilor din corpul de balet al Operei de Stat din Viena. Molipsitoare.
Pe podiumul orchestrei, Luciano Di Martino a făcut această excursie foarte frumoasă.
[Credit foto: (c) Wiener Staatsoper/(c) Stephan Brückler (c) AshleyTaylor (balet)]
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
