Mă aflam în capitala Bahrainului, Manama, atunci când Statele Unite – puterea globală care garantează securitatea aliaților din regiune – a decis înlăturarea unui “dușman” în stil aproape saudit: este vorba de “extragerea” chirurgicală a lui Nicolas Maduro din Venezuela.
In Bahrain se priveau cu îngrijorare protestele din Iran, însă nimeni nu și-ar fi imaginat că represaliile unui atac israeliano-american asupra Teheranului ar putea avea repercusiuni și asupra propriului teritoriu doar două luni mai târziu…
Până în data de 8 martie 2026, în Bahrain au fost lovite nu doar baza militară SUA, portul sau rafinăria Bapco, ci și elemente de infrastructură civilă: clădiri, aeroportul, stația de desalinizare.
Un pic de context pentru o regiune foarte complexă
Încă de la sfârșit de 2025, Orientul Mijlociu, dar mai ales Iranul, păreau să implodeze: inflația ajunsese la cote fără precedent, la fel ca și răbdarea cetățenilor față de reformele promise – președintele Masoud Pezeshkian este ceva mai “liberal”, însă puterea se află totuși în mâinile unei autorități islamice ultra-conservatoare. Protestele stradale au început la final de decembrie 2025 și anunțau săptămâni tumultoase.
Cât despre statele arabe din Golful Persic, tot la final de decembrie 2025 Arabia Saudită a efectuat un atac neașteptat în Yemen, însă nu împotriva Rebelilor Houthi – așa cum face încă din 2015, de când susține guvernul de la Sanaa – ci împotriva frontului militar susținut de UAE. În consecință, guvernul yemenit a cerut Emiratelor să-și retragă permanent trupele, iar acestea s-au conformat imediat. A fost o lovitură dată dorințelor expansioniste ale Emiratelor, cu care Riyadul colaborează la nivel comercial, însă cu care concurează pentru supremație în regiune.
În ultimii ani, Arabia Saudită a lui Mohammed Bin Salman a început să-și ia din ce în ce mai în serios rolul de lider al lumii musulmane sunnite.
Și Turcia lui Erdoğan și-a dorit pentru sine această poziție, însă, din lipsă de fonduri (căutate la Statele din Golf), dar și de frica de a fi izolată asemenea Iranului, a trebuit să se “reprofileze”: recent a decis să se alăture pactului de apărare semnat de Arabia Saudită și Pakistan în septembrie 2025; Qatarul, ca partener de lungă durată al Turciei, dar și Egiptul, pe baza relațiilor cu Riyadul, vor face parte din acest NATO musulman, o contrapondere necesară în regiune, îndeosebi după războiul de 12 zile din 2025, în care Israelul a îngenuncheat Iranul.
Regatul Arabiei Saudite, cu al său lider autocrat, se bucură oricum de o faimă deja internațională (atât pentru intențiile de modernizare, cât și pentru anihilarea criticilor ca jurnalistul Jamal Kashoggi), însă mai puțin cunoscut este vecinul și “complementul” ei, Bahrain – fără de care Riyadul nu ar funcționa la fel de bine.
Micul stat arab este un excelent exemplu de adaptabilitate față de nevoile vecinului său saudit de la Vest, cu care se află într-o relație simbiotică, de codependență absolută, fiind deci un apendice cu care Riyadul este pe aceeași lungime de undă mai ales la capitolul politici dictatoriale și represiune a opoziției.
Bahrainul s-a detașat în mod clar de dorințele “protectorului” său în momentul în care a semnat Acordurile Abraham în 2020 – ceea ce i-a întărit relațiile cu SUA, dar NU i-a periclitat relațiile cu fratele mai mare saudit.
Nu este niciun secret că statele arabe din Golf – în afara Emiratelor Unite (ce susțin facțiuni opuse intereselor saudite nu doar în Yemen, dar și în Sudan) – se orientează după Riyad, Mecca și Washington (fiind gazde ale bazelor militare SUA), SUA fiind hegemonul, care, în schimbul resurselor lor naturale, ar trebui să le apere.
Imigranții din Bahrain
Ce nu prea se știe despre Bahrain este că 54% din populația de aproximativ două milioane de locuitori sunt imigranți: în principal din India și Bangladesh, apoi din Pakistan, Filipine, Indonezia – situație comparabilă cu cea din Emirate sau Qatar, unde cota imigranților veniți la muncă atinge însă 88%.
Capitala Bahrainului, Manama, viețuiește datorită imigranților și a banilor turiștilor saudiți, ce vin aici pentru a beneficia de alcoolul și de “libertățile” pe care nu le au acasă.
În spatele bulevardelor maiestuoase, presărate cu zgârie-nori, se află însă clădirile ce adăpostesc forța de muncă predominantă: indienii. Legătura cu India este istorică – inițial prin comerț, apoi prin intermediul imigranților. În vechiul souk din Manama abia se mai găsesc magazine cu specific arab – acestea ocupă spații mai moderne în mall-urile din oraș.
Aici străzi întregi amintesc de India: ateliere de croitorie, farmacii, tarabe cu fast food sau fructe, și, nu în ultimul rând, temple hindu. În timp ce oamenii își așteptau rândul să depună ofrandele de flori pe altarul lui Krishna, se auzea de la câțiva metri distanță vocea muezinului, ce chema, la rândul lui, la rugăciune… un model de conviețuire prin excelență oriental.
Am descoperit un Bahrain în perpetuată dezvoltare, pretutindeni se vedeau șantiere – o perspectivă promițătoare pentru forța de muncă ieftină provenită din sudul și sud-estul Asiei. În plus, cineva trebuie să muncească și la numeroasele supermarketuri deschise non-stop 24/7.
Legăturile istorice ale Bahrainului nu se rezumă însă la Mecca saudită: încă din secolul al 6 îHr, Persia și-a exercitat influența și controlul asupra sa în repetate rânduri, timp de secole. Până să devină un actor important pe piața petrolului, Bahrainul producea perle și textile – iar din 1971, de la independența sa de Marea Britanie, are o abordare oportunistă asupra relațiilor cu vecinii și guvernează cu mână de fier în interior.
Bahrainul este o monarhie, dar și o dictatură: căci o minoritate sunnită domnește peste o majoritate șiită, discriminată sistematic. Regele Al Khalifa întreține relații strălucite cu toate statele musulmane, iar după Arabia Saudită, cel mai important partener este Oman, fiind și aici vorba de o relație istorică, perpetuată și azi prin intermediul comerțului.
Clar este că în ianuarie 2026, Bahrainul arăta cu totul altfel… Îmi amintesc spusele unui tânăr nigerian pe care l-am întâlnit atunci la Marea Moschee din Manama. Îl întrebasem de ce a decis să emigreze în Bahrain: luase în considerare și Europa? Sau i se păruseră mai accesibile politicile migratorii din Bahrain? Mi-a răspuns că Europa nu era un loc sigur pe termen lung (din pricina războiului din Ucraina) și că nu-i oferea nicio perspectivă de viitor, fiindcă nu regresează, dar nici nu progresează. Pe când statele din Golf au un real potențial de creștere rapidă.
Nu i se poate contrazice ultima afirmație, însă în ceea ce privește războiul, situația s-a schimbat radical… din păcate.
(Foto deschidere: Centrul orașului Manama: Vechi și nou – Bab al-Bahrain se deschide spre vechiul bazar din Manama, sub privirea Colonelului de la KFC. | Fotografie făcută pe 18 mai 2010 {Omar Chatriwala, flickr.com})
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
