Apropierea fără precedent dintre București și Kiev după invazia rusă din 2022 în Ucraina nu este normalitatea, ci excepția în istoria modernă a relațiilor dintre România si Ucraina, marcate de schimbări teritoriale, negocieri diplomatice dificile și tensiuni legate de identitate și minorități.
De la recunoașterea independenței Ucrainei în 1991 până la solidaritatea strategică din prezent, relația bilaterală a traversat mai multe etape-cheie. Însă, pentru a înțelege pe deplin dinamica actuală, este esențială o analiză a momentului fondator al ordinii teritoriale postbelice: Tratatul de la Paris din 1947.
Acesta a stabilit cadrul juridic care a influențat nu doar frontierele României, ci și raporturile sale viitoare cu Ucraina și cu spațiul dintre Prut și Nistru.
Tratatul de la Paris din 1947 – arhitectura postbelică a frontierelor
Semnat la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, tratatul de pace de la Paris din 1947 a consacrat formal pierderile teritoriale suferite de România în urma conflictului și a confirmat noile realități geopolitice impuse de Uniunea Sovietică. Documentul a recunoscut cedarea sudului Basarabiei și a nordului Bucovinei către Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, precum și integrarea Basarabiei în cadrul noii Republici Sovietice Socialiste Moldovenești, înființată în 1924 dincolo de Nistru. URSS nu a recunoscut niciodată unirea cu Basarabia.
Un element deosebit de sensibil a fost includerea în componența RSS Ucrainene a nordului Bucovinei, teritoriu care nu fusese prevăzut explicit în ultimatumul sovietic din 1940, dar care a fost menținut în urma negocierilor postbelice. Totodată, insula Șerpilor a intrat sub control sovietic, fiind ulterior transferată administrativ RSS Ucrainene, fapt ce avea să genereze decenii mai târziu disputa juridică dintre România și Ucraina privind delimitarea maritimă.
Tratatul a conținut și prevederi privind protecția minorităților naționale, însă aplicarea lor a rămas, în practică, dependentă de politica internă a autorităților sovietice și, ulterior, ucrainene. Astfel, problema minorităților românești din teritoriile cedate a rămas o temă sensibilă ce a traversat toate etapele relației bilaterale.
Recunoașterea independenței Ucrainei – începutul unei relații pragmatice
După prăbușirea URSS, România a recunoscut rapid independența Ucrainei în 1991, considerând că stabilitatea la granița estică este esențială pentru securitatea sa. Gestul a fost unul pragmatic: Bucureștiul a acceptat realitățile teritoriale moștenite din perioada sovietică și a optat pentru o relație bazată pe cooperare și predictibilitate.
Această recunoaștere timpurie a pus bazele dialogului bilateral, dar nu a eliminat sensibilitățile istorice legate de teritoriile cedate și de statutul comunităților românești rămase în interiorul granițelor noului stat ucrainean.
Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina
Semnarea Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina semnat în 1997 a reprezentat o etapă decisivă pentru relațiilor româno-ucrainene. România a acceptat oficial frontierele existente, renunțând la orice revendicare teritorială, inclusiv asupra regiunilor istorice aflate astăzi în Ucraina.
Din punct de vedere diplomatic, tratatul a adus stabilitate și a permis dezvoltarea cooperării bilaterale. În plan simbolic însă, el a consolidat percepția că problemele istorice nu au fost pe deplin rezolvate, ci doar înghețate într-un cadru juridic stabil.
Influența regională a Kievului: Transnistria și frontierele indirecte
Un episod relevant, deși indirect, a fost tratatul din 2006 dintre Ucraina și Republica Moldova privind reglementarea frontierei. Acordul a consolidat rolul Ucrainei ca actor esențial în gestionarea conflictului din Transnistria, regiune separatistă aflată la granița estică a Republicii Moldova.
În anii anteriori, autoritățile ucrainene au fost adesea acuzate că au tolerat de facto fluxuri comerciale opace și contrabandă provenite din Transnistria, ceea ce a contribuit la menținerea economiei regiunii separatiste. Ulterior, presiunile internaționale și apropierea de Uniunea Europeană au determinat Kievul să adopte o poziție mai strictă în controlul frontierelor.
Pentru România, evoluția a fost importantă, deoarece stabilitatea sau instabilitatea Transnistriei influențează viabilitatea Republicii Moldova ca stat pe plan regional și internațional.
Disputa maritimă și resursele energetice din Marea Neagră
Cazul delimitării platoului continental din jurul Insulei Șerpilor, soluționat la 3 februarie 2009 de Curtea Internațională de Justiție, a constituit unul dintre cele mai importante litigii bilaterale dintre România și Ucraina, atât prin implicațiile juridice, cât și prin miza economică legată de potențialele resurse de gaze din Marea Neagră. Curtea a decis o delimitare echitabilă a platoului continental și a zonelor economice exclusive, diferită de propunerile ambelor părți, atribuind României aproximativ 80% din suprafața aflată în litigiu și recunoscându-i drepturile suverane asupra explorării și exploatării resurselor naturale offshore.
Instanța a stabilit că Insula Șerpilor nu poate fi considerată un punct relevant pentru trasarea liniei de demarcație și a subliniat că jurisdicția sa privește exclusiv delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive, nu și a apelor teritoriale. Anunțată public de președinta Curții, judecătoarea Rosalyn Higgins, hotărârea a urmărit evitarea unor disproporții semnificative între suprafețele atribuite celor două state și a stabilit un precedent juridic major, contribuind la reducerea tensiunilor privind exploatarea resurselor energetice din Marea Neagră.
Minoritățile române și politica de ucrainizare a educației
Problema minorităților românești a rămas constant în centrul relației bilaterale. După 2014, în contextul eforturilor de derusificare și consolidare a identității naționale, Ucraina a început să reformeze programele școlare, accentuând utilizarea limbii ucrainene în educație. Deși măsura a vizat reducerea influenței ruse, ea a afectat în mod directși minoritățile românești, care s-au scăderea ponderei materiilor predate în limba română din programa școlară.
Această evoluție a generat reacții critice la București și la nivelul Uniunii Europene și a alimentat percepția că prevederile privind protecția minorităților, moștenite încă din tratatul de pace postbelic, nu sunt aplicate în mod uniform.
Cetatea Albă ca reper geopolitic în construcțiile narative extremiste
În spațiul politic românesc, episoade istorice precum masacrele de la Cetatea Albă sau tragediile din timpul ocupației românești din est în anul 1941 au fost uneori instrumentalizate de discursuri naționaliste sau de extrema dreaptă. Lideri politici precum George Simion au invocat astfel de episoade pentru a critica relația cu Ucraina sau pentru a alimenta teme identitare sensibile.
În discursul public și politic românesc au apărut periodic tendințe de minimalizare sau negare a responsabilității statului român în crimele comise în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, inclusiv în masacrele de la Odesa și în violențele de pe frontul de est, în pofida documentării detaliate realizate de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România. Astfel de narațiuni revizioniste susțin adesea fie că atrocitățile au fost exclusiv rezultatul contextului de război sau al autorităților germane, fie că dimensiunea lor ar fi fost exagerată, contrazicând concluziile comisiei, care a stabilit explicit implicarea autorităților române în deportări, execuții și politici represive sistematice în teritoriile administrate de România între 1941 și 1944.
2014 – anexarea Crimeei și omuleții iverzi
Anexarea Crimeei de către Rusia a schimbat radical percepțiile de securitate ale României și a determinat o apropiere clară de Ucraina. Bucureștiul a devenit un susținător ferm al integrității teritoriale a Kievului, Percepând destabilizarea regiunii Mării Negre ca pe o vulnerabilitate strategică majoră, cu impact direct asupra securității energetice, a libertății de navigație și a echilibrului militar la frontiera estică, statul român a tratat evoluțiile din zonă drept riscuri imediate la adresa propriei securități naționale.
2022 – solidaritate strategică și rolul infrastructurii românești
Invazia rusă a transformat România într-un hub logistic crucial pentru Ucraina. Portul Constanța și coridoarele dunărene au devenit vitale pentru exporturile de cereale ucrainene, iar cooperarea economică și militară s-a intensificat fără precedent.
Această solidaritate a redefinit relația bilaterală, plasând-o într-un registru strategic clar, dar fără a elimina complet dosarele istorice sensibile.
Concluzie – O relație solidă, dar marcată de straturi istorice
Privită în ansamblu, relația dintre România și Ucraina este rezultatul unei evoluții istorice complexe. De la frontiere stabilite formal după război și o vecinătate mai degrabă birocratică decât politică, relația româno-ucraineană a evoluat treptat prin tratate, litigii maritime și cooperare punctuală, transformându-se abia în contextul războiului într-un parteneriat strategic real.
În cele din urmă, parteneriatul româno-ucrainean reflectă o realitate geopolitică profundă: cooperarea prezentului este inseparabilă de frontierele și deciziile trecutului, iar stabilitatea regiunii depinde de capacitatea ambelor state de a gestiona simultan solidaritatea strategică și sensibilitățile istorice.
(FOTO: Inquam Photos / Miruna Turbatu)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
