La patru ani de la invazia pe scară largă a Ucrainei, nu mai putem vorbi doar despre un război convențional la granițele Europei, ci despre o confruntare sistemică, în care dimensiunea militară, geopolitică și informațională se împletesc cu transformări profunde în interiorul societăților din regiune. Războiul ruso-ucrainean a redesenat frontiere simbolice, a accelerat procese identitare și a testat reziliența democratică nu doar a Ucrainei, ci și a statelor vecine, inclusiv a României.
Datele sociologice recente din România oferă o radiografie relevantă a acestei transformări. Conform sondajului INSCOP Research realizat la comanda New Strategy Center (28 ianuarie – 6 februarie 2026, cu eșantion reprezentativ de 1100 respondenți și marjă de eroare de ±3%), 54,9% dintre români consideră Rusia vinovată pentru declanșarea războiului. Majoritatea rămâne clară, însă scăderea față de mai 2022 (71,2%) este semnificativă. Nu este doar o variație statistică, ci semnul unei erodări a consensului inițial. Nu cred că asistăm la o simpatie bruscă a românilor față de Kremlin. Mai degrabă, vedem efectul uzurii a percepțiilor. În primele luni după 24 februarie 2022, reacția publică era aproape instinctivă: agresiune evidentă, victimă clară, solidaritate spontană. Astăzi, după patru ani, războiul nu mai provoacă șoc, ci oboseală. Iar oboseala este teren fertil pentru relativizare și divergență a opiniilor.
Desigur că în primele luni ale războiului, România a reacționat într-un registru moral limpede: agresiune versus victimă. Pe măsură ce războiul s-a prelungit, consensul s-a transformat într-un câmp de competiție narativă. Creșterea ponderii celor care atribuie vina Ucrainei (14,1%), Uniunii Europene (9%) sau Statelor Unite (7,7%) indică o fragmentare progresivă a interpretărilor. Sociologic, aceasta este faza în care responsabilitatea devine difuză, iar publicul începe să caute explicații „mai complexe”, chiar dacă uneori acestea sunt alimentate de narațiuni strategice externe. În spațiul informațional saturat, unde circulă permanent explicații alternative, teorii conspiraționiste sau cadre geopolitice simplificate, ideea de „vină clară” devine concurată de „adevărul e complicat”. Nu este nevoie ca majoritatea să adopte o narațiune pro-rusă deschisă ca să schimbe fundamental lucrurile. Este suficient doar ca o parte semnificativă să ajungă la concluzia că lucrurile nu mai sunt atât de simple, că „trebuie să mai vedem”, sau că „toți sunt vinovați”, etc.
Diferența dintre 55% atribuind vina Rusiei în România și peste 85% susținând integrarea europeană în Ucraina nu este doar o diferență de opinie, ci de experiență istorică imediată. Și mai relevant este cum privesc românii viitorul războiului. 44,5% cred că Rusia va câștiga, 23,4% cred că Ucraina va câștiga, iar restul sunt indeciși. Percepția probabilității victoriei influențează direct atitudinile morale: dacă aproape jumătate dintre români cred că Rusia va învinge, crește tentația de a susține o „încheiere rapidă”, chiar cu concesii.
Într-adevăr, 53,3% spun că războiul ar trebui să se încheie prin retragerea Rusiei și restabilirea integrității teritoriale a Ucrainei, dar 35,4% consideră că Ucraina ar trebui să facă concesii pentru a opri războiul. Această diferență – aproximativ o treime dispusă să accepte concesii – este sociologic semnificativă. Ea indică tensiunea dintre norma justițiară și pragmatismul anxios.
Citește și: Patru ani de război în Ucraina (I) : de la anexare la presiune diplomatică
La capitolul solidaritate concretă, 42,6% dintre români spun că România nu ar trebui să ofere niciun fel de ajutor Ucrainei. 31,5% susțin ajutor umanitar, 12,2% ajutor financiar și doar 10,5% ajutor militar. Dacă comparăm aceste cifre cu 2022, observăm o diminuare a disponibilității pentru implicare activă. Solidaritatea morală nu se traduce automat în solidaritate operațională. Iar în privința securității colective, 40,9% afirmă că România ar trebui să ajute militar un stat NATO atacat, 27,4% ar trimite doar ajutoare medicale și hrană, 19,6% ar prefera neutralitatea, iar 5,5% ar susține ieșirea din NATO. Avem, așadar, o majoritate relativă pro-angajament, dar și un segment consistent de prudență sau retragere. Cultura de securitate este prezentă la nivelul societății, dar nu este internalizată unanim de români. Iar această formulare, aparent tehnică, spune foarte mult despre stadiul maturității noastre strategice ca societate.
Să privim acum oglinda ucraineană.
În Ucraina, datele arată o dinamică aproape opusă. Sprijinul pentru aderarea la Uniunea Europeană depășește 85,5%, iar pentru NATO peste 71,3%. Mai mult, majorități consistente resping ideea negocierilor fără garanții de securitate ferme și consideră că un eventual „îngheț” al conflictului ar fi doar o pauză înaintea unei noi agresiuni. Aici vedem un fenomen sociologic clasic în condiții de amenințare existențială: consolidare identitară și polarizare clară între „noi” și „agresor”.
În același timp, 64,9% dintre ucraineni afirmă că Ucraina nu ar trebui să intre în negocieri de pace fără garanții clare de securitate din partea Occidentului. Iar 86,7% cred că, dacă războiul ar fi înghețat, Rusia ar ataca din nou după o perioadă scurtă. Acest nivel de neîncredere structurală este definitoriu. Pentru majoritatea ucrainenilor, concesia nu este soluție, ci preludiu al unei noi agresiuni.
Citește și: Patru ani de război în Ucraina (III): Zelenski, ascensiunea și uzura unui președinte de război
Mai mult, 51,4% declară că ar participa la proteste dacă autoritățile ar face compromisuri inacceptabile în negocieri. Aici vedem o societate civilă activă chiar în condiții de război. Războiul nu a suspendat capacitatea de mobilizare democratică, ci a redefinit liniile roșii.
Ecologia informațională este, de asemenea, relevantă. 51% dintre ucraineni folosesc Telegram ca sursă principală de informare despre evenimentele legate de război, iar 84% se declară îngrijorați de fenomenul dezinformării.
În România, deși dezinformarea a produs efecte instituționale fără precedent – inclusiv anularea alegerilor prezidențiale din 2024 – doar 31% o percep ca o amenințare serioasă la adresa democrației, sub media UE de 42%, potrivit unui sondaj Eurobarometru. Această subestimare arată că impactul este mai degrabă internalizat prin fragmentarea responsabilității și relativizarea vinovăției decât prin conștientizarea explicită a riscului la nivel societal.
Comparând aceste seturi de date, vedem două traiectorii diferite. Această diferență de percepție între România și Ucraina reflectă poziționări experiențiale distincte. Ucraina trăiește războiul în registrul distrugerii concrete, al mobilizării și al pierderilor umane. România îl trăiește prin anticipare, risc și mediere informațională. De aici rezultă o asimetrie în raportarea la compromisuri: ceea ce la București poate fi formulat drept „realism geopolitic”, la Kiev este perceput drept vulnerabilizare existențială.
Această fragmentare trebuie înțeleasă într-un context geopolitic mai larg. Federația Rusă nu urmărește doar câștiguri teritoriale în Ucraina, ci reconfigurarea ordinii de securitate din Europa de Est și impunerea unui drept de veto asupra opțiunilor strategice ale statelor din vecinătatea sa. În logica Kremlinului, războiul este un instrument de contestare a arhitecturii post-Război Rece și de revendicare a unei zone de influență. Aici se înscrie și așa-numita doctrină a „celor cinci mări” – Baltică, Neagră, Azov, Caspică și Albă/Arctică – care reflectă ambiția Moscovei de a controla spațiile maritime-cheie ce îi asigură proiecția de putere și adâncimea strategică. Controlul Ucrainei, mai ales al litoralului la Marea Neagră, nu este doar o miză militară, ci una structurală: fără Ucraina, Rusia rămâne limitată regional; cu Ucraina subordonată sau neutralizată, Moscova își consolidează statutul de mare putere continental-maritimă. În acest sens, referințele la restaurarea statutului global și la controlul coridoarelor maritime nu sunt simple formule retorice, ci componente ale unui proiect revizionist incoerent, care combină presiunea militară, influența energetică și operațiunile informaționale pentru a redesena echilibrul de putere în regiune în numele unui „imperialism” revizionist.
Citește si: Patru ani de război în Ucraina (II): fructul otrăvit al energiei
Astfel, războiul dronelor și digitalizarea câmpului de luptă amplifică această dinamică. Imaginile frontului circulă instantaneu, emoția este reprodusă în bucle mediatice, iar interpretarea devine parte a conflictului. Din acest motiv, consider că „arhivarea digitală” a atrocităților acestui război va complica semnificativ orice proces autentic de reconciliere pe termen lung. Documentarea permanentă, vizuală și accesibilă a violenței produce o memorie colectivă mult mai intensă și mai greu de diluat în timp. În consecință, traumele sociale nu doar că vor persista, ci vor fi mai adânc internalizate, cu efecte pe mai multe generații. Într-un astfel de mediu, controlul sensului – cine explică, cine contextualizează, cine definește responsabilitatea – devine un instrument strategic. Pentru Rusia, erodarea consensului în societățile occidentale și din vecinătatea Ucrainei este un obiectiv implicit: un Occident fragmentat este mai puțin dispus să susțină un angajament pe termen lung, decât un Occident consolidat la nivel strategic și hotărât să se apere.
Din perspectivă sociologică, România nu traversează o radicalizare majoritară, ci o fază de uzură simbolică. La noi solidaritatea inițială a fost autentică, dar nu fusese imună la timp, propagandă și anxietate economică. Din păcate, fragmentarea percepțiilor este mai dificil de gestionat decât polarizarea simplă, pentru că produce ambiguitate strategică. Astfel, o societate în care consensul scade devine mai volatilă și mai sensibilă la schimbări de context. Iar astăzi, la patru ani de la invazia militară rusă, miza pentru România nu este doar poziționarea externă, ci coerența internă a societății aproape imposibil de obținut în condițiile date. Securitatea colectivă, apartenența la NATO și Uniunea Europeană și sprijinul pentru vecinul care rezistă unei agresiuni militare ar trebui să reprezinte expresii ale unei identități politice asumate după 1989. Dar, în schimb, ce avem acum? O percepție negociabilă asupra responsabilității agresiunii, care erodează însuși fundamentul acestei identități.
Să nu uităm că războiul din Ucraina nu este doar o confruntare militară pentru teritorii. Este o confruntare pentru definirea realității și pentru stabilirea limitelor acceptabile ale forței în Europa. În această luptă, cifrele din sondaje nu sunt simple procente. Ele sunt indicatori ai rezilienței noastre democratice și ai capacității de a menține claritatea morală într-un mediu strategic tot mai confuz sub presiunile războiului cognitiv împotriva Europei.
Dragi cititori, astăzi Europa începe de la Lisabona și se termină în tranșeele soldaților ucraineni care-și dau viața nu doar pentru patrie, ci și pentru libertatea, securitatea și confortul de a locui într-un stat democratic. Slava Ukraini! Heroiam slava!
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
