Recent, Parlamentul European a votat o rezoluție istorică prin care solicită includerea dreptului la avort în Carta Drepturilor Fundamentale a UE. Această victorie simbolică și politică vine în urma campaniei „My Voice, My Choice”, care a mobilizat cetățenii europeni pentru a cere ca avortul să fie sigur, accesibil și legal pentru oricine, indiferent de țara în care se află.
Ulterior, Comisia Europeană a confirmat dreptul la avort sigur si legal, dar nu a creat un mecanism financiar separat, care să asigure accesul, în țările care limitează la maxim dreptul la avort, precizând că orice politică în acest domeniu este prerogativa guvernelor naționale. Pot fi însă accesate fondurile sociale europene deja existente, dacă așa se decide. La nivel național.
„Nu știm ce se va întâmpla după acest vot. Vom fi ÎNCÂNTAȚI dacă măcar un singur avort va fi plătit din acest fond UE. Ceea ce ȘTIM cu siguranță este că telefoanele noastre vor continua să sune. Dacă doriți să faceți avortul mai sigur și mai accesibil pentru femeile și persoanele însărcinate din întreaga Europă, vă rugăm să semnați petițiile! Dar, vă rugăm, donați și către fondul vostru local pentru avort.”, spune Abortion Network Amsterdam.
Este exact ceea ce remarcă și Irina Mateescu, o figură centrală în peisajul sănătății materne și reproductive din România. Președintă a Asociației Moașelor Independente, Irina este moașă licențiată și o activistă neobosită pentru drepturile fetelor, femeilor și adolescenților.
PressHUB: Care e situația avortului în România azi după votul ”My Voice, My Choice?”
Irina Mateescu: În urma acestui vot, fondul alocat a rămas la latitudinea guvernelor din fiecare țară. Din păcate în România, cercetările arată că în 80% din spitalele de stat nu se face avort. (studiu realizat în 2024).
În această hartă putem observa spitalele din țară mapate și vedem că nu există acces nici la stat, nici la privat. Putem observa că situația se înrăutățește. Există femei care ”migrează” dintr-un județ în altul pentru intervenții.
PressHUB: De ce stăm atât de prost la accesul la această procedură medicală?
Irina Mateescu: Raportul Human Rights Watch publicat în aprilie 2025, intitulat „Se petrece fără să îți dai seama: Obstacole tot mai mari în accesarea serviciilor de sănătate sexuală și reproductivă în România”, trage un semnal de alarmă asupra degradării accelerate a accesului la drepturi reproductive în țara noastră.
Există de asemenea, o lipsă acută de training medicamentos pentru avort în cazul sarcinii mai evoluate dar nici pentru cel până în nouă săptămâni nu stăm mai bine. Pentru avortul chirurgical până în 14 săptămâni (după cum spune legea) sunt doar 3 locuri în România unde se poate face.
PressHUB: Pe lângă problemele logistice și strict medicale, avem de-a face oare și cu o mentalitate care ne-a adus aici? O presiune din partea anumitor actori sociali?
Irina Mateescu: Da, sigur. Managerii de spitale și șefii de secție dacă au câțiva medici care nu susțin avortul, nu vor ajuta femeile care au nevoie de sprijin decât într-o singură direcție și anume să renunțe. Există locuri unde parohia unei biserici se află în curtea spitalului și fac propagandă. Există acele ”centre de criză de sarcină” care sunt mai mult centre de dezinformare. Se propagă lucruri false inclusiv în facultăți, ceea ce este împotriva principiilor etice ale meseriei de medic și este și ilegal. Asta creează un climat nesigur, duce la întreruperi de sarcină care pun viața în pericol și vom ajunge ca în comunism deși legea permite avortul. Au existat inclusiv sinucideri după nașteri – cum a fost cazul femeii din Medgidia care s-a sinucis în maternitate.
În România în momentul de față nu se vrea educație sexuală și nu există contraceptive gratuite nicăieri iar banii se duc către acele centre de criză pentru sarcină, care colaborează puternic cu instituții ca BOR sau alte comunități religioase de tip neoprotestant, iar fondurile se duc în campanii anti avort. În general lumea donează pentru aceste organizații, nu pentru asociații care susțin avortul.
PressHUB: Care ar trebui să fie reacțiile decidenților politici în acest caz?
Irina Mateescu: Din fericire pentru ei, decidenții au acces la servicii și pentru ei nu e acută problema. Eu aș întreba Ministerul Fondurilor Europene dacă va avea ceva de spus în această direcție și dacă există pe agenda lor accesul la acest drept după votul din campania ”My Voice, My Choice”.
Dar pentru noi, cei care activăm în rezolvarea problemelor legate de avort, situația s-a înrăutățit deoarece am ajuns să ne fie teamă să susținem în România aceste drepturi. 92% dintre mamele minore susțin că ar fi făcut avort dar nu au avut acces la el iar abuzurile din spitale nu se raportează.
Atunci când o femeie cu probleme ne contactează, aud aceleași întrebări de la toate: ”Pe cine cunoști? Unde mă duci? Cât mă costă?” SIngura diferență față de perioada de dinainte de `89 este că nu mergem la pușcărie. În rest, e la fel.
Tripla discriminare: etnie, gen, sărăcie
În același context, Cerasela Bănică, membră în Colegiul Director CNCD, a venit cu următoarea poziție în ceea ce privește accesul la avort sigur al femeilor din comunitatea romă:
„În România, avortul la cerere este legal până la 14 săptămâni de sarcină, iar din punct de vedere legislativ cadrul este clar și stabil. Cu toate acestea, realitatea din teren arată că existența dreptului în lege nu garantează automat și exercitarea lui în condiții egale pentru toate femeile. (…) Pentru femeile rome, aceste dificultăți generale sunt adesea amplificate de un cumul de factori structurali. Potrivit datelor publicate de European Union Agency for Fundamental Rights (FRA), 14% dintre romi din România au declarat că s-au simțit discriminați atunci când au încercat să acceseze servicii medicale. În cazul femeilor rome, vorbim frecvent despre o formă de discriminare intersecțională, în care etnia și genul se suprapun peste sărăcie, lipsa asigurării medicale și, în multe cazuri, locuirea în zone izolate sau slab deservite de infrastructura medicală.
În mod concret, o femeie romă care dorește să acceseze un serviciu de sănătate reproductivă, inclusiv avort, poate întâmpina simultan mai multe obstacole: absența unui spital apropiat care să efectueze procedura, costuri pe care nu și le poate permite, lipsa informațiilor clare privind pașii de urmat, dar și teama că va fi tratată diferit din cauza apartenenței sale etnice.
La acestea se adaugă obstacole administrative, precum lipsa actelor de identitate sau a asigurării medicale, precum și dificultatea de a naviga un sistem birocratic complex. În condițiile în care termenul legal este strict limitat la 14 săptămâni, orice întârziere generată de aceste bariere poate avea consecințe decisive asupra posibilității reale de a beneficia de procedură.
În ceea ce privește obiecția de conștiință a personalului medical, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant că aceasta este protejată, însă nu are un caracter absolut. Curtea nu a consacrat un drept nelimitat la avort, dar a subliniat că, atunci când un stat permite această procedură prin lege, are obligația de a organiza sistemul de sănătate astfel încât accesul să fie real și efectiv.
În cauza Tysiąc v. Polonia, Curtea a arătat că simpla existență a unui drept în legislație nu este suficientă dacă, în practică, femeia nu poate beneficia de el. În același sens, în Grimmark v. Suedia, s-a reafirmat că libertatea de conștiință a personalului medical trebuie echilibrată cu dreptul pacientelor de a avea acces la servicii legale, iar un drept prevăzut de lege nu poate rămâne pur teoretic.
Acest principiu capătă o relevanță suplimentară atunci când în discuție intervin prejudecăți sau atitudini rasiste. În situațiile în care refuzul sau îngreunarea accesului la avort este influențată de stereotipuri legate de etnie, nu ne mai aflăm doar în sfera obiecției de conștiință, ci în cea a discriminării, ceea ce contravine obligației statului de a asigura acces egal și nediscriminatoriu la servicii medicale.
PressHUB: Au femeile acces la aceste proceduri medicale, chiar dacă ele nu sunt blocate pe hârtie?
Cerasela Bănică: Formal, da, accesul există. Însă în plan concret, exercitarea acestui drept depinde în mod semnificativ de contextul social, economic și geografic în care se află fiecare femeie. Diferența dintre un drept recunoscut de lege și unul efectiv accesibil devine evidentă atunci când lipsa informațiilor clare, costurile ridicate, distanțele mari sau presiunile sociale împiedică sau întârzie accesul la procedură.
În multe situații, femeile nu știu unde pot realiza intervenția, care sunt costurile reale sau care sunt pașii necesari, iar lipsa unor mecanisme transparente și uniforme la nivel național face ca accesul să depindă de resursele personale, de sprijinul familiei sau de posibilitatea de a se deplasa rapid într-o altă localitate.
Pentru femeile din comunități vulnerabile, inclusiv pentru femeile rome, aceste dificultăți sunt mai pronunțate, deoarece barierele economice, logistice și sociale se cumulează. Chiar și în absența unei interdicții legale, aceste obstacole pot transforma un drept garantat în lege într-unul dificil de exercitat în practică.
În concluzie, discuția despre acces nu se reduce la existența unui cadru legal, ci privește capacitatea sistemului de sănătate de a asigura, în mod real și egal, exercitarea drepturilor pentru toate femeile, indiferent de statutul lor social sau de apartenența etnică.
…din perspectiva medicilor
Pentru a înțelege pe deplin prăpastia dintre dreptul teoretic la avort sigur si legal și accesul medical efectiv, am adus în această discuție și mărturiile a doi medici ginecologi care continuă să practice întreruperile de sarcină în România. Într-un sistem în care „obiecția de conștiință” a devenit regula, nu excepția. Ambii au insistat să ne vorbească sub acoperirea anonimatului.
„Legal avortul este permis până la 12 săptămâni, dar acum sunt mulți, foarte mulți medici care refuză să mai facă avorturi din motive etice sau religioase, astfel cei din sistemul privat au prețuri mari, uneori nejustificate. Eu fac avorturi medicamentoase până la 8 săptămâni, iar costul nu depășește 800 de lei, nici vorbă de mii de lei”, ne-a declarat unul din medicii consultați. „Uneori pentru a ajuta femeile care nu doresc sarcina, se apelează la diverse subterfugii pentru a acoperi cheltuielile, deoarece casa de asigurări nu plătește avortul la cerere și multe spitale nu au o taxă care să acopere cheltuielile.”
Un alt „subterfugiu”, pentru a ajuta femeile care doresc o întrerupere legală de sarcină este explicată de alt medic specialist: „Din păcate nu avem o procedura implementată pentru avort la cerere, așa ca toate pe care le fac sa le trec cu avort spontan, deși avortul este legal. Nu există o implementare a procedurii în foile de observație ceea ce mi se pare profund greșit”.
În România, absența unui fond național de sprijin transformă dreptul la avort într-un privilegiu economic, nu într-un serviciu de sănătate accesibil.
Sistemul public din România este în regres vizibil: Raportul Human Rights Watch din 2025 confirmă o realitate pe care medicii și moașele o văd zilnic: „obiecția de conștiință” a încetat să fie o excepție individuală, devenind o barieră sistemică. Spitale întregi refuză procedurile, lăsând femeile însărcinate fără nicio alternativă în cadrul sistemului de asigurări de sănătate.
Victoria inițiativei civice My Voice, My Choice în Parlamentul European, confirmată dar nu legiferată ulterior de Comisia Europeană, statuează dreptul femeilor din UE la avort sigur și legal. Transformarea ei în realitate, în România, rămâne în continuare pe umerii asociațiilor și ai puținilor medici care încă practică avortul sub presiune. Rețelele de sprijin (precum cele menționate de activiștii europeni) sunt singurele care oferă o plasă de siguranță reală, dar acestea sunt subfinanțate și suprasolicitate.
(FOTO: Inquam Photos / Octav Ganea)
Urmăriți canalul „PRESShub” pe WhatsApp. Cele mai importante știri ale zilei sunt disponibile aici
Urmăriți canalul „PRESShub” pe Telegram
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
